Elemente de radiobiologie

1. Introducere. Radioactivitate
2. Dozimetria radiatiilor ionizante
3. Interactiunea radiatiilor ionizante cu materia
4. Radioliza apei
5. Mecanismele interactiei radiatiilor ionizante cu materia vie
6. Studiul cantitativ al efectelor radiatiilor ionizante. Curbele doza-efect
7. Tipuri de iradiere a organismelor
8. Efectele somatice si genetice ale radiatiilor ionizante
9. Protectia impotriva radiatiilor

Introducere. Radioactivitate

Radiobiologia studiaza efectele biologice ale radiatiilor ionizante (radiatiile cu E > 10 eV). Radiatiile ionizante sunt de doua tipuri:

a) radiatii corpusculare: a, b, neutroni, protoni, deuteroni

b) radiatii electromagnetice: x, g

a) Radiatiile a reprezinta nuclee de heliu, alcatuite din 2 protoni si 2 neutroni, au sarcina +2 si masa 4 u.a.m. Radiatiile b sunt electroni (b sau pozitroni (b care provin din nucleu in urma dezintregrarii acestuia. Protonii, neutronii si deuteronii sunt particule care apar prin dezintegrarea nucleului sau in urma unor reactii nucleare.

b) Radiatiile x (Roentgen) se pot produce in tuburile Coolidge prin franarea unor electroni accelerati (dar ele exista si in radiatiile cosmice). Radiatiile g apar in urma unor dezintegrari radioactive sau se pot produce prin franarea unor electroni accelerati in sincrotroane.

Deci, radiatiile ionizante apar, in general, atunci cand este prezenta o sursa de radiatii oarecare, fie dispozitiv tehnic, fie substanta radioactiva.

O sursa radioactiva este caracterizata prin activitatea ei. In cazul substantelor radioactive, activitatea L se defineste ca fiind viteza de dezintegrare, adica numarul de nuclee dezintegrate in unitatea de timp:

L = - dN/dt

Introducand expresia legii dezintegrarii radioactive: N = N₀e^-lt, rezulta:

L = - d(N₀e^-lt)/dt = lN₀e^-lt lN

Expresia L = lN reprezinta o alta forma a definitiei activitatii radioactive.

Se defineste T_1/2 timpul de injumatatire, alta notiune importanta in radiobiologie, ca fiind timpul dupa care jumatate din numarul de nuclee s-au dezintegrat. Din N = N₀e^-lt, cu N = N₀/2, rezulta N₀/2 = N₀e^-lt si:

T_1/2 = ln 2/l

Timpul de injumatatire este o caracteristica importanta a unui radionuclid.

Unitatea de masura a activitatii radioactive este Bequerel-ul (Bq).

1 Bq = 1 dez/s (dezintegrare pe secunda)

O unitate tolerata este Curie (Ci):

1 Ci = 3,7 10¹⁰ Bq

Pentru o substanta dispersata in aer sau apa, activitatea se masoara pe unitatea de volum: 1 Bq/m³ sau 1 Bq/l.

Dozimetria radiatiilor ionizante

Efectele radiatiilor ionizante se apreciaza cu ajutorul unui sistem de dozimetrie. Acest sistem include mai multe aspecte, in functie de tipul de radiatie si de sistemul care este iradiat. Se disting urmatoarele tipuri de doze: doza incidenta, doza absorbita si doza biologica.

Doza incidenta de radiatie intr-un punct se apreciaza in functie de numarul de ioni produsi in aer in acel punct:

D = Q/rV

Q - sarcina electrica totala (ioni de acelasi semn)

r - densitate

V - volum

Unitatea de masura a dozei incidente este C/kg si reprezinta doza care produce intr-un kg de aer aflat in acel punct un numar de ioni de acelasi semn avand sarcina totala de 1 Coulomb. O unitate tolerata este Roentgen-ul (r):

1 r = (1/3876) C/kg

Prin raportarea dozei la timpul de iradiere se obtine debitul dozei, d:

d = D/t

care se masoara in C/kg s sau r/s

Doza de radiatie absorbita tine seama de existenta in punctul considerat a unui material care absoarbe energia radiatiei. Se defineste ca fiind energia (W) absorbita de unitatea de masa, m, din acel material:

D_abs = W/m

Unitatea este 1 Gy (Gray) = 1 J/kg

Deci, doza absorbita este de 1 Gy atunci cand 1 kg de material absoarbe 1 J de energie. O unitate tolerata este rad-ul: 1 rad = 10^-2 Gy

Debitul dozei, D_abs /t, se masoara in Gy/s sau in rad/s.

Efectivitatea biologica relativa

Din actiunea radiatiilor nucleare asupra structurilor vii s-a observat ca, in general, diversele tipuri de radiatii produc aceleasi efecte. Exista, insa, o deosebire intre ele, in sensul ca unele radiatii cu o energie mai mica pot produce efecte biologice similare sau chiar mai importante decat radiatii cu energii mai mari. Aceasta observatie a determinat introducerea in radiobiologie a notiunii de efectivitate biologica. Efectivitatea biologica este, deci, un parametru caracteristic fiecarui tip de radiatie. In aprecierea efectului radiobiologic se foloseste marimea numita efectivitate biologica relativa (EBR) notata cu h. Aceasta marime reprezinta raportul dintre efectivitatea biologica a unei radiatii oarecare si efectivitatea biologica a unei radiatii standard. Ca radiatie standard a fost aleasa radiatia Roentgen de energie 200 keV.

Efectivitatea biologica relativa a unei radiatii fata de tesutul normal este data de raportul dintre energia absorbita de tesut la iradierea cu radiatia standard si energia absorbita de tesut la iradierea cu radiatia respectiva. Cateva valori:

- radiatiile x, g si electroni h

- neutroni termici   h

- neutroni rapizi, protoni    h

- particule a h

Efectivitatea biologica a unei radiatii variaza cu felul si gradul efectului biologic, cu specia organismului iradiat, cu tesutul iradiat si cu o serie de alti factori ce tin de debitul dozei.

Doza biologica, B, se defineste ca fiind produsul dintre D (doza absorbita) si efectivitatea biologica relativa h

B = hD

Unitatea pentru doza biologica se numeste Sievert (Sv) si reprezinta doza de radiatie care face ca 1 kg de tesut sa absoarba in punctul respectiv 1/h Jouli de energie. De exemplu, 1 Gy de r.x. corespunde unei doze biologice de 1 Sv, iar 1 Gy de radiatii a corespunde unei doze biologice de 20 Sv. O unitate tolerata este 1 rem = 10^-2 Sv.

In biologie, o deosebita importanta o prezinta debitul dozei biologice, b = B/t, deoarece nu este indiferent daca doza respectiva este primita intr-un interval de timp mai lung, de ex. 1 an, sau mai scurt, de ex. 1 minut. Debitul dozei biologice se masoara in Sv/s sau rem/s. Se mai poate calcula doza biologica integrala, absorbita de intreg organismul, B_i.

B_i = B m

si se masoara in Sv kg sau rem kg

Interactiunea radiatiilor ionizante cu materia

Aceasta interactiune are loc in mai multe faze:

1. Faza reactiilor elementare

2. Faza reactiilor chimice

3. Faza modificarilor functionale si structurale.

In faza 1, de durata foarte scurta (10^-15 s) se produce excitarea si ionizarea atomilor si moleculelor, se formeaza radicali liberi (procese radiochimice) si molecule scindate. Aceasta faza este foarte putin afectata de temperatura si viteza reactiilor produse nu depinde de timp.

Faza 2 poate dura de la fractiuni de secunda pana la cateva ore si viteza reactiilor care-i sunt caracteristice depinde de temperatura (faza termosensibila). Atomii si moleculele excitate sau ionizate, precum si radicalii liberi formati, reactioneaza intre ele sau cu alte specii atomice si moleculare.

Faza 3, care poate dura pana la cativa ani, duce la aparitia leziunilor observabile. Pentru a intelege natura reactiilor elementare din faza 1, trebuie mai intai sa fie intelese mecanismele generale de interactie a radiatiilor cu materia.

Interactiunea primara a radiatiilor ionizante cu materia

Prima etapa a acestei interactiuni o constituie excitarile si ionizarile. In cazul particulelor incarcate electric (a b, protoni), ionizarea se produce direct, in timp ce fotonii g sau neutronii actioneaza prin punerea in miscare a unor particule incarcate electric, care la randul lor vor produce ionizarea. Electronii scosi din atomi sau molecule in acest fel, numiti electroni primari, produc ionizarea primara. Daca ei au suficienta energie pentru a scoate la randul lor alti electroni se produce ionizarea secundara.

Radiatii direct ionizante

Radiatiile ionizante corpusculare incarcate electric interactioneaza cu campurile coulombiene ale electronilor si nucleelor atomilor constituenti, cedand o parte din energia lor pentru a produce excitari si ionizari. Se defineste transferul linear de energie (TLE) ca fiind energia cedata de catre o particula incidenta pe unitatea de lungime a traiectoriei sale si se masoara in keV/mm. Expresia sa se poate scrie:

TLE = W_i N

W_i - energia transferata la o ionizare

N - numarul de perechi de ioni formati pe unitatea de lungime

Particulele grele (a, protoni) au o putere de ionizare mai mare si sunt repede incetinite prin disiparea energiei. "Parcursul" - distanta medie strabatuta de particula - depinde de puterea ei de ionizare.

Radiatii indirect ionizante (x si g

In cazul radiatiilor electromagnetice, x si g, absorbtia energiei de catre substanta se face conform legii generale exponentiale:

I = I₀ e^-mx

I - intensitatea fasciculului emergent de radiatii

I₀ - intensitatea fasciculului incident de radiatii

m - coeficientul de absorbtie care depinde de natura materialului strabatut si de tipul radiatiei

x - stratul de substanta strabatut

Se defineste grosimea de injumatatire d_1/2 (grosimea stratului de substanta dupa care jumatate din fotonii incidenti sunt absorbiti):

d_1/2 = ln 2/m

Pentru radiatiile g cu energia W = 1 MeV grosimea de injumatatire in plumb (Pb) este d_1/2 = 0,88 cm.

Radioliza apei

Tot in faza 1-a pot aparea radicali liberi si fragmente de molecule. Radicalii liberi sunt atomi, molecule sau fragmente de molecule care au in structura lor un electron nepereche (electron cu spin necompensat). Dat fiind ca in materia vie apa se afla intr-o proportie mare, radioliza apei prezinta un deosebit interes.

Reactia globala de radioliza a apei este:

H₂O H + OH

Etapele procesului de radioliza

Sub actiunea radiatiilor apa poate pierde sau fixa un electron (ionizare):

H₂O H₂O⁺ + e^-

Electronul smuls prin ionizare va atrage pe parcurs moleculele de apa din jur, hidratandu-se. Acest electron, inconjurat de dipolii apei, se numeste polaron, electron solvatat sau electron hidratat. In urma ciocnirilor cu moleculele de apa, energia lui scade pana la valoarea energiei de agitatie termica. In cele din urma el se alipeste unei molecule de apa, conform reactiei:

H₂O + e^- OH ^- + H

Ionul H₂O⁺ se disociaza astfel:

H₂O⁺ H⁺ + OH

In acest mod, traiectoria particulei va fi inconjurata de radicali liberi, radicalii OH fiind distribuiti mai strans in jurul ei, in timp ce radicalii H au o distributie mai larga.

Radicalii liberi, fiind specii atomice sau moleculare foarte reactive, dispar destul de rapid, reactionand fie intre ei, fie cu produsii rezultati. De exemplu:

H + H H₂

OH + OH H₂O₂

H + OH H₂O

In plus, in prezenta O₂:

O₂ + H H₂

iar acesti radicali se combina:

HO₂ + HO₂ H₂O₂ + O₂

HO₂ + H H₂O₂

HO₂ si H₂O₂ sunt mai nocivi avand viata mai lunga decat H si OH

Radioliza apei depinde de natura radiatiei, de energia ei si de prezenta O₂. De exemplu, radiatiile x si g nu descompun apa in absenta O₂.

Studii in vitro si chiar in vivo (pe bacterii) au evidentiat numerosi radicali liberi care se formeaza si in moleculele organice excitate, in organismele vii. Moleculele excitate R-R se pot transforma in radicali liberi:

R-R R + R

Energia absorbita in procesul de excitare poate migra in interiorul moleculei, producand o ruptura la nivelul legaturii celei mai slabe sau poate fi transferata altei molecule, care va fi afectata ca si cum ar fi fost iradiata direct:

M₁* + M₂ M₁ + M₂*

Pentru radiologie este importanta formarea de peroxizi organici, datorita radicalilor liberi. Mecanismul este urmatorul (Latarjet):

RH + HO R + H₂O

R + O₂ RO

RO + R H RO₂H + R

Acesti peroxizi pot persista mult timp dupa iradiere si sunt responsabili in cea mai mare parte de efectele intarziate ale radiatiilor. O importanta deosebita pentru radiobiologie o prezinta reactia dintre radicalii liberi rezultati din radioliza apei si gruparile SH care constituie gruparile active a numeroase enzime.

Pentru a aprecia ponderea detinuta de efectul direct si cel indirect se poate iradia proba in stare lichida si congelata. Daca in stare congelata efectele sunt mai mici decat in cea necongelata, actiunea a fost predominant indirecta, iar gheata a impiedicat difuzia radicalilor liberi.

Sumarizand: daca moleculele iradiate (acizi nucleici, enzime, hormoni, vitamine etc.) sufera leziuni (modificari) datorita absorbtiei energiei radiatiei, actiunea este directa si efectul este efect primar. Daca moleculele se afla in solutie sau impreuna cu alte molecule, pot primi energia prin transfer sau pot interactiona cu radicalii liberi ai moleculelor. Se spune ca radiatiile au avut o actiune indirecta si efectul produs este efect secundar. Un al treilea tip de interactiune, dat fiind ca iradierea unui organ poate induce efecte si in alte organe sau tesuturi din organism, este actiunea la distanta.

Actiunea directa depinde de doza absorbita, de temperatura preparatului iradiat, de prezenta O₂, prezenta altor molecule, continutul in apa al preparatului, pH-ul solutiei etc.

Actiunea directa, indirecta si la distanta produc efectul radiobiologic.

Actiunea radiatiilor ionizante asupra polimerilor

Intr-o prima aproximatie, s-au folosit ca obiecte de studiu polimerii sintetici. S-au constatat doua transformari importante:

- reticularea, formarea de noi legaturi intre lanturi, care confera polimerului proprietati noi si care duce la cresterea greutatii moleculare;

- degradarea - ruperea legaturilor si formarea unor macromolecule cu greutate moleculara mai mica.

Dintre biopolimeri au fost mai intens studiate proteinele si acizii nucleici.

Mecanismele interactiei radiatiilor ionizante cu materia vie

Efectele radiatiilor ionizante asupra materiei vii

Efectele radiatiilor ionizante pot fi directe si indirecte. In cazul efectelor directe, energia radiatiei este cedata direct unei molecule de interes biologic. Efectele indirecte sunt cele produse atunci cand energia radiatiei este transferata unei macromolecule biologice prin intermediul unei alte molecule care a interactionat direct (in general apa).

Efecte directe

Se produc prin actiunea directa a radiatiilor asupra unor macromolecule importante pentru sistemele vii: ADN, ARN, proteine, hormoni etc. In urma acestei interactiuni pot avea loc urmatoarele procese:

- excitarea sau ionizarea moleculei

- molecula excitata revine in starea fundamentala prin emisia unei cuante de energie hn care poate fi transferata altei molecule sau poate duce la ruperea unor legaturi covalente. In urma acestor procese pot sa apara si radicali liberi, extrem de reactivi.

Efecte la nivelul proteinelor si acizilor nucleici

Proteine - se pot produce, in urma proceselor anterioare, modificari ale structurii spatiale a proteinelor prin ruperea unor legaturi de hidrogen si a unor punti disulfidice, desprinderea unor lanturi laterale etc.

ADN - alterari la nivelul bazelor azotate, dimerizarea timinei cu erori de transcriere a codului genetic; rupturi simple sau multiple ale catenei cu peroxidarea capetelor, formare de legaturi cu molecule proteice (cross-links). In cazul in care lantul complementar ramane intact, se pot produce, prin mecanisme fiziologice, reparari, dar de obicei nu se produc 100%.

Efectele radiatiilor ionizante depind de doza. Ele pot fi apreciate prin procentul de indivizi (celule, organisme etc.) supravietuitori.

Studiul cantitativ al efectelor radiatiilor ionizante. Curbele doza-efect

Pentru a stabili relatiile cantitative intre doza de radiatii si randamentul procesului indus de acestea se traseaza curbele doza-efect. Aceste curbe reprezinta fie proportia de indivizi (molecule, celule, organisme etc.) care au prezentat efectul studiat in functie de doza administrata (curbe crescatoare), fie proportia de indivizi care au rezistat (supravietuitori) in functie de doza (curbe descrescatoare). Mai utilizat este cel de-al doilea tip. Aceste studii se fac pe populatii cu numar mare de indivizi.

Daca se noteaza cu N₀ numarul initial de indivizi, cu N numarul de indivizi supravietuitori si cu D doza de iradiere, se pot obtine doua tipuri de curbe doza-efect:

a) exponentiala

b) sigmoida

a) Acest tip de curba caracterizeaza cea mai mare parte a mutatiilor, unele aberatii cromozomiale, distrugerea culturilor bacteriene sau a suspensiilor de virusuri. Curba exponentiala este reprezentata prin relatia:

N = N₀e^-kD

Numarul de supravietuitori scade exponential cu doza. Aceasta relatie exponentiala s-a stabilit pe baza teoriei tintei. Conform acestei teorii, in organism exista structuri sensibile, "tinte", a caror distrugere, printr-o singura lovitura, ar duce la moartea celulei. Constanta k se stabileste astfel incat doza D sa fie aceea pentru care numarul de supravietuitori sa ajunga la 1/e din valoarea initiala.

N = N₀/e   T N₀/e = N₀e^-kD₀ T k = 1/D₀ T N = N₀e^-D/D₀

N = N₀/e = 0,37 N₀

Doza D₀= D_37% defineste radiosensibilitatea populatiei studiate.

b) Curbele doza-efect de tip sigmoid caracterizeaza efectele r.x. asupra celulelor de mamifere. Prezinta o deosebita importanta in radioterapie. Curba sigmoida corespunde relatiei:

N/N₀ = 1 - (1 - e^-D/D₀)ⁿ

unde n reprezinta numarul de tinte, adica numarul de locuri din celula lovite.

Pentru doze mari, ecuatia devine prin trecere la limita:

N = N₀n e^-D/D₀

Interpretare: un individ ar trebui sa fie atins in n locuri pentru a fi distrus; conform teoriei tintei ar trebui atinse simultan n tinte.

Factorii care determina tipul de curba sunt:

- natura radiatiei

- debitul dozei

- conditiile in care se face iradierea (temperatura, gradul de hidratare, gradul de oxigenare, pH etc.)

Tipuri de iradiere a organismelor

1. Iradiere externa - sursa de radiatii se afla in exteriorul organismului.

2. Iradiere interna - sursa de radiatii este interna, constand din radioelemente introduse in organism prin contaminare, pe cale digestiva, respiratorie sau cutanata si prin injectare in scop diagnostic sau terapeutic.

Cand cele doua tipuri de iradiere sunt prezente simultan, iradierea se numeste totala. Cand intreg organismul este supus iradierii, iradierea este globala.

Sursele de radiatii pot fi:

- Surse naturale - radiatia cosmica 30%, radiatia telurica 45-46%, radiatia naturala interna

- Surse artificiale - explozii nucleare, industrie nucleara, iradierea sanitara, iradiere diversa (de ex. ecrane radioluminescente), iradiere profesionala.

Iradierea interna este intalnita frecvent in practica medicala (mai ales in scintigrafie). Consecintele negative ale iradierii depind de timpul de injumatatire prin dezintegrare, T_f = T_1/2 = ln 2/l si de timpul de injumatatire prin eliminare din organism, T_b. Se defineste perioada de injumatatire efectiva T_ef prin:

1/ T_ef = 1/T_f + 1/ T_b

Cu cat eliminarea este mai rapida cu atat T_b este mai mic si de asemenea T_ef. Foarte periculoase sunt radioelementele cu T_f foarte mare si T_b foarte lenta, de ex, Sr⁹⁰, radiul, plutoniul, care au o perioada efectiva de ordinul a 10³-10⁴ zile.

Efecte somatice si genetice ale radiatiilor ionizante

La iradierea unei populatii celulare se observa o serie de efecte masurabile care, in functie de marimea dozei utilizate, apar in ordinea urmatoare:

1. Modificarea ratei de crestere. La doze mari masa culturii celulare creste initial datorita aparitiei unor celule gigante, pentru ca apoi sa scada cu cresterea dozei.

2. Intarzierea mitozei. Daca celula este iradiata inainte de jumatatea profazei, diviziunea va fi intarziata. Daca celula primeste o doza egala sau mai mare intr-o etapa ulterioara, vor fi influentate mitozele urmatoare.

3. Moartea celulara intarziata sau imediata. La cresterea dozei se produce moartea celulara, care insa nu este imediata, ci dupa o serie de diviziuni. La doze foarte mari se produce moartea imediata.

Legea Bergonié- Tribondeau

Un tesut este cu atat mai radiosensibil cu cat este mai putin diferentiat si cu cat in el au loc mai multe mitoze. Cea mai sensibila faza este metafaza, urmata de profaza, anafaza, telofaza. Radiosensibilitatea creste pentru: pH> 7, tesut hidratat, oxigenat, temperatura ridicata si scade pentru: pH <7, deshidratare, anoxie, frig.

Efectele genetice se datoreaza leziunilor cromozomiale din celulele reproducatoare. Se manifesta la descendenti prin boli genetice, mutatii - de obicei nefavorabile- si moarte. In efectele genetice nu exista prag. Orice doza, cat de mica, poate produce un efect. Totusi, probabilitatea creste cu doza. Studiile se fac de obicei pe bacterii, Drosophila melanogaster, animale de experienta. Studiile pe oameni se fac in urma iradierilor accidentale sau terapeutice (ex. Cernobal).

Protectia impotriva radiatiilor

Doza maxima admisibila (DMA)

Exista o comisie internationala pentru protectia impotriva radiatiilor ionizante (CIPR). Aceasta stabileste DMA anuala. DMA - doza totala pe care o poate primi un om intr-un an fara a suferi o leziune observabila (nu se tine cont de efectele genetice). S-a stabilit DMA pentru fiecare organ sau tesut. Cele mai radiosensibile organe la om sunt maduva hematogena si gonadele. DMA anuala este de 5 mSv pe an, doza valabila si pentru gonade. Pentru oase si tiroida doza este 30 mSv/an.

Din fondul natural se absoarbe 1 mSv/an, iar din cel artificial 0,2 mSv/an. O radiografie abdominala produce 6,2 mSv, iar una pulmonara 0,27 mSv. O doza de 6 Sv duce la moarte in decurs de o luna.

Protectia impotriva radiatiilor

Protectia fizica se realizeaza prin:

- distanta mare fata de sursa

- timp mic petrecut in apropierea sursei

- ecrane protectoare

Protectia fata de radiatiile a se poate face cu o simpla foaie de hartie, fata de b cu ecrane de plastic si Al, iar fata de x si g se poate face partial cu ecrane de Pb. In cazul neutronilor sunt necesare mai multe straturi protectoare: 1 - apa, D₂O, grafit - primul strat de moderator cu ajutorul caruia sunt incetiniti; 2 - bare de cadmiu, Cd, pentru absorbtia neutronilor termici Cd¹¹⁷ + n Cd¹¹⁴ + g; 3 - ecrane de Pb pentru absorbtia g.

In cazul surselor mixte sunt necesare ecrane mixte: pentru b+g ecrane cu un prim strat de plastic sau Al (se absorb radiatiile b, care sunt electroni sau pozitroni accelerati, si un al doilea de Pb pentru a absorbi g).

Protectia chimica

Se realizeaza cu ajutorul unor substante chimice radioprotectoare care se administreaza inaintea iradierii si care maresc radiorezistenta organismului. Au drept scop diminuarea in special a actiunii indirecte a radicalilor liberi prin anihilarea acestora. Trebuie sa produca urmatoarele modificari:

- sa micsoreze continutul in apa, mai ales in organele radiosensibile

- sa micsoreze temperatura organismului si sa diminueze metabolismul

- sa diminueze cantitatea de oxigen intra si extracelular, mai ales in organele radiosensibile

- sa inhibe sau sa fixeze radicalii liberi

- sa impiedice organele integratoare din organism sa amplifice efectele.

Exista doua mari clase de radioprotectori:

- hidrosolubili - compusi cu sulf (cisteamina HS-CH₂-CH₂-NH₂) cu formula generala M-SH. Reactii:

M-SH + R RH + MS

MS + MS MS-SM

- liposolubili (derivati ai pirogalolului si naftolului) care diminueaza concentratia oxigenului intra si extracelular, impiedicand formarea peroxizilor lipidici.

Alte substante radioprotectoare sunt vitaminele, hormonii, histamina, serotonina.