Pana in secolul al XVII-lea, scoala olandeza de pictura a ocupat un loc modest in arta Tarilor de Jos, ea nu se distingea printr o deosebita perfectiune formala, ci mai degraba printr o atmosfera pura si o viziune poetica a vietii de toate zilele. In secolul al XVII lea insa, ea a devenit prima scoala din Europa apuseana care a fost capabila sa se ridice fara ajutorul bisericii si autoritatii puterii de stat. Pictura olandeza a acestui secol era destinata sa redea si sa infrumuseteze viata cotidiana a oamenilor.
Primele realizari de seama a picturii olandeze au fost obtinute in domeniul portretului, domeniu, de altfel, si cel mai profitabil pentru pictorul secolului al XVII lea. In orasele olandeze aproape fiecare cetatean dorea sa aiba portretele membrilor familiei sale. Apoi, mai era si categoria destul de vasta a portretelor de grup destinate locurilor publice, ca primariile, casele breslelor sau cladirile societatilor de binefacere. Burghezii olandezi doreau portrete fidele in care pictorul sa nu intervina prea mult. Erau satisfacuti de asemanarea si redarea realista a costumului. Asa ca cea mai mare parte a obisnuitelor portrete olandeze reflecta un gust burghez sobru si arata un nivel decent al mestesugului, fara vreo trasatura deosebita.
Dar, in nici o alta tara din Europa nu s a dezvoltat portretul colectiv, ceea ce face din acest tip de portret o manifestare puternic nationala a culturii Olandei. Aici, biserica incetase sa mai fie patroana artelor, nu exista un suveran absolut si nici o curte mare care sa ofere artistului comenzi pentru proiecte monumentale. In afara decorarii intamplatoare a primariilor, singurele comenzi mari oferite pictorilor olandezi erau portretele unor grupuri oficiale, corporatii. Aici aveau ocazia sa glorifice spiritul civic al burghezilor olandezi. Membrii companiilor de puscasi, conducatorii breslelor si membri institutiilor de caritate isi faceau portrete de grup. Obligatia artistului de a da importanta egala fiecarui portret individual avea drept rezultat o monotonie a compozitiei, pe care rareori artistii au putut sa o invinga.
Cel mai valoros pictor de la inceputul veacului al XVII lea a fost Frans Hals (1580/81 - 1666). Devenit de timpuriu specialist in portret, Hals a stiut sa si priveasca modelele cu o rara spontaneitate. El s a remarcat prin tehnica sa stralucitoare si ingenioasa, ca si prin vitalitatea neobisnuita cu care isi inzestra subiectele. In anii maturitatii sale, el a lucrat adesea pe taramul portretului de grup. Artistul a stiut sa cuprinda dintr o privire reuniunile zgomotoase de tintasi, cu miscarea unduitoare care le strabate si cu atmosfera lor vesela, de mica petrecere, cum sunt compozitiile: Ofiterii arcasilor Sf. Gheorghe - 1616, Archebuzierii corporatiei Sf. Adrian - 1623-1624 sau Banchetul ofiterilor din ghilda Klovenier. In aceste compozitii se observa spectacolul solidaritatii colective, a jovialitatii si bunastarii, al increderii in sine. Solutiile propuse ies, oarecum, din compozitia clasica. Personajele, fastuos imbracate, ordonate simetric in prim-plan, primesc interventia ritmicii dinamice a accentelor de lumina si a jocurilor diagonalelor. In portretele de grup ale predecesorilor lui Hals, figurile erau voit aranjate neavand aproape nici o legatura intre ele, tablourile faceau impresia de a fi alcatuite din bucati separate, cusute la un loc. Privirea rapida a lui Hals, incomparabila sa capacitate de a prinde o miscare in zbor si de a o reda instantaneu, i au permis sa devina cel mai de seama maestru al portretelor de grup.
In ultimii ani de viata, cand artistul cunoaste lipsurile, este internat in azilul de batrani din Haarlem (1664). Aici, dupa ce ritmul activitatii sale scazuse, a pictat ultimele doua capodopere, cele doua portrete de grup Regentele azilului de batrani si Regentii azilului de batrani. Aceste portrete tarzii sunt pline de neliniste interioara. In fata noastra nu se afla oameni, ci doar umbre palide. Grupurile se scindeaza in mai multe parti; figurile, in pete de culoare colturoase. Palariile negre, pe care odinioara cavalerii le purtau indraznet, pe o ureche, seamana acum cu niste pasari uriase, avand parca o existenta aparte, separandu se de chipurile oamenilor. mansetele si gulerele albe formeaza linii si triunghiuri nelinistite. Vedem chipuri obosite, apatice. Interpretarea psihologica nuantata este dublata de intelegerea pictorului experimentat. Acea "nota grava", cum spunea un mare artist, se face sensibila in acordurile cromatice sobre, in tensiunea, concentrarea si expresia dramatica a chipurilor rezumand biologicul obosit si pierderea nazuintei. Ocrurile si accentele carminii construiesc din pete obrazuri ridate, pleoape cazute, epiderma mainilor uscate de batranete. Griurile albastrui fixeaza fulgurant lumina pe marile gulere ale personajelor. Verva tusei este subordonata expresiei de nostalgie si tristete.
Hals, marele portretist, a lasat in urma suitele de portrete, belsugul varietatii fizionomiei umane, secunda trairii, instantaneul miscarii surprinse in nenumaratele chipuri vibrande de viata.
