Inventat in martie 1876 de Alexander Graham Bell , telefonul e una dintre cele folosite servicii de telecomunicatie din lume. Desi au avut loc imbunatatiri semnificative in felul in care sunt transmise mesajele pe distante mar, operatiunea de baza s-a schimbat doar putin in cursul secolelelor.
Un telefon este compus dintr-un emitator, un receptor si un disc sau un mecanism dotat cu butoane pentru formarea numerelor. Emitatorul transforma sunetul intr-un curent electric fluctuant, pe cand receptorul retransforma acel curent in sunet. Telefonul poate functiona datorita deplasarii sunetului prin aer sub forma de unde. Cuvintele sunt transportate de ele prin aerul miscat de corzile vocale. Aceste unde sonore exercita o forta destul de mare pentru a indoi usor a folie subtire de metal. Diafragma de metal revine la pozitia initiala dupa trecerea sunetului. Astfel, ea vibreaza dupa modelul undelor de sunet. Un emitator e format dintr-o asemenea diafragma mica de metal ce acopera o camaruta cu granule de carbon. Un curent electric trece constant prin ea si prin carbon.
Cand granulele sunt strans lipite, ele permit unei cantitati mai mare de curent electric sa treaca decat daca sunt mai rasfirate. Cand un val de unde sonore preseaza pe diafragma, ea comprima carbonul si foarte mult curent isi face loc. Apoi, cand folia metalica revine in pozitia initiala, curentul revine si el la normal. Astfel, intensitatea lui depinde de undele provocate de voce, variatiile reprezentand replica electrica a vorbirii.
Acest curent electric fluctuant se deplaseaza catre receptorul telefonului. Inauntrul partii sale superioare este o sonerie intre un magnet permanent si o bobina. Atasata de sonerie e o diafragma de plastic. Cand variatiile curentului trec prin bobina, devine un electromagnet. Variatia atractiei magnetului asupra soneriei determina diafragma sa vibreze, transmitand unde sonore auzite ca voci umane.
A treia parte din care e alcatuit telefonul este discul sau mecanismul dotat cu butoane care permite utilizatorilor sa comunice aparatului si centralei unde doresc sa apeleze. Formarea se efectueaza prin transmiterea unei serii de pulsatii centralei. De exemplu, pentru cifra 9, curentul e intrerupt de noua ori, pentru 8 de opt ori etc.
Cand este format un numar, pulsatiile se deplaseaza prin cabluri de cupru ce leaga aparatul de o centrala telefonica locala. Acolo, aceste coduri sunt descifrate si legatura este facuta cu linia telefonica dorita.
Exista mai multe tipuri de centrale telefonice: cea mai veche, acum aproape total inlocuita, e cea electromagnetica cu bare transversale, in cadrul careia un strat de bare transversale, conductoare de curent, e asezat orizontal si separat cu cateva miimi de inch de un strat similar, asezat vertical. Electromagnetii declansati de impulsurile codificate misca bara potrivita, creand un circuit intre conexiunile emise si primite.
Un alt tip, mult mai comun, e centrala electonica, care nu contine parti mobile, ci panouri cu circuite complexe, conexiunile fiind stabilite de tranzistori a caror rezistenta e schimbata de impulsurile primite.
Cel mai modern model de centrala este cea digitala. Semnalele primite de la un post telefonic sunt intai transformate in modele digitale de pulsatii. Acestea sunt trimise in ceea ce e, in esenta, un imens computer. Pe baza lor, reteaua de circuite gaseste cea mai scurta si mai putin incarcata ruta pentru a efectua conexiunile.
Dupa parerea mea, poate subiectiva, deoarece sunt o impatimita a telefonului, acesta mi se pare una dintre cele mai utile inventii umane, el aproape anuland distantele dintre oameni si asigurand comunicarea din si catre oricare colt al lumii in doar cateva secunde. Prin intermediul sau si al internetului, cu care se afla in stransa legatura, se comunica vesti foarte importante, se asigura comunicarea intre oameni, eficient si fara risipa de timp si energie si pur si simplu se intretin relatiile de prietenie atat de necesare omului, fiinta sociala, pe tot parcursul vietii.
