 |  |
|
Elemente de drept penal
Notiune
Ca ramura a dreptului public, dreptul penal reglementeaza raporturile de drept public adica acele relatii sociale ce se nasc intre societate si fiecare individ si de a caror respectare depinde existenta societatii.
Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza faptele socialmente periculoase pentru societate prin incriminarea acestora ca infractiuni sub sanctiuni specifice denumite pedepse.
Dreptul penal reprezinta subsistemul normelor juridice care reglementeaza relatiile de aparare sociala prin interzicerea unor infractiuni sub sanctiuni specifice denumite pedepse a actiunilor/inactiunilor periculoase pentru valorile sociale in scopul apararii acestor valori fie prin prevenirea infractiunilor fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le savarsesc.
Parte componenta a sistemului dreptului, dreptul penal are un obiect specific de reglementare si un scop. Obiectul dreptului penal consta din totalitatea relatiilor sociale, ce se stabilesc intre membrii societatii, care se formeaza obiectiv din nevoia apararii societatii, indispensabile existentei si evolutiei societatii.
In cadrul acestor relatii sociale, conduita fiecarui individ poate fi apreciata ca pozitiva de ceilalti membrii ai societatii sau negativa pentru ei daca relatia sociala intra in conflict cu interesele grupului.
Potrivit art.1 Cod penal, Legea penala apara Romania impotriva infractiunilor, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea precum si intreaga ordine de drept.
Societatea nu poate exista fara respectarea de catre membrii sai a unor valori fundamentale precum sunt: viata si libertatea persoanei, drepturile acesteia, ordinea publica.
Pentru ca viata in societate sa se desfasoare normal in conditii de siguranta si de liniste publica relatiile sociale nu trebuie sa fie vatamate de catre membrii societatii.
Respectarea acestor norme de conduita are drept urmare, formarea unor relatii de cooperare intre oameni iar atunci cand sunt incalcate imbraca forma relatiilor de aparare.
Incalcarea ordinii, a regulilor de conduita impuse de societate conduce la o reactie, la aparitia unor relatii de conflict intre societate si cel care a incalcat valoarea sociala. Regulile de conduita au fost denumite si reguli de drept nascandu-se astfel o norma juridica. De-a lungul timpului respectarea regulilor de conduita s-a infaptuit prin obiceiuri, precepte religioase si morale.
Evolutia dreptului penal roman
Codul penal de la 1865
Adoptarea acestui cod
a marcat unificarea legislatiei penale la scurt timp dupa unificarea
principatelor Muntenia cu
Copie fidela a Codului penal francez de la 1810 si cu unele institutii din Codul prusac de la 1851, noul Cod penal al Romaniei consacra principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei, responsabilitatea morala a infractorului, vinovatia, legalitatea in fata legii penale.
Codul penal cuprindea pedeapsa muncii silnice pe viata, nu cuprindea pedeapsa cu moartea prevazuta in Codul penal francez, fiind considerata legea penala cea mai blanda din Europa.
A fost in vigoare pana la 01.01.1937.
Codul penal de la 1937
Adoptarea acestui cod a constituit un alt moment semnificativ in evolutia moderna a dreptului penal roman intrucat a marcat unificarea legislatiei celor trei provincii romanesti dupa 1918.
Denumit si Codul penal Carol II, cuprindea alaturi de pedepse, masuri de siguranta si masuri educative pentru minori, limitele minime si maxime ale pedepselor erau mai mari decat cele din Codul penal de la 1865 si nu prevedea pedeapsa cu moartea.
In 1938 a fost introdusa pedeapsa cu moartea, a fost coborata varsta raspunderii penale pentru minori de la 14 la 12 ani.
Codul penal a fost modificat in 1948.
Codul penal de la 1969
Elaborat sub influenta ordinii socialiste, a transformat codul penal intr-un instrument al politicii penale generale. Codul penal din 1969 s-a remarcat prin aceea ca a consacrat principii de politica penala moderna intalnita in mai toate legislatiile principalelor state europene.
Stiinta dreptului penal
In oricare dintre acceptiunile date dreptului penal , acesta este o ramura a dreptului si nu poate fi confundata cu stiinta dreptului penal, aceasta din urma fiind o ramura a stiintelor juridice.
Dreptul penal cuprinde reglementari privind faptele socialmente periculoase pentru societate, reactia sociala fata de fenomenul criminalitatii, obligatiile si consecintele ce decurg din nerespectarea normelor impuse precum si dreptul statului de a trage la raspunderea penala pe cei ce au vatamat relatiile sociale.
Stiinta dreptului penal este o ramura a stiintelor juridice care au ca obiect stiinta dreptului penal.
In literatura juridica s-a spus ca stiinta dreptului penal cerceteaza institutiile dreptului penal sub trei aspecte: un studiu exegetic, un studiu dogmatic, un studiu critic.
Stiinta dreptului penal foloseste in studiul dreptului penal aceleasi metode ca si in alte ramuri ale dreptului si anume:
metoda rationala sau logica - cu ajutorul ei se efectueaza un intreg studiu exegetic, dogmatic si critic. Cu ajutorul acestei metode stiinta dreptului penal stabileste aparitia, evolutia si disparitia unor institutii;
metoda comparativa - presupune un studiu comparat al institutiilor altor sisteme de drept penal pentru cunoasterea cauzelor, consecintelor, identitatii si deosebirilor dintre normele de drept penal si alte institutii;
cercetarea sociologica - are drept scop studiul institutiilor dreptului penal;
metoda experimentului - consta in aplicarea experimentala a unor norme de combatere a fenomenului infractional sau a unor modalitati de executare a sanctiunilor de drept penal .
Evolutia stiintei dreptului penal
Unele idei privind dreptul penal au aparut inca din antichitate, in perioada urmatoare s-au creat diferite conceptii, teorii, scoli si curente cu privire la natura si cauzele infractionalitatii.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea a aparut scoala clasica ce a avut ca reprezentant pe juristul italian Cesare Becaria cu lucrarea "Despre infractiuni si pedepse".
In lucrarea sa, afirma ca toti oamenii sunt egali in fata legii si astfel omul, ca o fiinta rationala, actionand in conformitate cu liberul sau arbitru trebuie sa suporte consecintele actelor sale.
Becaria a militat pentru abolirea pedepsei cu moartea, abolirea torturii precum si pentru proportionalitatea pedepsei cu gravitatea faptei.
Aceste conceptii au avut un rol benefic in dezvoltarea stiintei dreptului penal fiind consacrate in principalele coduri penale ale tarilor europene.
Scoala pozitivista a aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea in Italia fiind fondata de Enrico Feri; acesta publicand lucrarea "Sociologia criminala" in 1881.
O contributie insemnata a avut-o Raphaele Garofolo cu lucrarea sa "Criminologia".
Doctrina pozitivista considera ca sistemul sanctiunilor trebuie sa cuprinda masuri adecvate de eliminare din societate a criminalilor innascuti sau masuri de tratament in cazul infractorilor de ocazie sau pasionali.
Politica penala in conceptia doctrinei pozitiviste, viza luarea unor masuri de ordin social-economic numite de Enrico Feri substitutive penale care sa conduca la eradicarea fenomenului infractional.
O noua scoala si-a facut aparitia prin Filipo Gramatica reprezentant al scolii apararii sociale.
In aceasta conceptie, problematica crimei era privita ca o problema individuala a carei solutionare depindea de personalitatea fiecarui individ.
Apararea sociala promova o politica penala cu accent pe prevenirea faptelor si pe tratamentul delincventilor sens in care se propunea instituirea unui dosar de personalitate la care sa concure medici, psihologi, criminologi, sociologi dupa care sa se stabileasca masura de resocializare, pedeapsa sau masuri de siguranta.
Izvoarele dreptului penal
In literatura juridica notiunea de izvor de drept imbraca mai multe sensuri, fiecare vizand un aspect al procesului de formare a normelor de drept.
Se deosebesc: izvoare formale si materiale, izvoare interne si externe, izvoare directe si indirecte, izvoare constitutive si izvoare istorice.
Prin izvoare formale de drept penal se inteleg acele acte la care in continutul lor se gasesc reguli de drept stabilite de puterea legislativa.
Izvorul natural sau sursa sociala a dreptului il constituie nevoile, aspiratiile vietii sociale intrucat in raport cu ele pot fi determinate si regulile de drept.
Izvorul constitutiv sau sursa politica a dreptului il reprezinta vointa puterii publice fara de care regula de conduita nu poate fi transpusa in regim de drept.
Caracteristic izvoarelor de drept penal este faptul ca acestea nu pot imbraca decat forma actului normativ care impune ca acesta sa urmeze o anumita procedura de adoptare conforma cu Constitutia Romaniei.
Nu pot fi considerate izvoare de drept penal actele emise de organele locale ale puterii sau administratiei de stat, ordonantele si hotararile de guvern.
Prin forma pe care trebuie s-o imbrace, nu pot fi considerate izvoare ale dreptului penal decat legile penale in acceptiunea art.141 Cod penal.
Principalele izvoare sunt Constitutia, Codul penal, Codul civil si legile de organizare judecatoreasca.
Interpretarea legilor penale
Cunoasterea unor reguli de drept presupune a afla ce a dorit legiuitorul sa spuna prin norma juridica care include acea regula.
Cercetarea normei penale atat din punct de vedere formal cat si substantival are loc printr-o operatiune logico-rationala denumita interpretarea legii penale.
Intr-o alta opinie prin interpretarea legii se intelege, acea operatiune logico-rationala de lamurire a continutului unei legi penale pentru aflarea si explicarea intelesului real al legii potrivit vointei legiuitorului care a adoptat legea respectiva.
Formele interpretarii
Operatiunea logico-juridica de cercetare a normelor de drept penal poate fi efectuata de legiuitor, de organul judiciar si de teoreticienii dreptului penal.
Se cunosc mai multe forme. Dupa organul sau subiectul care face interpretarea, aceasta poate fi oficiala sau neoficiala:
- interpretarea oficiala poate fi autentica sau legala, cand este facuta de legiuitor si judiciara. In Codul Penal Titlul VIII legiuitorul lamureste intelesul unor expresii din legea penala cum sunt: teritoriu, lege penala, savarsirea unei infractiuni, consecinte deosebit de grave etc.. Interpretarea autentica poate fi: contextuala(efectuata de legiuitor cu prilejul adoptarii legii) sau posterioara(atunci cand este facuta dupa adoptarea legii printr-un act normativ). Interpretarea judiciara este cea facuta de instanta de judecata cu prilejul solutionarii cauzei.
- interpretarea neoficiala este efectuata de catre teoreticienii dreptului penal fiind de natura sa conduca promovarea unor initiative legislative.
Procedura de interpretare
Interpretarea literala sau gramaticala consta in cautarea vointei legiuitorului cu ajutorul cuvintelor, expresiilor in care este exprimata norma penala cat si modul de folosire a acestora in textul de lege sub un intreit inteles etimologic, sintactic si stilistic.
Atunci cand un cuvant poate avea un inteles tehnic cat si un inteles obisnuit se va lua in considerare acesta din urma fiind de presupus ca legiuitorul s-a exprimat in limbajul comun.
In analiza sintactica a textului substantivele sunt analizate impreuna cu atributele lor iar verbele cu complementele lor.
Spre exemplu: "rele tratamente" - art.267 Cod Penal; "semnalizare falsa" - art.276 Cod Penal; "a impiedica in mod repetat" - art.307, alin.2 Cod Penal.
Singularul presupune pluralul si invers. Masculinul presupune femininul si invers.
Interpretarea rationala sau logica presupune aflarea intelesului normei de drept penal cu ajutorul unor rationamente:
"a fortiori" - rationamentul prin care se demonstreaza ca daca legea penala permite mai mult implicit permite si mai putin;
"per a contrario" - are la baza ideea ca acolo unde exista o alta motivare obligatoriu trebuie sa existe si o alta rezolvare juridica;
"reductio ad absurdum" - este rationamentul cu ajutorul caruia se demonstreaza ca orice alta interpretare decat cea data de legiuitor intra in contradictie cu legea si daca ar fi luata in considerare ar conduce la solutii absurde;
"a pari" - pentru situatii identice solutia juridica trebuie sa fie aceeasi.
Mai sunt: interpretarea istorica, interpretarea sistematica, analogica etc..
Normele de drept penal
Notiunea de norma juridica penala reprezinta o specie, un gen de norme
juridice care se caracterizeaza prin continutul si structura lor specifica prescriind reguli de drept penal si sanctiuni in cazul incalcarii acestora.
Cele mai multe norme de drept penal se afla in Codul penal acesta fiind denumit si sediul penal al normelor penale.
Structura normelor penale
In literatura juridica opiniile referitoare la structura normei penale sunt
impartite:
- intr-o opinie se sustine ca norma juridica se compune din trei
elemente: ipoteza, dispozitie si sanctiune;
- in alta opinie se sustine ca norma juridica se compune din doua
elemente: dispozitie si sanctiune.
In prima opinie ipoteza consta in descrierea faptei incriminate iar sanctiunea cuprinde pedeapsa aplicata in cazul comiterii faptei. In ceea ce priveste dispozitia aceasta ar rezulta din insasi incriminarea si sanctionarea faptei, contopindu-se astfel cu ipoteza.
In cazul celei de-a doua opinii, dispozitia consta in interzicerea unei actiuni/inactiuni iar sanctiunea cuprinde pedeapsa ce urmeaza a se aplica in caz de incalcare a dispozitiei.
Aceasta din urma opinie este mai apropiata de realitate.
Clasificarea normelor penale
Normele penale se deosebesc intre ele prin particularitatile ce contin criteriile de deosebire a acestora:
dupa criteriul continutului si sfera de aplicare a regulii pe care o
contin distingem norme penale generale si norme penale speciale. Cele generale contin reguli care reglementeaza, nasterea, modificarea si stingerea raportului juridic fiind de generala aplicabilitate. Cele speciale prevad conditiile in care o anumita fapta constituie infractiune si poate atrage raspunderea penala si sanctiunea aplicata;
dupa regula de conduita pe care o descriu distingem intre norme
penale prohibitive(care contin ca regula de conduita abtinerea de a savarsi fapta descrisa) si norme penale onerative(care contin ca regula indatorirea de a savarsi o fapta a carei comitere este interzisa).
Aceasta clasificare prezinta importanta pentru impartirea infractiunilor in comisive si omisive.
Dupa structura lor distingem intre norme unitare si norme divizate.
Normele penale unitare sunt acele norme care au in continutul lor dispozitia si sanctiunea in acelasi articol de lege.
Normele penale divizate sunt acele norme care nu au o structura completa in acelasi text de lege.
In materie de tehnica legislativa se cunosc norme de incriminare cadru sau norme in alb caracterizate prin faptul ca au in structura lor o dispozitie de incriminare cadru si o sanctiune corespunzatoare urmand ca prevederea faptelor interzise sa se faca ulterior prin alte acte normative, ex. art.281 Cod Penal(executarea fara drept a unei profesii).
Normele penale de trimitere sau de referire sunt de asemenea norme divizate, incomplete in ceea ce priveste dispozitia sau sanctiunea pentru care fac trimiterea, ex. art.212 alin.2, art.264 alin.4, art.271 alin.4, art.255 cu privire la art.254, art.290 cu privire la art.288, art.287 cu privire la art.286.
Principiile fundamentale ale dreptului penal roman
Ca ramura distincta in sistemul dreptului, dreptul penal are la baza diferite conceptii, idei ce caraterizeaza continutul normei de drept penal. Toate ideile, conceptiile si regulile care calauzesc si strabat intregul drept penal, intreaga activitate de lupta impotriva infractionalitatii prin mijloace de drept penal, formeaza principiile fundamentale ale dreptului penal.
Intr-o alta opinie, principiile fundamentale sunt idei directoare care calauzesc elaborarea si realizarea normelor de drept penal, fiind deci prezente in intreaga reglementare juridico-penala.
Ca principii fundamentale, intr-o opinie se apreciaza ca se considera a fi legalitatea si umanismul iar intr-o alta pot fi socotite:
- principiul egalitatii in fata legii penale;
- principiul prevenirii faptelor prevazute de legea penala;
- principiul conform caruia infractiunea este singurul temei al raspunderii
penale;
- principiul personalitatii raspunderii penale;
- principiul individualizarii sanctiunii de drept penal.
In afara acestor principii fundamentale sunt cunoscute si alte reguli care au caracter restrans, limitate la o anumita institutie de drept penal.
Aceste principii numite de la caz la caz, generale, speciale sau institutionale isi au sorgintea tot in principiile fundamentale. Ele se refera spre exemplu la aplicarea legii penale in timp si spatiu.
Pentru prima data principiul legalitatii in dreptul penal a fost inscris in
Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Cetateanului din 1789 si apoi in Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de ONU - 10.12.1948 si ulterior in Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, adoptat de acelasi organism la data de 16.12.1966.
O actiune deosebita o consacra principiul legalitatii, Conventiei Europene
privind Drepturile Omului si a Libertatilor Fundamentale intrata in vigoare in 1953.
Principiul legalitatii in dreptul penal roman se caracterizeaza prin regulile:
"nulla crimen sine legem" = nici o infractiune fara lege
"nulla paena sine legem" = nici o pedeapsa fara lege.
Pornind de la aceste reguli, principiul legalitatii imbraca doua aspecte:
Legalitatea incriminarii presupune ca o fapta socialmente periculoasa
nu poate constitui infractiune daca nu este prevazuta de lege, astfel ca nici o persoana nu poate fi trasa la raspunderea penala pentru o fapta care in momentul savarsirii ei nu era prevazuta ca infractiune.
Legalitatea pedepsei si a masurilor ce pot fi luate in cazul comiterii unei
infractiuni conduce la concluzia ca nici o persoana nu poate fi sanctionata decat cu o pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune sau cu o masura de siguranta ori educativa prevazuta de lege.
Ocrotirea fiintei umane, a intereselor si a drepturilor fundamentale pe care aceasta le are, consfintite prin reglementarile interne si internationale, constituie un deziderat major al lumii contemporane.
Umanismul dreptului penal presupune protectia pe care normele dreptului penal trebuie sa o acorde omului sau individului, incriminand valorile sociale fundamentale ca viata, integritatea coporala, sanatatea, libertatea etc., dar si infractiunile impotriva acestor valori.
De asemenea principiul umanismului ii vizeaza si pe cei care au incalcat legea penala fiind inadmisibil ca prin executarea pedepsei sa se cauzeze suferinte fizice sau sa se injoseasca persoana condamnatului. Pe langa functia de constrangere, pedeapsa trebuie sa indeplineasca si functia de reeducare, socializare.
Constitutia Romaniei ofera suficiente garantii procesuale pentru
respectarea principiului umanismului. Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau tratament inuman sau degradant.
Prin decretul lege 466/1990 a fost abolita pedeapsa cu moartea si
inlocuita cu pedeapsa detentiunii pe viata.
Acest principiu presupune ca toti cetatenii indiferent de nationalitate,
rasa, sex, religie, profesiune, apartenenta politica sau sociala sunt egali in fata legii penale atat ca beneficiari ai ocrotirii juridico-penale cat si ca supusi ai acestor reglementari.
Noua conceptie de infaptuire a justitiei penale, exclude imunitatea sau
privilegiile de tratament in aplicarea legii penale.
Potrivit acestui principiu raspunderea penala a unei persoane poate fi
antrenata daca se dovedeste ca aceasta a comis o infractiune in sensul legii penale. Principiul este garantat prin art.17/alin.2 Cod penal.
Caracterul personalitatii raspunderii penale scoate in evidenta regula ca
numai persoana care a savarsit o infractiune, adica a incalcat norma de drept penal, numai acesta va suporta sanctiunea de drept penal, sanctiune ce nu poate fi aplicata unei alte persoane sau unui grup de persoane.
In virtutea acestui principiu stabilirea si aplicarea sanctiunii de drept penal
trebuie sa se faca numai in raport cu dispozitiile cuprinse in art.72 Cod Penal.
LEGEA PENALA
Notiunea de lege penala expresia "Lege penala" in sens restrans,
desemneaza un act normativ emis de organul legiuitor dupa o procedura bine stabilita si in conformitate cu legea fundamentala.
In sens larg, prin "lege penala" se intelege totalitatea legilor penale. Potrivit art.141 Cod Penal prin "lege penala" se intelege totalitatea
dispozitiilor cu caracter penal cuprinse in legi si decrete. In aceasta acceptiune legea penala se apropie in continutul sau de notiunea de norma de drept penal.
Clasificarea legilor penale
A. In raport de domeniul de reglementare, continutul si rolul pe care il
au legile penale, acestea se clasifica in:
legi penale generale - contin toate dispozitiile cu caracter penal general care asigura unicitatea sistemului dreptului penal. Singura lege penala generala este Codul Penal Romanesc.
legi penale speciale - cuprind dispozitii derogatorii de la dreptul obisnuit, descriind in mod expres ca infractiuni, faptele periculoase pentru societate comise intr-un anumit domeniu.
Deosebirea intre Legile penale generale si Legile penale speciale consta in aceea ca legea penala generala este de larga aplicabilitate, dar atunci cand are loc un concurs de legi intre Legea penala generala si Legea penala speciala se aplica cea speciala.
Sub un alt aspect dispozitiile din Codul Penal partea generala se aplica si partii speciale precum si institutiilor reglementate prin legi speciale.
B. Dupa criteriul si caracterul lor in timp, in literatura juridiciara,
distingem:
1. legi penale ordinare - sunt acele legi adoptate in conditii
obisnuite, normale de evolutie a societatii. Ex. Codul penal si
marea majoritate a legilor speciale;
2. legi penale exceptionale - sunt acele legi adoptate in situatii de
exceptie, ex. stare de necesitate, stare de razboi, calamitati
naturale. Legile exceptionale deroga de la legile ordinare, ele
ramanand in vigoare atata vreme cat situatia exceptionala o
impune.
C. In raport cu durata lor de aplicabilitate, legile se impart in:
legi cu durata nedeterminata
legi cu durata determinata.
Aplicarea legii penale in spatiu si in timp.
Pentru ocrotirea juridico-penala a valorilor societatii, fundamentale existentei statului de drept, legea penala, prin norma de drept penal, prescrie si se adreseaza tuturor destinatarilor societatii, acestia avand obligatia sa-si conformeze conduita exigentelor acestor norme.
Normele legii penale se adreseaza in acelasi timp si organelor competente obligate sa-si aduca contributia la infaptuirea actului de justitie in toate cauzele in care s-au comis fapte socialmente periculoase, incriminate ca infractiuni. Viata a demonstrat ca respectarea normelor de drept penal poate avea loc si fara sanctionarea faptelor socialmente periculoase, adica prin respectarea de buna voie a acestor precepte. In prima situatie norma de drept penal actioneaza ca o functie de prevenire a savarsirii infractiunii iar in cea de a doua ca o functie de contrangere.
Sintetizand cele expuse, prin aplicarea legii penale in timp, intelegem executarea sau indeplinirea indatoririlor pe care ea le prevede si care poate avea loc, fie cu respectarea preceptelor, a prescriptiilor acesteia, fie silit, in cazul savarsirii unor fapte penale.
Legea penala in raport cu spatiul
Aplicarea legii penale in spatiu ca expresie a vointei publice are loc in conformitate cu principiul suveranitatii statului roman si se aplica infractiunilor comise pe teritoriul tarii noastre. Spatiul este un element in raport cu care unele fapte impun anumite limite ale puterii de actiune a legii penale.
Practica a demonstrat ca in ceea ce priveste aplicarea legii penale in raport cu spatiul, adica cu teritoriul Romaniei, nu exista probleme controversate insa in cazul savarsirii unor infractiuni in afara teritoriului tarii noastre se ridica numeroase probleme. Probleme deosebite se ridica si atunci cand parte din infractiunile comise au fost incepute pe teritoriul Romaniei si finalizate in strainatate, fie de catre cetateni romani fie de cetateni straini, urmate de refugierea acestora pe teritoriul tarii noastre. Aceste probleme fac dovada necesitatii unei reglementari legale a aplicarii legii penale in spatiu.
Legiuitorul Codului penal de la 1969, a consacrat conceptia potrivit careia aplicarea legii penale sa satisfaca atat sub aspect organizatoric, represiunea penala pe plan intern cat si pe plan extern prin consacrarea unor principii cu dublu caracter teritorial si extrateritorial.
Principiul teritorialitatii legii penale
Potrivit art.3 Cod penal, legea penala se aplica infractiunilor savarsite pe teritoriul Romaniei. Deci legea penala se aplica in limitele teritoriului Romaniei, pentru toate infractiunile savarsite fara a distinge daca faptuitorul este cetatean roman sau cetatean strain.
Notiunea de teritoriu are o semnificatie mult mai larga decat notiunea de teritoriu in sens geografic.
Potivit art.142 Cod penal, prin expresiile "teritoriu" si "teritoriul Romaniei, teritoriul tarii" se intelege intinderea de pamant si ape cuprinse intre frontiere cu subsolul si spatiul aerian precum si marea teritoriala cu solul, subsolul si spatiul aerian al acesteia.
INFRACTIUNEA
Notiuni generale
In viata de zi cu zi pot avea loc numeroase fapte ale omului prin care se incalca o norma de conduita sau se pun in pericol valorile societatii pe care legea penala o ocroteste.
Faptele penale de orice natura ar fi, omor, talharie, viol, furt si altele, tulbura ordinea publica devenind fapte antisociale.
Indiferent de natura lor aceste fapte nu vor deveni infractiuni decat in masura in care vor fi caracterizate ca fapte penale si sanctionate ca atare. In aceasta acceptiune infractiunea este prevazuta in partea speciala a codului penal, in legile penale speciale si in legile nepenale cu dispozitii penale.
Definitia infractiunii
Codul penal Roman prin art.17, defineste infractiunea ca fiind fapta prevazuta de legea penala care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie. Sub aspect juridico-penal, legiuitorul a evidentiat toate conditiile cerute de lege ca o fapta socialmente periculoasa sa fie socotita infractiune, respectiv prevederea in lege, pericolul social si vinovatia.
Deci nu orice fapta a omului poate fi incriminata ca infractiune, aceasta din urma notiune o distingem de celelalte fapte ilicite precum faptele civile, administrative, contraventionale, fiscale etc..
Trasaturile esentiale ale infractiunii
Prevederea faptei ca infractiune prin lege
Aceasta trasatura esentiala rezulta din principiul egalitatii incriminarii,
potrivit art.2 alin.1 Cod Penal, text potrivit caruia legea penala prevede faptele care constituie infractiuni, pedepsele care se aplica si masurile care se pot lua in cazul savarsirii acestor fapte.
Legiuitorul incriminand anumite fapte ca de ex. omorul, furtul, talharia,
santajul etc., le-a descris in partea speciala Cod Penal "in abstracto", realizand astfel diferentierea dintre ilicitul extrapenal. Prin urmare nu se poate vorbi de infractiune daca aceasta nu intruneste cumulativ trasaturile prevazute de art.17 alin.1 Cod Penal. Lipsa uneia din aceste trasaturi face ca fapta sa nu constituie infractiune.
Fapta care prezinta pericol social - o alta trasatura
Prin fapta intelegem orice actiune sau inactiune, o manifestare de vointa
concreta material, exterioara omului, in vederea aducerii si realizarii acestui deziderat.
Pericolul social pe care trebuie sa-l prezinte fapta consta in atingerea
uneia dintre valorile aratate in art.1 Cod Penal si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse. Aceasta presupune ca pericolul social este apreciat de legiuitor, el nefiind acelasi pentru toate infractiunile.
Caracterul social al pericolului rezulta din vatamarea, atingerea, lezarea
unei anumite valori sociale ocrotite, prin fapta comisa si prin nelinistea si nesiguranta pe care o aduce ordinii publice.
Pentru existenta acestui pericol ca trasatura esentiala a infractiunii trebuie
ca el sa prezinte o anumita gravitate.
Faptele prevazute de legea penala ca infractiuni se impart dupa gravitatea
lor in noul Cod penal in:
CRIME
DELICTE
Cuvantul crima sau delict nu poate fi folosit ca echivalent cu acela de
infractiune.
Orice crima si orice delict spune prof. VINTILA DONGOROZ, nu poate fi
orice infractiune, crima sau delict.
Aceasta clasificare bipartita a legiuitorului sub aspectul gradului de pericol
social a impus tratamente juridice diferentiate. Crimele sunt infractiunile cele mai grave si de aceea au fost sanctionate cu pedepsele cele mai severe, in timp ce delictele sunt de o gravitate mijlocie ca si pedepsele pe care le atrag.
Termenul de pericol social este evaluat de legiuitor si se refera la un
anumit tip de infractiune(omor, furt, inselaciune) in timp ce pericolul social concret este evaluat de completul de judecata si se refera la o infractiune savarsita.
Sunt si situatii cand o fapta prevazuta de legea penala constituie
infractiune daca atingerea minima adusa uneia dintre valorile sociale aparate de lege si prin continutul ei concret fiind lipsita in mod vadit de importanta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.
Pentru aprecierea lipsei de importanta vadita a faptei care nu prezinta
gradul de pericol social al unei infractiuni, art.19 alin.2 Cod Penal enumera criteriile ce trebuie avute in vedere de procuror sau de instanta de judecata, si anume:
v modul si mijloacele de savarsire a faptei;
v scopul urmarit de faptuitor;
v imprejurarile in care fapta a fost comisa;
v urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce;
v persoana si conduita faptuitorului.
In cazul acestor fapte procurorul sau instanta de judecata va putea aplica una din sanctiunile administrative prevazute de lege, art.91 Cod Penal(mustrare, amenda).
Vinovatia
Savarsirea cu vinovatie a faptei care prezinta pericol social reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea pshica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia.
Este necesar ca subiectul activ sa fi actionat cu vointa si cu deplina constiinta asupra hotararii de a comite infractiunea.
Daca faptuitorul nu a voit sa comita o fapta dar a actionat sub imperiul unei constrangeri sau a fost amenintat, amenintare care provine de la o alta persoana, atunci nu va exista vinovatie.
Vinovatia implica atitudinea pshica constienta a faptuitorului, dorinta de a voi sa desfasoare o activitate infractionala cu toate consecintele de decurg din aceasta.
Codul Penal nu defineste vinovatia. Ca trasatura esentiala a infractiunii, art.20 din Cod Penal, reglementeaza formele vinovatiei, respectiv intentia, culpa si intentia depasita sau praeterintentia.
In literatura juridica, vinovatia a fost apreciata ca fiind atitudinea pshica a persoanei care savarsind cu vointa neconstransa o fapta ce prezinta pericol social a avut in momentul executarii reprzentarii faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor ei a avut posibilitatea reala subiectiva a acesteia, reprezentare de care a fost in constiinta de cauza.
Formele vinovatiei
Stiinta Dreptului Penal cat si literatura juridica distinge intre doua forme principale de vinovatie, intentia (dolul) si culpa (greseala), iar in unele situatii intalnim o forma mixta denumita intentia depasita sau praeterintentia.
Intentia si modalitatile sale
Potrivit art.20, pct.1, lit. a din Cod Penal, fapta este savarsita cu intentie cand infractorul prevede rezultatul faptei sale urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte, prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste accepta posibilitatea producerii lui.
In raport cu aceste reglementari, desprindem conlcuzia ca atunci cand faptuitorul are reprezentarea ca se va produce rezultatul socialmente periculos si urmareste acest rezultat vom avea intentie directa.
Cand faptuitorul nu doreste producerea rezultatului dar accepta producerea lui, vom avea intentie indirecta sau eventuala.
In literatura juridica, exista si alte forme, alte modalitati ale intentiei, ca de exemplu
v intentia simpla si calificata
v intentia initiala;
v intentia supravenita;
v intentia spontana;
v intentia premeditata;
v intentia unica;
v intentia complexa.
Culpa si modalitatile acesteia
Potrivit art.20, pct.2, din Cod Penal, fapta este savarsita din culpa cand infractorul
a) prevede rezultatul faptei sale dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce. Aceasta forma este numita si culpa cu prevedere sau cu usurinta.
b) nu prevede rezultatul faptei sale desi trebuia si putea sa-l prevada. Este culpa simpla sau greseala.
Vom spune ca exista culpa, ori de cate ori faptuitorul desfasoara o activitate fizica, fara insa sa fi urmarit vreun rezultat si nici nu a avut reprezentarea faptei sale desi putea si trebuia sa-l prevada.
In literatura juridica, au fost formulate mai multe teorii referitoare la culpa, unele bazate pe latura subiectiva, altele pe cea obiectiva. Ideia dominanta, este aceea ca la baza vinovatiei in caz de culpa, sta lipsa de prevedere.
Formele culpei sunt
v usurinta
v imprudenta;
v nepriceperea
v neintelegerea
v neindemnarea;
v neglijenta;
v superficialitatea;
v temeritatea;
v nepasarea.
Formele din culpa constituie infractiune, numai atunci cand legiuitorul le-
a prevazut in mod expres art.20, aln.3, din Cod Penal.
Praeterintentia (intentia depasita)
Faptuitorul desfasurand o activitate infractionala in vederea producerii
unui anumit rezultat a unei consecinte va actiona in asa maniera incat sa-si atinga scopul propus.
Aceasta forma mixta a infractiunii apare de regula ca forme agravate ale unei infractiuni tip.
Infractiunile praeterintentionate sunt descrise in Codul Penal si pot fi identificate cu multa usurinta intrucat legiuitorul foloseste expresii ca
,,daca a avut ca urmare moartea victimei
,,daca vreuna dintre faptele prevazute in art.185-187, a avut ca urmare moartea victimei etc.
Continutul infractiunii
Notiune O infractiune nu poate fi conceputa fara ca o persona fizica sau juridica sa nu aduca atingere uneia dintre valorile sociale ocrotite de legea penala, vatamate prin comiterea faptei intr-un anumit loc si timp.
Toate aceste elemente nu intra in continutul infractiunii fiind preexistente savarsirii ei.
Infractiunea in abstract este o creatie a legiuitorului si ca atare in fiecare dispozitie incriminatorie se va face o descriere a faptei ce cuprinde conditiile cerute pentru existenta acelei infractiuni.
Exemplu: art. 208, C.P.- luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia in scopul insusirii lui pe nedrept sau art. 215, C.P.: inducerea in eroare prin prezentarea ca adevarate a unor fapte mincinoase sau ca mincinoase a unor fapte adevarate in scopul insusirii unui scop imediat sau injust.
Totalitatea conditiilor din fiecare incriminare exemplificate, formeaza continutul infractiunii de furt, inselaciune, delapidare si implicit delimitarea unei infractiuni de cealalta. Prin urmare nu exista infractiune si nicio persoana nu poate fi trasa la raspundere penala, pentru fapte pe care legea nu le considera infractiuni.
Incadrarea juridica a unei fapte nu poate fi facuta decat in conformitate cu principiul legalitatii incriminarii.
Prin continutul infractiunii intelegem asadar, totalitatea conditiilor cerute de lege pentru ca o fapta sa constituie infractiune.
Continutul infractiunii poate imbraca urmatoarele aspecte
a) continutul legal este cel descris de norma incriminatoare si cuprinde conditiile obiective si subiective in care o fapta devine infractiune
b) continutul concret este cel al unei fapte determinate, savarsite in realitatea obiectiva de catre o persoana si care se inscrie prin elementele sale in tiparul abstract prevazut de norma incriminatoare
In literatura juridica, exista mai multe clasificari ale continutului de infractiune dupa diferite criterii
a) dupa structura conditiilor continutului de infractiune de clasifica in
v continut juridic
v continut constitutiv.
b) dupa varianta de incriminare a faptei se distinge intre
v continuturi de baza
v continuturi agravate sau atenuate.
c) dupa situarea in timp a conditiilor cerute de lege fata de savarsirea faptei distingem intre
v continuturi preexistente
v continuturi concomitente
v continuturi subsecvente.
Structura continutului infractiunii
Profesorul Vintila Dongoroz arata ca nu poate fi conceputa o infractiune fara o persoana care sa o comita, adica un infractor si fara o alta persoana fizica sau juridica care sa fie vatamata in interesele sale. Nu se poate concepe o infractiune fara un loc in care s-a comis si un moment in care a fost savarsite.
Toate aceste date sau entitati sunt preexistente savarsirii infractiunii si prin urmare ele nu intra in continutul infractiunii, nu alcatuiesc fiinta acesteia.
Obiectul infractiunii
Legea penala, apara valorile fundamentale ale statului de drept ale persoanei si drepturile acesteia, asa cum sunt enumerate in art. 1 din Codul Penal.
Asadar, obiect al infractiunii este tot ce se pune in pericol si vatama printr-o activitate infractionala si prin care normele Dreptului Penal le ocrotesc prin incriminarea oricarei fapte indreptate impotriva valorilor sociale.
Literatura juridica, considera ca prin obiect al infrctiunii se intelege valoarea sociala si relatiile sociale ce graviteaza in jurul acestei valori si care sunt vatamate sau periclitate prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.
Obiectul infractiunii este analizat in literatura juridica sub mai multe modalitati
a) obiectul juridic general format din totalitatea incriminarii tuturor faptelor socialmente periculoase pentru societate
b) obiectul juridic generic sau de grup este alcatuit pentru anumite infractiuni si rezulta criteriul delimitarii infractiunilor din partea speciala a Codului Penal
c) obiectul juridic specific reprezinta obiectul juridic al unei infractiuni din cadrul unui fascicul de infractiune din acelasi grup. Exemplu: Titlul I din noul C.P., Crime si delicte contra persoanei cuprinde in cap.1: Crime contra umaniatii-( ca de ex. genocidul).
d) obiectul material: Legea penala incrimineaza in anumite limite si fapte care sunt indreptate asupra unui bun, obiect, persona fizica. Prin obiect al infractiunii intelegem lucrul material sau persoana fizica impotriva careia se indreapta actiunea socialmente periculoasa a faptuitorului. Exemplu: la infractiunea de omor, obiectul material il constituie corpul victimei; la infractiune de furt, obiectul material il constituie bunul mobil.
Dar, nu toate infractiunile au si un obiect material, acesta lipsind.
Ex.: in cazul infractiunii de calomnie, insulta, nedenuntarea unei infractiuni si altele.
Infractiunile care au un obiect material sunt numite si infractiuni de
rezultat iar celelalte care nu au un astfel de obiect sunt numite infractiuni de pericol.
Obiectul material nu trebuie confundat cu instrumentul sau mijlocul material apt sa conduca la savarsirea infractiunii pe care l-a folosit faptuitorul. Ex.: cutitul, bata, toporul etc.
Subiectii infractiunii
Legea penala se adreseaza tuturor membrilor societatii pe care ii apara in
calitate de destinatar dar si ca beneficiar ai ocrotirii juridico-penale. Atata vreme cat normele Dreptului Penal nu au fost incalcate nu putem vorbi de subiecti ai infractiunii.
Incalcarea normelor de drept penal, conduce la aparitia unui raport juridic
de conflict in care vom intalni un subiect activ si unul pasiv.
Prin subiect al infractiunii se intelege orice persoana fizica sau juridica
care a savarsit o infractiune iar prin subiect pasiv, persoana vatamata in interesele sale in calitate de titular al normei ocrotite.
Subiectul activ al infractiunii trebuie sa indeplineasca urmatorele conditii
generale
a) varsta ceruta de lege.
In art.113, Cod Penal se prevede ca varsta de la care trebuie sa raspunda o persoana fizica este de 14 ani impliniti. Pana la aceasta varsta, minorul nu raspunde din punct de vedere penal intrucat se prezuma ca nu are capacitatea de a intelege, de a discerne importanta sociala a faptelor sale. Minoritatea faptuitorului este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei prevazute de lege.
S-a statuat ca dupa implinirea varstei de 14 ani, minorul va raspunde
penal numai daca se va stabili ca a actionat cu discernamant, urmare a efectuarii a unei expertize medico-legale psihiatrice.
Dupa implinirea varstei de 16 ani, minorul este prezumat ca a avut discernamantul faptei sale.
Persoana juridica va raspunde din punct de vedere penal pentru infractiunea savarsita in numele sau si in interesul sau de catre organele sau reprezentantii acesteia.(consiliul de administratie, adunarea generala a actionarilor,.etc.).
Responsabilitatea
Codul Penal prevede iresponsabilitatea printre cauzele care inlatura caracterul penal al faptei.
Responsabilitatea ca opus al iresponabilitatii presupune atitudinea constienta a unei persoane fizice da a intelege, de a fi responsabila si stapana pe faptele sale.
Libertatea de vointa si actiune a subiectului activ presupune ca acesta sa nu fi actionat sub imperiul unei constrangeri fizice sau morale ci pe propria sa vointa.
Pe langa conditiile generale mentionate, subiectul activ trebuie sa indeplineasca si unele conditii speciale. Acestea se refera la o anumita calitate
Ex: - cetatean pentru infractiunea de tradare
- militar pentru infractiunea de dezertare
- functionar pentru infractiunea de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor.
In ce priveste persoanele juridice, subiectul activ al infractiunii nu poate fi: statul, autoritatile publice, institutiile publice, ci numai persoanele juridice
ca: societatea comerciala, fundatiile, sindicatele, patronatele etc.
Subiectul pasiv al infractiunii reprezinta o persoana fizica sau juridica care a suferit o paguba de pe urma infractiunii.
Sunt si infractiuni care nu au un subiect pasiv.
Ex.(cersetoria).
Locul si timpul savarsirii infractiunii
Infractiunea fiind o activitate umana are loc intodeauna intr-un spatiu si un timp. Locul savarsirii infractiunii nu influienteaza asupra existentei acesteia dar prezinta importanta alegerea legii penale ce trebuie aplicata intr-un caz concret.
Sunt situatii cand locul savarsirii faptei, conditioneaza existenta infractiunii sau agraveaza infractiunea.
Exemplu: Pentru existenta infractiunii de ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice este necesar ca fapta sa fie comisa in public.
Furtul este calificat atunci cand este savarsit intr-un loc public sau intr-un mijloc de transport in comun.
Orice infractiune are un moment de inceput si un altul cand ia sfarsit activitatea infractionala.
Stabilirea timpului cand s-a savarsit infractiunea, prezinta o importanta deosebita pentru organele compenente sa aplice legea. Timpul savarsirii infractiunii va determina inceputul cursului prescriptiei actiunii penale cat si cursul amnistiei, gratierii si altele.
Continutul constitutiv al infractiunii
Notiune Infractiunea fiind o fapta prevazuta de legea penala, care reprezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie, rezulta ca pentru fiecare fapta concreta este necesar sa fie indeplinite cumulativ conditiile privitoare la actul de conduita cerut de textul de lege pentru existenta infractiunii.
Continutul incriminarii oglindeste imaginea, figura proprie caracteristica, tipica a fiecarei infractiuni, diferentiind-o de celelalte infractiuni.
Pentru ca o fapta sa fie calificata juridic ca infractiune, trebuie sa avem ca punct de plecare actiunea faptuitorului sub doua aspecte: aspect obiectiv si subiectiv.
Latura obiectiva. Nu exista infractiune care sa nu cuprinda in structura sa un element material, o urmare imediata si o legatura de cauzalitate intre elementul material si urmarea imediata.
Prin latura obiectiva, intelegem totalitatea conditiilor pe care trebuie sa le indeplineasca actul de conduita al faptuitorului, actiunea sau inactiunea ceruta de textul incriminator pentru existenta infractiunii.
Elementul material. Fiecare text incriminator descrie o actiune, o activitate fizica, ce constituie elementul material a oricarei infractiuni.
Activitatea fizica a faptuitorului poate fi finalizata printr-o actiune sau inactiune.
Actiunea poate cuprinde unul sau mai multe acte materiale si se poate realiza ca de exemplu - prin cuvinte (infractiunea de marturie mincinoasa)
prin scris (denuntare calomnioasa), sau prin fals ( falsul in inscrisuri sub semnatura privata sau oficiala)
prin acte materiale (lovirea sau vatamarea cauzatoare de moarte) si altele.
Inactiunea consta din abtinerea faptuitorului de la indeplinirea a unei
obligatii legale.
Pentru ca atitudinea pshica sa poata constitui elementul material al unei
infractiuni este necesar sa existe o indatorire legala conventionala de a face ceva, de a impedica un act reprobabil. De exemplu: (abandonul de familie, omisiunea sesizarii organelor judiciare, nedenuntarea unei infractiuni, neindeplinirea indatoririlor de serviciu sau indeplinirea lor defectoasa).
Urmarea imediata. Actiunea sau infactiunea faptuitorului are drept consecinta un rezultat de care depinde existenta infractiunii si consta intr-o modificare pe care activitatea fizica a produs-o in lumea exterioara, ca de exemplu: ( moartea unei persoane, distrugerea unui bun, a unui inscris) etc.
Legatura de cauzalitate. Pentru existenta unei infractiuni este necesar ca intre elementul material si urmarea imediata sa existe un raport de cauzalitate. Legatura de cauzalitate implica existenta a doi factori: cauza si efectul .
Prin cauza, intelegem energia sau energiile care au condus la schimbare si lumea exterioara iar prin efect, intelegem urmarea produsa, rezultatul survenit din schimbarea produsa.
Formele infractiunii. Notiune Orice actiune sau inactiune necesita o desfasurare in timp a unei activitati ca si urmarile socialmente periculoase care sunt susceptibile de a se realiza si amplifica. Acest inceput de drum infractional (iter criminis) presupune un proces psihic in care se formeaza latura subiectiva a infractiunii si are ca moment conceperea activitatii infractionale si apoi hotararea de a comite infractiunea propriu-zisa. Dupa luarea deciziei de a comite infractiunea poate trece un interval mai mare sau mai mic de timp, in esenta aceasta este perioada interna si de regula o intalnim la mai toate infractiunile cu exceptia celor comise din culpa. Daca activitatea faptuitorului se opreste in aceasta perioada nu va exista infractiune intrucat dreptul penal nu sanctioneaza gandurile omului.
Dupa luarea hotararii infractionale faptuitorul purcede la infaptuirea rezolutiei care nu poate avea loc decat prin parcurgerea mai multor faze, dupa cum urmeaza:
a) faza actelor preparatorii - se caracterizeaza prin aceea ca are loc o activitate de pregatire materiala. De ex. pregatirea instrumentului pentru deschiderea usilor.
b) faza actelor de executare - cuprinde actiuni tipice care prin natura lor realizeaza latura obiectiva a infractiunii.
c) faza urmarilor - corespunde actiunii tipice in care se produce rezultatul socialmente periculos.
La majoritatea infractiunilor poate lipsi faza actelor preparatorii, iar la infractiunea prin culpa nu putem distinge aceste faze intrucat faptuitorul nu a urmarit producerea vreunui rezultat. Nu intotdeauna faza executarii este dusa pina la capat fiind posibila ca dupa efectuarea unor acte de executare, activitatea infractionala sa fie oprita cu sau fara vointa faptuitorului.
Formele infractiunii. In raport cu activitatea infractionala desfasurata din momentul luarii hotararii si pina la producerea rezultatului socialmente periculos vom intalni mai multe forme ale infractiunii corespunzatoare celor 3 faze ale sale. Astfel, distingem intre forma actelor pregatitoare: tentativa, infractiunea consumata, infractiunea fapt epuizat.
Actele pregatitoare Prin acte pregatitoare intelegem orice manifestare care pregateste desfasurarea si realizarea activitatii pe care cineva si-a propus s-o infaptuiasca. Pot fi intalnite in mai multe modalitati:
producerea, procurarea sau adaptarea unor mijloace sau instrumente, a unor mijloace de transport sau a unor locuri pentru ascunderea bunurilor sustrase
strangerea unor date sau informatii cu privire la savarsirea infractiunii;
luarea unor masuri in scopul zadarnicirii, descoperirii faptei sau in vederea asigurarii folosului ce va rezulta din infractiune.
Actele pregatitoare le putem intalni la orice infractiune intentionata, dar nu intotdeauna scot in evidenta si intentia de a comite infractiunea. Ex: procurarea unei arme albe.
In ceea ce priveste incriminarea actelor pregatitoare, Codul Penal Roman a adoptat sistemul neincriminarii acestor acte. Cu toate acestea exista si unele exceptii in cazul unor infractiuni cu grad sporit de pericol social, unde unele acte pregatitoare au fost incriminate si considerate ca tentative. De ex: art. 293, alin. 2 Cod Penal, sanctioneaza producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea comiterii infractiunii de tradare, prin ajutarea inamicului, de spionaj, de transmitere a informatiilor secrete sau a procurarii mijloacelor sau instrumentelor la infractiunea de trafic ilicit de droguri.
In alte cazuri actele pregatitoare au fost incriminate ca infractiuni de sine statatoare, ca de ex: traficul de substante toxice.
Tentativa. Notiune si caracterizare. Este o forma atipica a infractiunii ce apartine fazei executarii hotararii de a comite infractiunea. Tentativa consta in punerea in executare a intentiei de a savarsi o infractiune, executare care a fost insa insa intrerupta sau nu si-a produs efectul. Exista tentativa si in cazul in care consumarea infractiunii nu a fost posibila din cauza insuficientei si defectuozitatii mijloacelor folosite ori din cauza imprejurarii ca in timpul cat s-au savarsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla.
Raportat la infractiunea tip, tentativa este considerata ca fiind o forma atipica a infractiunii, intrunind toate conditiile cerute de lege pentru a fi sanctionata.
Conditiile privind existenta tentativei. Acestea sunt:
a) conditiile privind subiectii tentativei. Subiectul activ al tentativei, poate fi numai persoana care a luat rezolutia infractionala de a comite o fapta socialmente periculoasa si trebuie sa indeplineasca toate conditiile cerute de lege referitoare la varsta, responsabilitati si libertatea de actiune. Tentativa poate fi comisa si in participatie (autori - instigatori - complici). Subiectul pasiv poate fi persoana fizica sau juridica, titulara valorii sociale incalcate.
b) conditiile privind latura obiectiva a tentativei. Rezolutia infractionala trebuie pusa in executare prin efectuarea de acte de executare ce constituie elementul material specific al tentativei.
c) O alta conditie estge aceea a intreruperii executarii si neproducerii rezultatului pentru forma tentativei imperfecte.
Urmarea imediata. Tentativa la infractiunea materiala poate conduce la crearea unor stari de pericol pentru obiectul juridic al infractiunii, dar poate avea si un rezultat material. De ex: tentativa de omor poate avea ca urmare o vatamare grava a integritatii corporale.
Raportul de cauzalitate. Ca si la infractiunea consumata, intre urmarea imediata si actul de executare si pericolul creat trebuie sa existe o legatura de cauzalitate. Cuprinde 2 laturi: obiectiva si subiectiva.
Latura subiectiva: La baza activitatii infractionale sta un proces volitiv-intelictiv al faptuitorului ce consta din vointa acestuia de a desfasura un act desfasurare, de incercare. Se admite ca tentativa este posibila si in cazul infractiunii savarsite cu intentie indirecta. In raport cu latura obiectiva tentativa nu este posibila la:
infractiunea de executie prompta, dintr-o data
la infractiuni omisive;
la infractiuni din culpa si cele praiter intentionate.
Formele tentativei.
In raport cu gradul de realizare a actului de executare care constituie elementul material al infractiunii cat si de cauzele care au impiedicat neproducerea rezultatului, tentativa prezinta urmatoarele forme:
a) tentativa imperfecta sau neterminata. Realizarea imcompleta a actului de executare s-a datorat interventiei unor persoane sau evenimente independente de vointa faptuitorului. De ex: faptuitorul dupa ce a patruns in casa prin efractie e surprins de proprietar.
b) tentativa perfecta sau terminata, implica executarea completa a actului infractional propus fara ca faptuitorul sa obtina si rezultatul dorit. De ex: faptuitorul deschide casa de bani cu chei potrivite, moment in care se declanseaza sistemul de alarma, astfel ca paraseste incaperea. E caracteristica infractiunea de rezultat.
Dupa natura cauzei care a condus la neproducerea rezultatului, tentativa poate fi:
a) tentativa proprie - presupune ca existau toate conditiile necesare pentru consumarea infractiunii sub raportul mijloacelor folosite si al obiectului material, dar totusi aceasta nu se realizeaza datorita unor cauze exterioare care fie au intrerupt actiunea, fie au impiedecat producerea rezultatului. De ex: faptuitorul tinteste victima, descarca arma dar nu o ucide.
In teoria dreptului penal s-a facut deosebire intre tentativa relativa improprie (art. 34 alin. 2 CP) si cea absolut improprie (art. 34 alin. 3 CP) al aceluiasi text de lege, conform careia nu exista tentativa atunci cand imposibilitatea de consumare a infractiunii este consecinta modului cum a fost conceputa executarea. De ex.: o persoana ia rezolutia infractionala sa ucida o alta persoana punandu-i in cafea mercur sau sa recurga la serviciul unei vrajitoare pentru a o ucide prin farmece.
Incriminarea si sanctionarea tentativei. Legiuitorul CP a incriminat tentativa la anumite infractiuni atunci cand legea prevede in mod expres aceasta. Pe langa persoana fizica si persoana juridica raspunderea pentru savarsirea unei tentative prevazute de lege.
Infractiunea consumata. Fapta care prezinta continutul unei infractiuni in forma atipica, concretizata intr-un rezultat material sau o stare de pericol este denumita, infractiune consumata. In raport cu cele expuse, putem spune ca in cazul infractiunii consumate, intalnim atat latura subiectiva si cea obiectiva si care corespund pe deplin continutului infractiunii.
Organele de cercetare penala cat si instantele de judecata au obligatia de a stabili in fiecare cauza daca faptuitorul prin activitatea sa infractionala a produs sau nu rezultatul dorit.
In raport cu acest rezultat infractiunile se impart in: formale si materiale.
Sunt infractiuni formale: denuntarea calomnioasa, luarea de mita, bigamia, denuntarea unor infractiuni. La toate acestea faptuitorul parcurge intregul drum infractional, rezultatul fiind unul de pericol, iar infractiunea formala se numeste infractiune de pericol.
Infractiunea tip la care urmarea a produs un rezultat material sunt denumite si infractiune de rezultat sau infractiune materiala. De ex. infractiunea de pruncucidere, de omor, vatamare corporala grava, ruperea de sigilii, distrugere etc. Momentul consumarii infractiunii prezinta importanta intrucat de acest moment depinde aplicarea legii penale, se stabilesc prescriptia legii penale, se acorda amnistia sau gratierea.
Infractiunea fapt epuizat. Notiune si caracterizare. Sunt unele infractiuni la care momentul consumat se prelungeste in timp fie prin amplificarea rezultatului, fie prin continuarea actiunii sau inactiunii dupa ce s-a stins momentul consumarii. Momentul rezultatului final coincide cu epuizarea actiunii, inactiunii, iar infractiunea care comporta o astfel de amplificare a rezultatului sunt fapte penale epuizate. De ex: infractiunea continua, continuata, progresiva si de obicei.
Infractiunea continua se caracterizeaza prin aceea ca urmarile se amplifica in timp dupa producerea rezultatului socialmente periculos si dureaza pana cand actiunii, inactiunii i se pune capat prin interventia autoritatilor sau unui alt act contrar. De ex: furtul de energie electrica, lipsirea de libertate in mod ilegaletc.
Infractiunea continuata se caracterizeaza prin comiterea de catre aceeasi persoana la intervale de timp diferite, dar in realizarea aceleiasi rezolutii infractionale a mai multor actiuni sau inactiuni, fiecare dintre ele prezentand continutul aceleasi infractiuni. In cazul infractiunii continuate, nu exista pluralitate de infractiuni.
Infractiunea progresiva se caracterizeaza prin aceea ca dupa realizarea continutului unei anumite infractiuni, rezultatul acesteia se amplifica de asa natura incat corespunde unei infractiuni mai grave care absoarbe faptele de baza. De ex.: lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte iau nastere prin amplificarea progresiva a rezultatului avand ca baza infractiunea de lovire sau alte violente sau vatamarea corporala.
La infractiunile de obicei sau din obisnuinta caracterisitc este faptul ca elementul lor material e compus dintr-o pluritate de acte tipice care considerate de sine statatoare nu au caracter penal, dar prin repetarea actiunii tipice de un numar de ori se ajunge la indelectinicire sau obisnuinta, imprejurare in care fapta devine infractiune. De ex: infractiunea de cersetorie sau vagabondajul.
Pluralitatea de infractori. Notiune. Prin pluralitate de infractori, se intelege ca o infractiune a fost comisa de doi sau mai multi infractori prin eforturi comune. Nu avem pluralitate de infractiuni cand s-au comis separat diferite infractiuni. Pentru existenta pluralitatii de infractori se cere sub raportul laturii obiective o contributie comuna si efectiva a faptuitorului sau sub aspectul laturii subiective sa existe o vointa comuna, o manifestare constienta la comiterea faptei. Rezulta ca pluralitatea de infractori se caracterizeaza printr-o pluralitate de persoane, o contributie materiala si o contributie comuna la savarsirea unei fapte. Distingem intre pluralitate naturala, constituita si ocazionala.
Pluralitatea naturala este o forma a pluralitatii de infractori pe care o intalnim atunci cand latura obiectiva a infractiunii nu poate fi conceputa fara contributia mai multor persoane. De ex.: bigamia, incestul, actul sexual cu un minor, incaerarea, etc.
Pluralitatea constituita de infractori exista atunci cand legea considera infractiune o asociere sau o grupare de mai multe persoane in vederea savarsirii de infractiuni chiar daca nu are caracterul unui grup infractional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice forma a unei astfel de asocieri. De ex.: complotul, asocierea pentru savarsirea de infractiuni, etc.
Pluralitatea ocazionala o inalnim atunci cand o infractiune care poate fi savarsita de o singura persoana a fost savarsita de doua sau mai multe persoane, mai mult decat ar fi fost necesar potrivit naturii faptei. Ea se formeaza ocazional ca urmare a vointei participantilor. De ex.: evadare, falsificarea de monede sau alte valori, etc.
Participatia penala. In raport cu modul in care participantii coopereaza la savarsirea unei infractiuni, acestia pot avea calitatea de: autori, instigatori sau complici.
Pentru examen
Teme studiate
Pentru examen: de invatat cele 8 infractiuni de pe CD. Vor fi 3 subiecte la examen.
Examen 24 mai ora 12. Intrebari posibile la examen:
Clasificarea normelor de drept penal
Legitima aparare
Infractiunea de luare de mita
Structura normei de drept penal
Vinovatia si culpa
Ce este infractiunea continua sau cea continuata.
De pe CD pentru examen
Betia. Constrangerea. Eroarea de fapt. Iresponsabilitatea. Minoritatea.
Individualizarea pedepsei - criterii (art. 72 CP)
Circumstantele atenuante.
Cauzele care inlatura amnistia, prescriptia, gratierea.
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre: |
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |