SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUTIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE
1. Notiunea de drepturi fundamentale
Drepturile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului constituie nu doar o realitate ci si o finalitate a intregii activitati umane, bineinteles a aceleia democratice si progresiste. De aici si atentia cuvenita care este acordata aproape peste tot in lumea actuala, problemelor teoretice si practice referitoare la drepturile omului, la protectia si respectul libertatilor fundamentale ale persoanei umane.
Problematica drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si cetateanului este reglementata de dreptul constitutional in plan intern si este in acelasi timp obiect al reglementarilor de drept international public.
Conceptele de "drepturi ale omului" si "drepturi ale cetateanului" solicita o analiza atenta in interferenta, dar si in individualizarea lor, deoarece, ele se conditioneaza dar nu se suprapun in mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan international, serveste ca un important suport pentru fundamentarea ideii existentei drepturilor si libertatilor cetatenesti. Conceptul drepturilor omului are o semnificatie mult mai larga decat acela al drepturilor cetatenesti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiintelor umane, in timp ce drepturile cetatenesti sunt, potrivit insasi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni si anume cetatenii unui anumit stat.
O prima problema teoretica o constituie definirea drepturilor fundamentale cetatenesti.
Pentru definirea lor trebuie sa luam in consideratie ca:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esentiale pentru cetateni;
c) datorita importantei lor sunt inscrise in acte deosebite, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale (constitutii).
a) Drepturile fundamentale ale cetatenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumita facultate (posibilitate) recunoscuta de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumita conduita juridica sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a beneficia de protectia si sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime.
b) Constatand ca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu inseamna ca se neaga utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetatenesti; aceasta deoarece desi nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice si nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetatenilor isi justifica pe deplin existenta ca o categorie distincta de celelalte drepturi subiective datorita importantei economice, sociale si politice pe care o au.
c) Deoarece au aceasta pozitie importanta in cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse in textul Constitutiei, care le investeste cu garantii juridice speciale. Deoarece normele constitutionale se gasesc in fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind sa fie conforme cu normele constitutionale, urmarea este ca drepturile fundamentale, deoarece sunt prevazute si garantate de Constitutie, se ridica prin forta lor juridica deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodata astazi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetatenilor, spre deosebire de alte drepturi, isi gasesc ocrotire si in o serie de documente internationale, cum ar fi Declaratia universala a drepturilor omului si cele doua Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generala a O.N.U.
Tinand cont de cele precizate mai sus, prin notiunea de drepturi fundamentale cetatenesti se desemneaza acele drepturi ale cetatenilor care, fiind esentiale pentru existenta fizica, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora, precum si pentru asigurarea participarii lor active la conducerea statului, sunt garantate de insasi Constitutia.
Conform unei alte definitii, foarte asemanatoare ,drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi.
Consideram ca o interesanta si completa definitie este si cea care considera drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern si recunoscute de dreptul international fiecarui individ, in raporturile sale cu colectivitatea si cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale si care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esentiale si a unor aspiratii legitime, in contextul economico-social, politic, cultural si istoric, ale unei anumite societati.
Colocviul de la Aix din 1981 a considerat ca, prin notiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie sa se inteleaga " ansamblul drepturilor si libertatilor recunoscute atat persoanelor fizice cat si persoanelor juridice (de drept privat si de drept public) in virtutea Constitutiei, dar si a textelor internationale, si protejate atat contra puterii executive, cat si contra puterii legislative de catre judecatorul constitutional (sau de catre judecatorul international)".
Din punct de vedere al terminologiei se poate observa ca se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constitutia foloseste termenul drept, atunci cand consacra dreptul la viata si la integritate fizica si psihica (art.22), dreptul la aparare (art.24), dreptul la informatii (art.31), dreptul la invatatura (art.32), dreptul la ocrotirea sanatatii (art.33), etc. In acelasi timp Constitutia foloseste si termenul libertate atunci cand consacra libertatea individuala (art.23), libertatea de constiinta (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea intrunirilor (art.36), etc. Aceasta terminologie constitutionala desi astfel nuantata, desemneaza doar o singura categorie juridica si anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.
Constitutia Romaniei din 1991 reglementand drepturile fundamentale le cuprinde sub titlul "Drepturile si libertatile fundamentale" fara a preciza ca este vorba despre drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor. Aceasta deoarece exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale prevazute in acest titlu nu este conditionata de calitatea de cetatean roman. Bineinteles insa ca strainii si persoanele fara cetatenie (apatrizii) care se afla pe teritoriul Romaniei nu se bucura de acele drepturi si libertati prevazute de Constitutie si de legi, care, prin chiar natura lor, sunt strans legate de activitatea de cetatean al tarii noastre (spre exemplu, dreptul de a alege si de a fi ales). Insa, cetatenii straini si apatrizii beneficiaza de un drept specific conditiei lor: dreptul la azil politic, in situatia in care, ca urmare a persecutiilor la care sunt supusi in tarile lor de origine pentru activitatile lor politice democratice, se refugiaza pe teritoriul statului nostru. Acest drept consta in faptul ca cetatenii straini sau apatrizii sunt asimilati cu cetatenii romani din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extradati.
Daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.
2. Scurt istoric privind evolutia drepturilor fundamentale
Primele documente constitutionale au aparut in Anglia, Magna Charta Libertatum - data de regele Ioan fara de Tara, in 1215, in urma rascoalei baronilor - avand intaietate in raport cu alte acte elaborate in acest domeniu. Punctul 39 al acestui document prevedea, spre exemplu, ca "Nici un om liber nu va fi arestat sau intemnitat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat in afara legii, sau exilat, sau lezat de orice maniera ar fi si noi nu vom purcede impotriva lui si nici nu vom trimite pe nimeni impotriva lui, fara o judecata loiala a egalilor sai, in conformitate cu legea tarii."
Alt document important aparut in Anglia a fost Petitia drepturilor din 1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea de garantii impotriva perceperii impozitelor fara aprobarea Parlamentului, a confiscarii de bunuri si a arestarilor fara respectarea procedurii de judecata normala.
Tot in Anglia au fost elaborate alte doua acte importante: Habeas corpus (1679) si Bill-ul drepturilor (1689). In conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricarei alte persoane, tribunalul trebuia sa emita un mandat de aducere a arestatului, putand hotari ca urmare fie retrimiterea lui in inchisoare, fie punerea lui in libertate cu sau fara cautiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost declarata ilegala orice preluare de bani pentru Coroana sau pentru folosul ei pentru o alta perioada de timp si in alte conditii de cele stabilite de Parlament.
