Impozite si taxe

Impozite si taxe

1.1. Impozitele. Notiuni generale

Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se face cu titlu nerambursabil, fara contraprestatie directa din partea statului si este obligatorie.

Sarcina achitarii impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice si juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa prevazuta de lege. Astfel, muncitorii si functionarii platesc impozitul din salariu, agentii economici din profit, pentru proprietarii funciari sursa o constituie renta, iar pentru detinatorii de hartii de valoare (actiuni, obligatiuni etc.) cota parte pentru stat o constituie venitul produs de acestea (dividende, dobanzi s.a.). Liber profesionistii, micii meseriasi si altii suporta impozitele din venitul realizat in activitatea desfasurata.

Rolul esential al impozitelor este evident pe plan financiar, intrucat acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Sporirea volumului incasarilor din impozite si taxe se realizeaza prin cresterea numarului platitorilor, extinderea bazei de impunere si majorarea cotelor de impunere.

Subiectul impozitului il constituie persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata acestuia. La impozitul pe salariu, subiectul impozitului este muncitorul sau functionarul, la impozitul pe profit, agentul economic etc. Subiectul impozitului este denumit contribuabil, in vorbire curenta si in reglementarile fiscale.

Persoana care suporta efectiv impozitul se numeste suportatorul sau destinatarul impozitului. Exista frecvente cazuri in care cel ce suporta impozitul este o alta persoana decat subiectul impozitului.

Materia (salariu, averea, profitul etc.) supusa impozitarii, adica impunerii, constituie obiectul impunerii.

Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul, din venit sau din avere. Cota impozitului sau cota de impunere reprezinta impozitul aferent unei unitati de impunere. Drept unitate de impunere exista: unitatea monetara, hectarul de teren, bucata, kg, litrul etc. Impozitul se stabileste in suma fixa sau in cote procentuale (proportionale, progresive sau regresive).

Termenul de plata indica data pana la care impozitul trebuie achitat statului. Neplata la termen atrage majorari de intarziere. De asemenea, exista si alte sanctiuni, cum sunt: popriri (pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identica etc.

1.1.1. Principiile impunerii

Impunerea reprezinta procesul complex de stabilire a impozitului ce revine in sarcina unei persoane fizice si juridice. Aceasta reprezinta o latura de natura politica si una de ordin tehnic (metodele si tehnicile utilizate pentru determinarea cuantumului impozitului in raport cu marimea obiectului impozabil).

A. Principii de echitate fiscala

Echitatea fiscala inseamna dreptate sociala in materie de impozite. Respectarea acestui principiu inseamna indeplinirea cumulativa a mai multor conditii.

1. Stabilirea unui venit minim neimpozabil, in cazul impozitelor directe.

2. Sarcina fiscala sa fie stabilita in functie de puterea contributiva a fiecarui platitor (marimea venitului, averii, situatia personala etc.).

3. Sarcina fiscala a unei categorii sociale sa fie stabilita in comparatie cu sarcina fiscala a altei categorii sociale si cu sarcina fiscala a altei persoane din aceeasi categorie sociala.

4. Impunerea sa fie generala, adica sa cuprinda toate categoriile sociale.

B. Principii de politica financiara

Pentru obtinerea unui randament fiscal ridicat se impune indeplinirea unor conditii:

1. Impozitul sa fie platit de toate persoanele fizice sau juridice care obtin venituri din aceeasi sursa, poseda acelasi gen de avere sau cumpara aceeasi categorie de bunuri;

2. Sa nu existe cai de sustragere de la impunere a unei parti din materia impozabila;

3. Volumul cheltuielilor ocazionate de stabilirea materiei impozabile, calcularea si perceperea impozitelor sa fie cat mai redus posibil.

Impozitul trebuie sa fie elastic, astfel incat sa poata fi adaptat in permanenta la necesitatile de venituri ale statului.

C. Principii de politica externa

Stimularea dezvoltarii economice (ramura, subramura) poate fi realizata si prin masuri de ordin fiscal, cum sunt:

stabilirea unor taxe vamale ridicate la import;

reducerea sau scutirea de plata impozitelor a marfurilor autohtone;

micsorarea impozitelor directe stabilite in sarcina intreprinzatorilor care isi plaseaza capitalurile in ramura sau subramura respectiva;

facilitarea amortizarii accelerate a capitalului fix, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil etc.

Impozitele pot fi utilizate si pentru a influenta comportamentul producatorilor agricoli. Astfel, un impozit stabilit in functie de venitul mediu la hectar de teren poate stimula interesul pentru o productie mai mare si cu costuri mai mici pe unitatea de suprafata folosita.

De asemenea, statul poate stimula sau reduce consumul unei anumite marfi sau suprimarea impozitelor indirecte ori majorarea cotelor de impozit aplicate la vanzarea produselor respective.

D. Principii social-politice

Uneori, partidul de guvernamant incearca sa-si mentina influenta in randurile unor categorii sociale pe care le reprezinta printr-o anumita politica fiscala, in concordanta cu interesele acestora. Totodata, se practica acordarea unor facilitati fiscale persoanelor cu venituri reduse si celor ce au un numar mai mare de persoane in intretinere.

Impozitele se folosesc si pentru limitarea consumului unor produse daunatoare sanatatii (bauturi alcoolice, tutun).

1.1.2. Rata fiscalitatii

Rata fiscalitatii se calculeaza ca un raport intre totalul veniturilor fiscale si Produsul Intern Brut, astfel:

Rf = Vf . 100,

PIB

in care Rf  reprezinta rata fiscalitatii, care ne arata cat la suta din Produsul Intern Brut este concentrat la dispozitia statului, cu ajutorul impozitelor, taxelor si contributiilor; Vf - totalul veniturilor fiscale, respectiv totalul incasarilor realizate intr-un an din impozite, taxe si contributii; PIB - Produsul Intern Brut realizat la nivelul unui an.

Nivelul fiscalitatii difera de la o tara la alta si de la o perioada la alta. Statul preia la dispozitia sa, prin intermediul impozitelor, o parte insemnata din Produsul Intern Brut. Totusi, in tarile dezvoltate rata fiscalitatii este mai ridicata decat in tarile in curs de dezvoltare. Printre tarile cu fiscalitate inalta se situeaza Suedia, Danemarca, Finlanda si Olanda, cu o rata in jur de 50%, iar printre tarile cu fiscalitate redusa se numara Mexicul si Turcia, unde rata fiscalitatii este sub 20%. Se poate spune ca exista o legatura directa intre gradul de dezvoltare al unei tari si nivelul fiscalitatii.

In tarile in curs de dezvoltare, se urmareste stimularea cresterii economice printr-o fiscalitate moderata, adica prin sporirea cererii de bunuri si servicii a agentilor economici si a populatiei si in activitatea investitionala.

Fiscalitatea trebuie privita si prin prisma structurii impozitelor si taxelor, de exemplu, ponderea veniturilor fiscale provenite din impozite directe, respectiv din cele indirecte. De asemenea, este importanta analiza raportului dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice si impozitul pe veniturile persoanelor juridice.

Toate acestea sunt necesare intr-o analiza pentru a surprinde, in profunzimea lor, implicatiile de ordin economic, financiar, social si politic ale unui sistem fiscal.

1.1.3. Asezarea si perceperea impozitelor

Asezarea impozitelor inseamna:

stabilirea marimii obiectului impozabil;

determinarea cuantumului impozitului;

perceperea (incasarea) impozitului.

Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea si evaluarea materiei impozabile. Exista metoda evaluarii indirecte si metoda evaluarii directe. Prima metoda cunoaste trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetara si evaluarea administrativa.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare permite stabilirea doar cu aproximatie a marimii obiectului impozabil. Aceasta metoda este simpla si putin costisitoare, dar prezinta dezavantajul ca nu permite stabilirea cat de cat exacta a marimii obiectului impozabil, cu efecte negative asupra echitatii fiscale.

Evaluarea forfetara inseamna atribuirea unei anumite valori obiectului impozabil de catre organele fiscale, cu acordul persoanei in cauza.

Evaluarea administrativa presupune stabilirea valorii materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care organele fiscale le au la dispozitie. Subiectul impozitului poate contesta evaluarea facuta, prezentand organului fiscal argumentele de rigoare.

Metoda evaluarii directe cunoaste doua variante: evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane si evaluarea pe baza declaratiei platitorului de impozit.

Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane consta in stabilirea marimii obiectului impozabil pe baza declaratiei scrise de o terta persoana care este obligata prin lege sa o depuna la organele fiscale si care cunoaste aceasta marime. Utilizarea acestei evaluari este limitata, intrucat nu se poate apela la ea decat in cazul anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului (platitorului) presupune o stricta evidenta privind veniturile si cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfasoara, sa incheie un bilant fiscal, sa intocmeasca pentru organele fiscale o declaratie de venituri si cheltuieli, respectiv privind averea pe care o poseda. Organele fiscale determina marimea materiei impozabile pe baza acestei declaratii.

Determinarea cuantumului impozitului se realizeaza prin: impozite de repartitie si impozite de cotitate.

Impozitele de repartitie, mai veche, se caracterizeaza prin aceea ca statul stabileste suma globala a impozitelor pe intreaga tara, apoi acea suma este repartizata pe unitati administrativ-teritoriale, iar la unitatea de baza defalcarea se face pe subiecte sau obiecte impozabile. In cazul acestor impozite nu se respectau cerintele echitatii fiscale, deoarece existau mari diferente de la o unitate administrativ-teritoriala la alta, fara o justificare economica.

Perceperea (incasarea) impozitelor se realizeaza astfel: a) direct de catre organele fiscale de la platitori; b) prin stopaj la sursa; c) prin aplicarea de timbre fiscale.

Prima metoda cunoaste doua variante:

cand platitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului;

cand organul fiscal are obligatia de a se deplasa la domiciliul platitorilor pentru a le solicita plata impozitului.

Stopajul la sursa inseamna ca impozitul se varsa la stat de catre o terta persoana.

Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practica in cazul taxelor datorate statului pentru actiunile in justitie, certificate, acte si diferite documente elaborate de notariatele publice si de organe ale administratiei de stat.

1.1.4. Clasificarea impozitelor

Dupa caracteristicile de fond si de forma exista impozite directe si indirecte.

Impozitele directe se stabilesc nominal pe persoane fizice si juridice, pe baza cotelor de impozitare prevazute in lege, in functie de venituri sau avere.

Din punct de vedere al criteriilor ce stau la baza asezarii, impozitele directe pot fi grupate in impozite reale si impozite personale. Impozitele reale se refera la anumite obiecte materiale - pamant, cladiri, fabrici, magazine etc. -, in care se face abstractie de situatia personala a subiectului impozitului.

Impozitele personale (subiective) se refera la veniturile sau averea persoanei, in corelatie cu situatia subiectului impozitului.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vanzarii unor bunuri si al prestarii unor servicii (transporturi, spectacole, activitati hoteliere etc.). Acestea imbraca urmatoarele forme: taxe de consumatie, venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale, taxe de timbru si de inregistrare.

Dupa obiectul impunerii avem: impozite pe venit, impozite pe avere si impozite pe consum.

In scopul urmarit de stat exista impozite financiare si impozite de ordine. Impozitele financiare sunt introduse in scopul crearii de venituri pentru acoperirea cheltuielilor publice. Impozitele de ordine urmaresc limitarea unei anumite actiuni sau atingerea unui scop fara caracter fiscal (limitarea consumului de bauturi alcoolice si tutun).

Din punct de vedere al frecventei lor, exista impozite permanente si impozite incidentale (intamplatoare).

Impozitele permanente se incaseaza regulat (periodic), iar impozitele incidentale o singura data (de pilda, impozitul pe avere).

Impozitele pot fi grupate si dupa institutia care le administreaza. Astfel, exista: impozite ale administratiei centrale de stat si impozite ale organelor administratiei locale (administrativ-teritoriale).

1.2. Impozitele directe

Impozitele directe reprezinta forma cea mai veche de impunere si au tinut pasul cu dezvoltarea economiei, intrucat acestea se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitati, fie pe venit sau pe avere. Totusi, impozitele directe au cunoscut o extindere si o diversificare mai mare abia in capitalism.

Impozitele directe sunt mai echitabile si mai de preferat decat impozitele indirecte, fiind individualizate, avand un cuantum si termene de plata precis stabilite.

1.2.1. Impozitele reale

Impozitul real a cunoscut o larga raspandire in perioada capitalismului ascendent, mai ales sub forma impozitului funciar (pe pamant). Un pas important in stabilirea mai aproape de realitate a acestui impozit l-a constituit introducerea cadastrului ce permitea descrierea bunurilor funciare din fiecare localitate, mentionarea veniturilor pe care le aduc si inregistrarea contribuabililor cu bunurile lor. In baza acestor elemente se stabileau impozitele directe.

Cu timpul si cladirile au devenit parte a averii imobiliare pentru care s-a introdus impozitul pe cladiri. Stabilirea acestui impozit se facea in baza unor criterii exterioare (suprafata construita, marimea curtii, numarul usilor si ferestrelor etc.), ceea ce nu permitea o impunere echitabila, deoarece nu ofereau o dimensiune completa asupra obiectului impozabil.

Dezvoltarea industriei, comertului si profesiilor libere a condus la introducerea impozitului pe aceste activitati. Nici in acest caz impozitul stabilit nu era dimensionat in functie de capacitatea contributiva reala a platitorului, deoarece aprecierea se facea dupa diferite criterii de ordin exterior si anume: natura intreprinderii, numarul muncitorilor, forta motrice instalata etc.

Relatiile de credit, dezvoltarea bancilor si a comertului cu hartii de valoare au impus introducerea impozitului pe capitalurile banesti care se stabilea fie in functie de volumul dobanzilor pe care debitorul le platea, fie in functie de volumul dobanzilor pe care creditorul le incasa pentru capitalul dat cu imprumut.

In zilele noastre, impozitul de tip real se practica intr-o serie de tari in curs de dezvoltare pentru exploatatiile agricole. In cazul acesta, sarcina fiscala este dimensionata in functie de produsul brut sau cel mediu prezumat si nu cel net real (venitul) al obiectelor impozabile. Dezavantajul este pentru micii producatori care nu au conditii sa realizeze un venit mai mare decat cel mediu.

Neajunsurile acestor impozite sunt: lipsa de uniformitate in stabilirea lor, posibilitati largi de evaziune fiscala, cuprinderea in procesul de impunere numai a unei parti din materia impozabila.

1.2.2. Impozitele personale

Impozitele personale se intalnesc sub forma impozitelor pe venit si a impozitelor pe avere.

A. Impozitele pe venit

Impozitul pe venit este platit de persoane fizice si juridice (societati de capital) care realizeaza venituri din diferite surse. Introducerea acestuia a fost posibila atunci cand s-a inregistrat o suficienta diferentiere a veniturilor obtinute de diferite categorii sociale.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

In cele mai multe cazuri, impozitul pe venit este platit de fiecare persoana care realizeaza venituri, fiind deci o impunere individuala. In practica exista doua sisteme de asezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice si anume: sistemul impunerii separate si sistemul impunerii globale.

Sistemul impunerii separate poate fi sub forma unui impozit unic pe venit, cu posibilitatea impunerii diferentiate (in functie de natura venitului), sau prin introducerea mai multor impozite, fiecare in parte vizand venitul obtinut dintr-o anumita sursa.

Sistemul impunerii globale presupune supunerea veniturilor cumulate ale unei persoane fizice unui singur impozit, indiferent de sursa de provenienta a acestora.

Sistemul impunerii separate nu afecteaza veniturile din surse diferite de provenienta, prin progresivitatea impunerii, care se practica in sistemul impunerii globale. Cu toate acestea, sistemul din urma este fecvent intalnit in tari ca SUA, Germania, Franta, Italia, Belgia, Marea Britanie, Ungaria etc.

In calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se utilizeaza cote proportionale sau progresive. Uneori, se practica impunerea veniturilor in cote proportionale, apoi impunerea in cote progresive, dar cea mai frecventa metoda este impunerea in cote progresive pe transe de venit.

In unele tari - printre care si Romania - pentru veniturile din salarii, are loc recalcularea periodica a transelor de venit, in functie de cresterea indicelui salariilor medii ale muncitorilor din industrie sau adaptarea tarifului de baza la evolutia inflatiei.

La baza stabilirii impozitului pe veniturile persoanelor fizice sta declaratia de impunere intocmita de subiectul impozitului. Incasarea impozitului calculat asupra salariilor, dobanzilor, rentelor etc. se realizeaza prin stopaj la sursa, iar celelalte impozite aferente veniturilor se incaseaza direct de la contribuabili.

In prezent, in tara noastra s-a introdus impozitul pe venitul global in scopul corelarii metodologiei de calcul a impozitului pe veniturile asociatiilor familiale, persoanelor fizice independente si liber-profesionistilor cu cea a impozitului pe profit. Acest sistem nu se aplica asupra impozitului pe salarii si impozitului pe venitul global.

Nu sunt supuse impozitarii: pensiile, ajutoarele sociale, alocatiile pentru copii, pensiile de intretinere, bursele, dobanzile de la titlurile de stat, donatiile, mostenirile, sponsorizarile etc.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

In practica fiscala internationala, impozitarea profitului obtinut de societatile de capital permite evidentierea urmatoarelor situatii:

a.  cote de impunere diferentiate in functie de proprietarul capitalului social;

b. cote de impunere diferentiate in raport de natura activitatilor din care se obtine profit;

c.  cote de impunere stabilite in functie de cifra de afaceri a societatilor comerciale;

d. cote diferite, dupa cum impozitul este un venit al bugetului de stat sau al bugetelor locale;

e.  cota de impunere unica.

In ceea ce priveste cotele de impozit, Germania are cota cea mai ridicata, respectiv 50%, iar in celelalte tari cota impozitului se situeaza intre 30 si 40 de procente pentru a nu avea un caracter descurajant din punct de vedere economic.

In tarile dezvoltate, ponderea impozitelor pe veniturile persoanelor juridice in totalul veniturilor fiscale este mai mare decat ponderea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice, situatie valabila si pentru Romania si alte tari in tranzitie. In schimb, in tarile in curs de dezvoltare starea materiala precara a majoritatii populatiei face ca aportul impozitului pe veniturile persoanelor fizice sa fie redus.

Sistemul de impunere pe profit in Romania se afla intr-o continua evolutie determinata de necesitatea gasirii unui raport optim intre stimularea cresterii economice si participarea agentilor economici la constituirea veniturilor statului.

B. Impozitele pe avere

Impozitul pe avere se afla in stransa legatura cu dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile. In practica fiscala se intalnesc urmatoarele forme de impozit pe avere: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulatia averii si impozitul pe sporul de avere sau pe cresterea valorii averii.

Impozitele asupra averii propriu-zise sunt impozite stabilite asupra averii, dar platite din venitul obtinut de pe urma acesteia, cat si impozite instituite pe substanta averii. Cele mai frecvente impozite asupra averii intalnite in practica sunt: impozite pe proprietati imobiliare si impozite asupra activului net. Primele se intalnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor si cladirilor. Cotele de impunere sunt, in general, scazute si au ca baza de impunere valoarea de inlocuire, valoarea declarata de proprietar sau veniturile capitalizate privind bunurile respective. In aceasta categorie intra si proprietatea funciara pentru care impozitul aplicat este conceput si ca un instrument de influentare a modului de folosinta a terenului respectiv.

Impozitul asupra activului net se aplica la intreaga avere mobila si imobila pe care o detine un contribuabil. Sub incidenta acestui impozit se impun doar patrimoniul agricol si cel forestier, fondul funciar, bunurile mobile si imobile folosite in activitati comerciale, profesii libere etc.

Impozitele pe circulatia averii se aplica atunci cand are loc trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile de la o persoana la alta. Astfel, intalnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donatii, impozitul pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri imobile, impozitul pe hartii de valoare (actiuni, obligatiuni etc.), impozit pe circulatia capitalurilor etc. Insa, cele mai des intalnite sunt impozitele pe succesiuni, donatii si pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri imobile.

Impozitele asupra cresterii valorii averii sunt aferente sporului de valoare inregistrat la unele bunuri in cursul unei perioade de timp. Astfel, exista impozitul pe plusul de valoare imobiliara si impozitul pe sporul de avere realizat pe timp de razboi.

In Romania, impozitele pe avere se intalnesc sub forma impozitelor pe averea propriu-zisa si impozitele pe circulatia averii. Din prima categorie, mai importante sunt impozitele pe cladiri si terenuri. Impozitul pe cladiri se plateste de persoane fizice si juridice detinatoare de cladiri. Cotele de impunere sunt de 0,2% pentru mediul urban si 0,1% pentru mediul rural, aplicate asupra valorii cladirilor. Pentru persoanele juridice cotele pot fi cuprinse intre 0,5% si 1% asupra valorii de inventar a cladirilor, actualizate conform legii. Aceste cote se stabilesc de consiliile locale.

Impozitul pe teren este stabilit in suma fixa pe metru patrat, insa diferentiat pe categorii de localitati (orase, comune), iar in cadrul acestora pe zone.

Aportul impozitelor pe avere la constituirea veniturilor fiscale se situeaza in tarile dezvoltate sub 10%, cu exceptia Canadei, Statelor Unite ale Americii si Japoniei, unde cifra se ridica la ceva peste 10%. In schimb, in tarile in curs de dezvoltare ponderea acestor impozite este mult mai mica, ceea ce explica ca si averea este de dimensiuni modeste.

1.3. Impozitele indirecte

1.3.1 Caracterizare generala a impozitelor indirecte

Pe langa impozitele directe, procurarea resurselor financire necesare acoperirii cheltuielilor se realizeaza si cu ajutorul impozitelor indirecte. In comoditatea si costul relativ redus al perceperii taxelor de consumatie si a altor impozite indirecte, consta explicatia optiunii unor tari pentru aceste impozite. Desi, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decat cel al impozitelor directe.

Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, sustine ca utilizarea aproape exclusiva a impozitelor indirecte (in Florida, afirma el) a permis eliminarea aproape totala a evaziunii, generand scaderea nivelului de taxare, cu efecte pozitive asupra optiunii pentru consum si investitii la nivelul indivizilor si corporatiilor.

In tarile dezvoltate, ponderea impozitelor indirecte in totalul veniturilor fiscale este mai mica decat in tarile in curs de dezvoltare unde reprezinta mai mult de 50%. Rezulta ca in cazul tarilor din prima categorie, impozitele directe contribuie in cea mai mare masura la formarea veniturilor statului. In tarile aflate in tranzitie, impozitele indirecte constituie 3-4 zecimi din totalul veniturilor fiscale, situatie asemanatoare cu aceea a tarilor dezvoltate.

Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vanzarilor de marfuri si a prestarilor de servicii, iar cotele utilizate nu sunt diferentiate in functie de venit, avere sau situatia personala a contribuabilului. Aceste impozite afecteaza in mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se percep, indeosebi, la vanzarea bunurilor de larg consum.

Impozitele indirecte se varsa la bugetul de stat de catre comercianti, industriasi etc., dar sunt suportate de catre consumatori, ceea ce afecteaza veniturile reale ale acestora, adica micsorarea puterii de cumparare. In cazul acestor impozite nu este vorba de o constrangere politica, ci de una de ordin economic, altfel decat la perceperea impozitelor directe.

Formele de manifestare a impozitelor indirecte sunt: taxe de consumatie, monopoluri fiscale, taxe vamale si diferite taxe.

1.3.2. Taxele de consumatie

Taxele de consumatie se includ in pretul de vanzare al marfurilor fabricate si realizate in interiorul tarii, in general, bunuri de larg consum, cum sunt: zaharul, pastele fainoase, orezul, uleiul, vinul, berea, cafeaua, textilele, incaltamintea etc.

Taxele de consumatie sunt: taxe de consumatie pe produs sau accize si taxe generale pe vanzari cand se percep la vanzarea tuturor marfurilor, inclusiv mijloace de productie.

Accizele se instituie asupra unor produse care se consuma in cantitati mari, nesubstituibile, pentru a se obtine un randament fiscal cat mai ridicat. Aceste produse au o cerere neelastica. In Romania se practica taxe speciale de consumatie la produse ca: bauturile alcoolice, produsele din tutun, produsele petroliere, cafeaua, apele minerale, bauturile racoritoare, confectiile din blanuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur sau platina, autoturismele, parfumurile, aparatele video, camerele video, telefoanele mobile, cuptoarele cu microunde, aparatele pentru conditionat aer.

Taxele de consumatie pe produs se calculeaza in suma fixa pe unitatea de masura sau in baza unor cote procentuale aplicate asupra pretului de vanzare. Cotele pentru accize difera de la o tara la alta si de la un produs la altul.

Taxele generale pe vanzari se intalnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri, adica impozitului cumulativ (multifazic) si a impozitului unic sau monofazic.

Impozitul cumulativ presupune impozitarea la toate verigile pe care le trec marfurile din momentul iesirii lor din productie si pana ajung la consumator.

Impozitul pe cifra de afaceri unic (monofazic) se incaseaza o singura data pe 'distanta' producator-consumator, indiferent de numarul verigilor prin care trece o marfa.

Impozitul pe cifra de afaceri are ca baza de calcul cifra de afaceri bruta sau cifra de afaceri neta.

Impozitul pe cifra de afaceri bruta se calculeaza prin aplicarea cotei de impozit asupra intregii valori a marfurilor vandute, care include si impozitul platit la verigile anterioare.

Impozitul pe cifra de afaceri neta se aplica numai asupra diferentei dintre pretul de vanzare si pretul de cumparare, adica asupra valorii adaugate. Acest impozit este cunoscut sub denumirea de taxa pe valoarea adaugata (TVA).

Taxa pe valoarea adaugata se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit:

a.  asupra valorii adaugate in fiecare stadiu pe care il parcurge marfa de la producator la consumator;

b. asupra pretului de vanzare din stadiul respectiv, obtinandu-se astfel taxa asupra pretului de vanzare, din care se deduce taxa - calculata in acelasi mod - aferenta pretului de vanzare din stadiul anterior.

In practica se utilizeaza cu precadere a doua varianta de calcul, din care rezulta taxa pe valoarea adaugata aferenta stadiului respectiv.

Taxa pe valoarea adaugata se varsa la buget de catre fiecare intreprindere, care apare in calitate de vanzator si se suporta de consumatori odata cu cumpararea marfurilor sau serviciilor respective.

In Uniunea Europeana, prin Directiva referitoare la armonizarea taxei pe valoarea adaugata s-a fixat nivelul minim al cotei de 5% si al celei normale de 15%, fara sa se stabileasca si un nivel maxim al cotei. Prin urmare, statele membre au libertatea de a hotari in legatura cu plafonul acestor cote.

Taxa pe valoarea adaugata constituie o sursa relativ stabila de venituri pentru bugetul de stat, deoarece consumul de produse si servicii de prima necesitate, supuse impozitarii, nu cunoaste fluctuatii mari de la o perioada la alta. Insa, calcularea acestei taxe presupune un volum mare de munca prin numarul de operatii contabile si a persoanelor care le efectueaza. Totodata, taxa pe valoarea adaugata nu poate corecta caracterul regresiv al impunerii, chiar daca se practica doua sau trei cote de impozit.

In unele tari europene, cotele taxei pe valoarea adaugata se prezinta astfel: Germania 14%, Franta 18,6%, Italia 19%, Irlanda 21% si Danemarca 25%. In tarile din Europa Centrala si de Est, nivelul cotei normale este in Slovenia de 20%, Bulgaria, Cehia si Polonia 22%, Slovacia 23% si Ungaria 25%.

1.3.3. Monopolurile fiscale

Statul instituie monopoluri fiscale asupra productiei si/sau vanzarii unor marfuri ca : tutun, alcool, sare, carti de joc etc. Monopolurile fiscale pot fi depline sau partiale. Monopolurile depline se instituie de catre stat asupra productiei, cat si asupra comertului cu ridicata sau cu amanuntul pentru marfurile respective. Monopolurile partiale se practica fie numai asupra productiei si comertului cu ridicata, fie numai asupra comertului cu ridicata.

Veniturile realizate de catre stat prin monopolurile fiscale provin din profitul realizat in procesul de creare a acestor marfuri si din impozitul indirect cuprins in pret, incasat de la consumatorii marfurilor respective.

1.3.4. Taxele vamale

Taxele vamale sunt percepute de catre stat asupra exportului, importului si tranzitului de marfuri, dar cele mai utilizate sunt cele asupra importului de marfuri.

Taxele vamale de export au un scop fiscal sau economic. Acestea se intalnesc mai rar in practica, deoarece majoritatea tarilor incurajeaza exportul de marfuri, fiind mijlocul cel mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci cand se instituie aceasta se face asupra unor materii prime pentru a stimula prelucrarea lor in tara sau asupra unor semifabricate si produse finite ce detin o pondere importanta in exportul lor.

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra acelor marfuri care trec pe teritoriul unei terte tari. Acestea se practica doar cu titlul de exceptie, fiindca de pe urma tranzitului de marfuri se realizeaza incasari in valuta din alte servicii legate de aceasta activitate: tarife pentru folosirea cailor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.

Taxele vamale de import se instituie asupra marfurilor de import in momentul in care ele trec frontiera tarii importatoare. Calcularea taxei se efectueaza asupra valorii marfurilor importate. Importatorul achita taxa vamala de import o data cu depunerea documentelor prin care intra in posesia marfii. Rolul acestei taxe este de egalizare, intrucat apropie nivelul pretului marfii importate de nivelul pretului marfii indigene (similare).

Natura economica a taxei vamale de import este similara cu aceea a taxelor de consumatie, deoarece, uneori taxa vamala de import conduce la scumpirea marfii importate in raport cu marfa indigena, actionand restrictiv pentru importator. Astfel, este necesar ca exportatorul sa reduca nivelul pretului de export al marfii, asigurand o competitivitate egala cu cea a marfii indigene. Aceasta reducere poate conduce la scaderea rentabilitatii exportului.

Taxele vamale pot fi de trei feluri: ad-valorem, specifice si compuse.

Taxele vamale ad-valorem exprima a cota procentuala din valoarea marfurilor importate.

Taxele vamale specifice se stabilesc ca suma fixa pe unitatea fizica de marfa importata (pe tona, pe metru cub etc.).

Taxele vamale compuse apar ca o combinatie a primelor doua.

Toate taxele vamale practicate de o anumita tara sunt trecute intr-un tabel numit tarif vamal. Acesta cuprinde taxele vamale exprimate in procente, precum si masurile tarifare preferentiale prevazute in reglementarile legale, pentru fiecare categorie de produse in parte. In tariful vamal national sau de grup se regasesc: taxe vamale in conditia clauzei natiunii celei mai favorizate, taxe vamale autohtone si taxe vamale preferentiale.

Taxele vamale in conditia clauzei natiunii celei mai favorizate se aplica la importul de marfuri pe care o tara membra a Organizatiei Mondiale a Comertului il efectueaza in tarile membre ale aceluiasi organism sau din alte tari cu care aceasta are acorduri cu privire la acordarea reciproca a clauzei.

Taxele vamale autonome se aplica la importul de marfuri pe care o tara il realizeaza din tari cu care nu are incheiate acorduri pe baza clauzei natiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale preferentiale se practica in cazul tarilor care fac parte din diferite uniuni vamale cu caracter inchis. Aceste taxe au un nivel mai redus decat cele aplicate in baza clauzei natiunii celei mai favorizate.
In practica, politicile vamale preferentiale inseamna reducerea sau chiar eliminarea taxelor vamale, in mod reciproc, in cadrul unui grup de state, privind importul si exportul de marfuri.

In Romania, taxele vamale de import se determina pe baza tarifului vamal de import, aprobat prin lege. Taxa vamala este inscrisa in procente si se aplica la valoarea in vama a marfurilor, exprimata in lei, transformare efectuata la cursul de schimb oficial.

Veniturile realizate de o tara sau alta din taxele vamale de import sunt diferite. Acestea depind si de la o perioada la alta. In tarile dezvoltate, aportul taxelor vamale la formarea veniturilor fiscale ale statului reprezinta mai putin de 1%, cu unele mici exceptii (Elvetia, de exemplu). In schimb, in tarile in curs de dezvoltare, taxele vamale contribuie cu sume importante la formarea veniturilor fiscale ale statului. In majoritatea statelor din aceasta categorie, taxele vamale participa cu peste o zecime la formarea veniturilor fiscale, iar in unele tari aportul depaseste o treime (Tunisia, Filipine, Etiopia). Importanta acestor taxe, in tarile in curs de dezvoltare, este atat fiscala, cat si economica, de protejare a produselor interne in concurenta marfurilor din aceeasi categorie sau similare din afara.