RISCUL DE CREDITARE
Rolul calitatii portofoliului de credite bancare
Principala operatiune bancara este creditarea. Intr-adevar, intre plasamentele bancilor pe primul loc se afla creditele. Felul in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta in mod hotarator dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci cand unii debitori nu isi onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate daca operatiile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism.
Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a conducerii bancii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauza a falimentelor bancare. Dupa cum se arata intr-un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare din aceasta tara in anii '80, intre acestea se inscriu:
-neatentia in formularea normelor de creditare;
-prezenta unor conditii de creditare prea generoase, cuplata cu lipsa unor normative clare;
-nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul bancii;
-concentrarea riscanta a creditelor pe anumite piese;
-slabul control exercitat asupra personalului (inspectorilor);
-cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste posibilitatile rezonabile ale bancii de a acoperi riscurile;
-sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu probleme;
-necunoasterea fluxurilor de trezorerie a clientilor;
-creditarea preferentiala (sub conditiile de piata).
Pentru a depasi deficientele sistemice si procedurale de acest gen, care duc la cresterea pierderilor la portofoliul de credit, bancile trebuie sa conceapa si sa implementeze politici de creditare performante si sa angajeze/pregateasca un personal de un profesionalism ireprosabil, care sa inteleaga si sa respecte disciplina acestor norme. Pentru aceasta este necesar sa existe un feed-back permanent prin care conducerea bancii sa fie informata despre eficacitatea procesului de control al calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in limita posibilitatilor ) din timp.
Politica de creditare
Pentru ca o politica bancara de creditare sa se dovedeasca si utila, nu doar un exercitiu academic, ea trebuie sa indeplineasca conditii de formulare corecta si continut complet.
Formularea politicii de creditare
O politica de creditare poate fi apreciata ca fiind corecta daca in elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective:
-selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maxima de rambursare;
-selectia unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;
-incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietelor pe care opereza banca.
Politicile de creditare variaza in timp si in functie de ciclul economic. Ele trebuie sa fie actualizate si sa devina adaptabile la modificarile mediului concurential si economic.
Riscul individual de creditare
Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare. Din aceasta perspectiva, ( a fluxului de incasari), orice credit comporta riscul ca aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau partial. Acest risc mai este numit si risc de insolvabilitate a debitorului; el este esential in activitatea bancara deoarece principala functie a unei banci o reprezinta acordarea de credite. Aprecierea justa a riscului de credit este,deci, de o importanta majora pentru banca. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.
In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate estima daca probabilitatea de rambursare o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei capacitati de rambursare se poate face, dar are la baza proceduri diferite, in functie de debitor: agent economic, persoana privata, stat.
Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt:capacitatea de plata, caracterul debitorului-dorinta sa de a face plata, capitalul-averea debitorului, garantia (reala sau personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este cel mai important.
Se apreciaza ca principalele slabiciuni in gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuasa a dosarelor si supravegherea interna improprie a evolutiei (practic a involutiei) calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare in continutul dosarelor, aprecierea interna a calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare si stabilirea unei marje corespunzatoare a dobanzii percepute.
In functie de destinatia lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum si credite personale.
Creditele de consum sunt acordate pentru cumparari de marfuri cu plata in rate, marfuri care constituie, de regula, si garantia creditului. Pe piata acestor credite bancile sunt puternic concurate de societati de credit de consum si de cooperativele de credit.
Creditele personale sunt, de regula plafonate absolut - indiferent de veniturile clientului si destinatia creditului, pentru ca aceste informatii nici nu sunt solicitate de banca. Ea imprumuta o anumita suma de bani (oferta limitata, de regula, la de doua -trei ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadenta precisa si cu o rata a dobanzii relativ mare;clientul poate folosi banii dupa bunul sau plac, cu conditia sa ramburseze la scadenta; este o piata in dezvoltare, pe care bancile concureaza agresiv.
Aprecierea calitatii debitorului se face in functie de venituri: regula este ca valoarea creditului acordat sa nu depaseasca veniturile incasate pe o perioada de doua luni.
Identificarea si evaluarea cauzelor insolvabilitatii se face pe doua grupe distincte :cauzele obiective, legate de mediul de activitate si cele subiective, care tin mai ales de caracterul clientului. In functie de natura veniturilor (salariale sau nu), de marimea si periodicitatea acestora, de existenta altor angajamente de onorat si de caracterul clientului, banca poate stabili daca probabilitatea de rambursare este suficient de ridicata pentru acordarea creditului.
Pentru creditele pe termen mijlociu si lung obiectul creditului il reprezinta cumpararea sau efectuarea de lucrari la bunuri imobiliare.
Valoarea creditului este sensibil mai ridicata dacat in cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilitatii sunt insa aceleasi cu o probabilitate de aparitie mai ridicata deoarece si creditarea este pe termen lung. Protectia este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporeste incertitudinea, atat in ceea ce priveste veniturile, cat si comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garantii sub forma asigurarilor de viata pentru debitori cu beneficiar de asigurare banca si sub forma de ipoteci si alte garantii reale.
In practica regula care se aplica (formalizata sau nu in politica de creditare ) este aceea ca ratele lunare nu trebuie sa depaseasca 25% din veniturile lunare ale solicitantului. Nici ea nu protejeaza perfect caci acestea pot sa nu fie veniturile nete si dupa contractarea creditului, s-ar putea (si este chiar foarte probabil ) ca pana la scadenta clientul sa contracteze alte datorii care sa determine cresterea ponderii ratei de rambursat fata de veniturile nete. De aceea se stabileste de regula doar 25% desi pot fi suportate fara probleme si rate de rambursat relativ mai ridicate. In stabilirea acestui procent importanta este si structura bugetelor de familie, serios perturbata in perioade de inflatie ridicata, mai ales pentru familiile cu buget mic.
Selctarea creditelor acordate debitorilor din alte tari.
Riscul de tara
Riscul de tara se defineste ca fiind riscul de nerambursare generat de o insolvabilitate determinata de localizarea geografica a debitorului si nu de deteriorarea situatiei lui financiare. Nu este un risc de credit propriu-zis caci insolvabilitatea debitorului nu ii este proprie. El apare ca risc:
-specific organismelor guvernamentale, institutiilor/intreprinderilor publice, statelor debitoare sau
-suplimentar pentru persoane sau agenti a caror insolvabilitate este determinata de localizarea geografica fara o deteriorare a situatiei financiare.
Riscul de tara are doua dimensiuni: politica si economica.
Riscul politic sau riscul suveran este primul element al riscului de tara si exprima gradul de instabilitate politica. Aceasta poate provoca situatii de o gravitate deosebita pentru creditor, intre care:
-repunerea in discutie sau renegocierea unor contracte;
-limitarea sau interzicerea investitiilor straine;
-limitarea sau interzicerea iesirilor de capital;
-nationalizarea, cu sau fara despagubire;
-refuzul de a recunoaste angajamentele guvernelor anterioare;
-anularea datoriei externe sau suspendarea platilor.
Toti acesti factori pot afecta negativ rambursarea creditelor contractate si a dobanzilor aferente.
Riscul economic, a doua dimensiune a riscului da tara, este generat de incapacitatea autoritatilor monetare ale tarii respective de a asigura transferul drepturilor creditorilor. Debitorul poate fi solvabil si capabil sa degaje o capacitate de rambursare suficienta dar lipsa de rezerve in devize nu permite realizarea transferului spre exterior.
Cel mai adesea, insa, riscul politic, economic si de creditare propriu-zis sunt impletite, situatia economica, politica si financiara a tarii putind fi deteriorata.In acest context se impune o abordare globala a riscului de tara.
Metodele de analiza a riscului de tara sunt numeroase, caci numeroase sunt studiile dedicate acestui subiect. Mai dezvoltate sunt doua directii de studiu:metoda indicatorilor de risc si teoria valorii firmei.
Metoda indicatorilor de risc este cea mai utilizata si se bazeaza pe metode Delphi. Riscul de tara se determina prin parcurgerea urmatoarelor etape:
-stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru a caracteriza situatia politica, economica si financiara a tarii. Drept criterii politice se folosesc stabilitatea regimului, apartenenta la o zona de conflict, rolul jucat de militari, puterea militara. Criteriile economice sunt structura importurilor si a exporturilor, rata economisirii, starea sectorului bancar. Drept criterii financiare se pot folosi:regimul valutar, serviciul datoriei externe, raportul dintre rezervele monetare si datoria externa, raportul dintre serviciul datoriei si exporturi;
-interogarea expertilor asupra pertinentei acestor criterii, cerandu-le sa le ierarhizeze si noteze totodata;
-ponderarea criteriilor in functie de importanta lor si apoi calcularea unei note care sa indice riscul total.
In esenta, metoda este foarte asemanatoare cu credit scoring, doar ca in loc de analiza discriminatorie se foloseste interogarea expertilor.
Teoria valorii firmei are la baza evaluarea valorii economiei tarii respective prin acpitalizarea unui flux de venituri reprezentat de excedentul balantei comerciale. Apoi aceasta valoare a economiei se compara cu datoria interna.
Un exemplu de indicator de risc de tara pe baza metodei indicatorilor de risc este Business Environment Risk Index-BERI.
Acest indicator a fost pus la punct in SUA unde este publicat periodic. Punctajul se stabileste pe baza a 15 criterii,ponderate diferit, fiecare putand fi notat de la 0 la 4 puncte, in functie de risc ( 0 pentru risc maxim).
