Si atunci, ca si acum, parerile erau impartite si totul a ramas suspendat in relativ, fara concluzii, fara "deci". Mai grava decat aceasta pasiune pentru polemica superficiala si agresiva (ca si pentru telenovele, sa recunoastem!) mi se pare absenta unei alternative pentru cei mai tineri, pentru cei mai destepti sau pentru cei care pur si simplu sunt interesati de chestiuni care nu pot arunca rating-ul pe culmi delirante, o dezbatere despre intelectualul roman din ultimii 12 ani, de pilda. Si totusi aceasta este o chestiune importanta si sensibila, cohorte de licentiati se framanta cautand un raspuns la intrebarea "ce sunt eu in societate?". Acum 20 de ani era simplu, aveai facultate, erai intelectual. Si asta pentru simplul motiv ca asa te cataloga regimul. Acum e ceva mai complicat. Pentru unii dintre acesti refuzati de ecranul televizorului o forma de legitimare a statutului social si un spatiu familiar poate sa fie lectura fidela a publicatiilor din zona "culturala". Spun "poate" pentru ca aici ne lovim de o alta problema. Aici se discuta, de regula, despre lumea ideilor lui Platon, despre marile dileme existentiale, fixate parca drept teme pentru acasa de o ideologie culturala cu nostalgii pariziene. E mai degraba un spatiu al monologului subiectiv marcat de angoase existentialiste, dirijat de bagheta magica a maestrilor dintotdeauna. Nu spun ca e rau sau bine, spun doar ca nu e un loc al dialogului, al polemicii, al spiritului critic, al creativitatii. Un loc in care foarte rar se spune "deci", cel mai adesea rostindu-se "poate ca", inevitabil, nu-i asa, atunci cand vorbim de absolutul in formele lui relative. Un prieten tanar, inghitit si el acum de Eldorado-ul bursierilor romani (sic!), imi spunea odata ca la noi cultura ii ofera numai doua variante: sa se prosteasca sau sa se plictiseasca de moarte. "E o cultura a monstrilor presupusi sacri sau a cancan-ului si mistocarelii", incheia el cu un rictus amar. Sigur ca era in etapa cioranismelor prin care trecem cu totii la un moment dat, dar, anuland coeficientul de aberatie, ramane totusi frustrarea fata de lipsa unui "altceva". Intre dezbaterea croita pe calapodul modelului conflictual si incarcata pana la refuz de concretete marginala si monologul eterat, rupt de realitate, aproape transcendent, exista un spatiu al dialogului viu, ancorat sanatos in lumea reala, speculativ doar din necesitati stilistice, o forma de comunicare pe care majoritatea tinerilor nu o cunosc decat din intrunirile amicale, iar a carei absenta din spatiul public nici macar nu-i mai nedumereste. Un spatiu in care subiectele sau temele de dezbatere nu sunt impuse de cota de piata sau de locul pe care il ocupa in vreo ierarhie metafizica a valorilor perene, ci se nasc din afinitati firesti, un loc al polemicii fara ideologie, daca vreti. Sper ca o mica parte din acest loc sa se cheme, de acum inainte, DECI. Este un "deci" cordial, plin de verva, rostit cu ironie si autoironie, deschis curiozitatii fara canoane invechite si fara tabu-uri culturale. La urma urmei, o provocare, un loc in care sa ne adunam o data pe luna, fara sa ne simtim in piata sau in vreo sala de curs, sa discutam despre ceea ce ne place sau nu ne place, indraznind sa mai tragem si concluzii. Un loc in care nu orice carte mai indrazneata devine un Mein Kampf mioritic sau o Critica a ratiunii pure de la Marea Neagra, oferind prilej pentru adevarate apologii socratice sau procese kafkiene. Si, mai presus de toate, fara plictiseala.
Laurentiu Staicu
Romania subiectiva
Mesajul estetic sublim colorat, pe care nemuritorul Gauguin ni l-a transmis prin pictura sa codata: "De unde venim? Ce suntem? Incotro ne indreptam?" m-a scufundat - fara indoiala alaturi de multi alti framantati - in strafundurile orbecaielilor misunate de scrupule. Pentru a pescui in aceste pestilentiale tulburari un motiv valabil pentru revenirea mea intr-o Romanie subiectiva, un motiv care sa-i deruteze pe toti cei care sunt gata sa jure ca intorcandu-ma sunt nebun, trebuie sa ma intorc, inevitabil, in timp. Trebuie sa arunc momeala departe, in estompa trecutului, sperand ca in clipoceala-i se va reflecta, in cercuri concentrice, motivul parasirii Romaniei (in 1964, la 31 de ani, un produs finit al scolii romanesti d
e arte plastice). Nu lipsa celor mai elementare servicii publice si produse alimentaro-industriale. Nicidecum veniturile minime. Nici macar mizeria umilitoare in care fusesem aruncat impreuna cu familia. Ci ideologia aberanta, nedreapta si dictatoriala a regimului; cruzimea, ipocrizia si tampenia celor ce o puneau in aplicare (la toate nivelurile). Si mai ales mentalitatea de sclavi, resemnati, chiar docili, ce salasluia printre cei care trebuiau, pentru a supravietui fizic si intelectual, sa se supuna. O mentalitate care, pentru un artist, era ceva mai greu de indurat, daca nu de-a dreptul imposibil, echivalenta cu o moarte profesionala, inceata si implacabila.
