Immanuel Kant
Nascuta ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor, filosofia a aparut ca raspuns la intrebari: ce este existenta; care este raportul dintre existenta subiectiva si cea obiectiva; cum se constituie valoarea de adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele nefericirii omului pe pamant; ce este fericirea. In jurul acestor probleme s-a constituit filosofia incercand sa dea raspunsuri, filosofia vizand raportul omului cu lumea, cu existenta. Filosofia incearca sa explice in ce consta conditia umana, conceptul de conditie umana, deasemenea situatiile obisnuite si cele limita. In acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, il ajuta pe acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia il ajuta pe om sa stabileasca in cunostinta de cauza de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia il ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-si formeze o constinta de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala, sa-si formeze constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de care traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt in legatura in principal cu raportul dintre existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentala a fost :
"Cum pot sa gandesc unitar cerul instelat deasupra mea si legea morala din mine."
Immanuel Kant se naste la 22 aprilie la Königsberg, capitala Prusiei Orientale, ca fiu al selarului Johan Georg. Elev la "Colegium Fredericianum ", este remarcat de timpuriu de directorul acestei institutii, Franz Albert Schultz, care il sprijina in timpul studiilor. In 1740 se inscrie la Universitatea din Königsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face in grele conditii materiale, fiind nevoit sa paraseasca universitatea in 1746. Este perceptor in familii instarite, reusind sa economiseasca niste bani cu care publica mai multe lucrari. Dintre acestea, una trecuta aproape neobservata in acel moment, in care aplica principiile lui Newton si la originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuala, este inrudita cu cosmogonia elaborata de Laplace patruzeci de ani mai tarziu, de unde si denumirea de "teoria Kant-Laplace ".
Abilitat ca privat-docent, tine prelegeri la universitate dar si acasa, imbratisand cu timpul tot mai multe domenii: logica, metafizica, matematica, mecanica si fizica teoretica, etica, dreptul natural, pedagogia. Cursurile erau populare, Kant descifrandu-le studentilor sistemele filosofice ale lui Leibniz, Hume, Wolff dar si legile naturii descoperite de Newton si Kepler. In 1765 este numit, prin decretul regelui Friederich al II-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din Königsberg iar cinci ani mai tarziu este numit profesor "ordinarius ", promovare sprijinita cu caldura de protectorul sau, baronul von Zedlitz, ministrul prusian al cultelor si instructiei. In 1781, dupa ce cu un an mai inainte fusese ales membru al senatului academic al universitatii, apare opera sa filosofica fundamentala "Critica ratiunii pure ", dedicata "Excelentei Sale Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz ".
In urma unei recenzii nesemnate (ulterior denumita "Garve-Feder ", dupa numele celor doi responsabili) ─ recenzie care-i face mult sange rau filosofului ─ si pentru a-si face mai inteligibila conceptia, se decide sa elaboreze o versiune prescurtata si mai accesibila a "Criticii " in anul urmator. In 1785, un tanar profesor de la Marburg ii scrie lui Kant ca intentioneaza sa-i expuna sistemul de la catedra; la Jena este editata o revista care propaga filosofia kantiana. Tot in acel an, Kant publica mai multe lucrari, unele despre antropologie si filosofia istoriei, care il preocupa in legatura cu etica, pentru prima oara fundamentata de el teoretic in "metafizica moravurilor ".
In 1788 apare "Critica ratiunii practice ", expunere fundamentala a principiilor morale kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii de judecare " va aparea doi ani mai tarziu, in 1790. In jurul acestui an aproape nu era universitate germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie si un kantian. La raspandirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci profesor "extraordinarius " de filosofie la Jena. Scrierile si articolele din anii 1791-92 pregatesc si se integreaza in lucrarea din 1793, "Religia in limitele ratiunii ", lucrare care va produce un conflict intre Kant si Ministerul cultelor. Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si fiindca autorul reusise sa ocoleasca cenzura lor, cenzorii din Berlin si noul ministru al cultelor, Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-lea ─ urmasul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea ─ care cere sa se ia masuri energice impotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile vatamatoare ale lui Kant ".
Ordinul emis ulterior ii va interzice filosofului sa se mai ocupe cu asemenea probleme. In 1796 isi tine ultima din prelegerile sale publice, ultima lectie de logica, incheindu-si activitatea didactica de mai bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de stiinte din Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna in 1798; in acelasi an incepe sa se planga de slabirea facultatilor sale intelectuale. Ele continua sa se deterioreze in ultimii ani de viata, incercarile sale perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. In octombrie 1803 are un atac de inima iar dupa o agonie cu pierderea continua a memoriei, sufera o prabusire iremediabila a inteligentei. Moare in 12 februarie 1804, pe la orele 11, fara sa sufere, ultimele cuvinte pe care le-a mai putut pronunta fiind: "Er ist gut " ─ e bine. Pe unul din peretii cavoului au fost scrise cuvintele din celebra fraza cu care incepe "Incheierea " "Criticii ratiunii practice ": "Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine ".
"Critica ratiunii pure " apare in primavara anului 1781, Kant savarsind o adevarata revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la insasi capacitatea cunoasterii. Se modifica astfel, in mod decisiv, metoda de pana atunci a metafizicii, in sensul precumpanirii metodei critice sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a face aceasta, in conditiile unei rupturi cu metodele de pana atunci, sunt supuse unei analize critice insesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant isi propune sa faca trecerea de la ontologia dogmatica de pana la el, la o epistemologie critica, o investigare a instrumentelor cunoasterii. Pentru a fi pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic, conceptual, independent de orice experienta si conditionand orice experienta. Cunoasterea este una transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care isi intemeiaza Kant gandirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza constructiei sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile, depasind experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si idei a priori este transcendentala. A priori adica in mod absolut independent de orice experienta si facand posibila experienta; din punct de vedere gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica a facultatii de judecare.
Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica ontologica; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca lucru in sine, noumenon, existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul in sine este realitatea absolut suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gandita numai de intelect, fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul, lucrul in sine ─ desi real ─ este incognoscibil, este posibil doar de gandit. Cunoasterea este o sinteza activa a datelor empirice, colaborare intre sensibilitate si intelect, drumul trecand de la simturi, prin intelect la ratiune. Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam in cunoastere, cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea absolut pura este aceea in care nu se amesteca nici o experienta sau senzatie, fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.
Cunoasterii prin simturi ii corespunde estetica; cercetarea intelectului este asigurata de analitica; ratiunea este ghidata de dialectica (in sensul folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei inselatoare). Analitica transcendentala si dialectica transcendentala se insumeaza intr-o logica transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie numai de elementele empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei. Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica transcendentala se bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a priori?) care capata apoi infatisari particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste subiectul, neimbogatind insa cunostinta), judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul se adauga subiectului, adaugandu-i ceva la continut si in felul acesta largeste cunostinta. Aceasta imbogatire este dovedita de Kant mai intai la nivelul esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din sensibilitate, structureaza sensibilul.
Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori in raport cu experienta, cu natura si cu stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei in analitica transcendentala. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa de cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii. Intelectul este cel care uneste prin concepte diversul in obiect, gandeste obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza reprezentarile dupa anumite reguli si descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul ramane legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta in raport cu ele, avand astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot ce face este sa ofere legi a priori naturii in vederea cunoasterii ei intr-o experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12 categorii, trei cate trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea judecatilor, categoriile nefiind altceva decat concepte pure ale intelectului. In acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare intre intuitii si concepte, intre sensibilitate si intelect ca o tentativa de unire a empirismului si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gandirea propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine subiectiva, ca si spatiul si timpul ─ forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este conceput epistemologic si raportat la constiinta.
In cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este sensibilitatea, obiectul ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizand, intelectul uneste fenomenele prin reguli iar ratiunea raporteaza aceste reguli la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a principiilor, a judecarii dupa principii; aceste principii raman intr-o pozitie transcendenta fata de fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare pure ale intelectului, conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile.
Ideea ramane un concept al gandirii, gandit nu cunoscut, iar gandirea pura desavarseste cunoasterea fara sa o imbogateasca. Kant delimiteaza trei Idei pure ale ratiunii:
-Ideea unitatii absolute a subiectului ganditor;
-Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;
-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor gandirii in genere: sufletul, lumea si Dumnezeu.
