Inca din anii 30, mai multi oameni de stiinta au tras un semnal de alarma, incercand sa sensibilizeze cercurile conducatoare. Eforturile lor au fost insa zadarnice, problemele ecologice agravandu-se mai ales dupa construirea marilor giganti industriali. Totodata, au fost neglijate controlul poluarii atmosferice, tratarea apelor reziduale, modernizarea productiei. Mari suprafete de pamant au fost secatuite prin exploatarea lor excesiva, in vreme ce irigatiile masive au dus la o ireversibila degradare a solului in urma eroziunii si salinizarii.
Oficialitatile si cercurile stiintifice ale vremii au imbratisat ideea "autopurificarii" biosferei, conform careia mediul se poate adapta, fara a suferi daune majore, la agresiunea reprezentata de diversele surse de poluare. S-a stabilit in acest sens indicatorul numit "concentratia maxima admisa" (CMA).
Conceptul, valabil in anumite limite, a fost folosit drept argument al neaplicarii riguroase a masurilor de depoluare. Ca urmare, unica preocupare a constat in aducerea indicelui poluarii sub limita admisa, realitatea aratand totusi ca el depasea cel mai adesea nivelurile admisibile.
Pentru populatie, protectia naturii se limita la prezervarea speciilor animale si vegetale, statele socialiste reusind sa apere destul de bine biodiversitatea. In anii 80, o data cu perestroika, dar mai ales cu glasnost, organizatiile ecologiste neguvernamentale au putut dialoga mai deschis cu oficialitatile, cerandu-le masuri sporite de protejare a mediului. Ulterior, caderea comunismului si criza economica au permis valorificarea acestui inceput de deschidere.
In Rusia, primul comitet de s tat pentru protectia naturii, creat in 1988 sub regimul sovietic, s-a transformat in 1991 in minister. Dar sase ani mai tarziu, era din nou retrogradat la nivelul de comitet, pentru ca, in mai 2000, guvernul sa decreteze dizolvarea sa si includerea problemei mediului in cadrul ministerului resurselor naturale, respectiv institutia responsabila cu exploatarea lor. In fapt, doctrina a ramas neschimbata: natura serveste in primul rand furnizarii de resurse pentru dezvoltarea economica.
Aceste evolutii, ca si altele, au constituit un dus rece pentru comunitatea internationala, care se aratase initial destul de optimista. In locul unei ameliorari sensibile a situatiei mediului, bilantul celor zece ani de tranzitie se dovedeste destul de slab. Pe langa lupta cu dezastruoasa mostenire ecologica a Uniunii Sovietice, este necesar un mare efort pentru a concilia protectia mediului cu politica economica de tranzitie. Unele progrese, constata specialistii, vizibile mai ales in statele est-europene mai avansate din punct de vedere economic, se datoreaza mai curand ritmului incetinit al activitatilor industriale.
Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (PNUM) a intocmit o lista a dosarelor urgente. Ele se refera la gestionarea necontrolata a deseurilor periculoase, tratarea nesistematica si neglijenta a apelor reziduale, degradarea calitatii aerului in centrele urbane si industriale, contaminarea si degradarea solului din cauza pesticidelor si a exploatarii excesive etc. Sovieticii aveau un sistem de observare a mediului care functiona relativ bine. Rapoartele stiintifice se publicau in cateva zeci de exemplare confidentiale, dar datele cuprinse in ele erau destul de fiabile. Aceste rapoarte pot fi astazi consultate liber, ministerele de resort incepand, cu ajutorul organizatiilor internationale, sa le difuzeze in randul marelui public. PNUM a sprijinit crearea, la nivel national, a unui sistem de informare asupra situatiei mediului - in special pe Internet -, considerand ca accesul la aceste date va permite sensibilizarea populatiei si va duce la decizii politice. Din pacate, aceste eforturi nu au avut in teren efectul scontat, statele din zona netrecand la actiuni ferme in acest domeniu.
Agentiile guvernamentale insarcinate cu problemele protejarii mediului dispun de bugete inadecvate. Cele mai importante initiative sunt impuse de comunitatea internationala, care aloca si resursele financiare necesare. Dar aceste proiecte sunt greu de pus in practica: chiar daca demareaza, fondurile sunt adesea deturnate spre alte scopuri.
In Europa postbelica, principala sursa de energie pentru producerea electricitatii necesare industriei o constituia carbunele.
