 |  |
|
Motor de cautare pe WEB
Pana in 1990 Internetul a fost folosit cu precadere de catre cercetatori din domeniul academic, guvernamental si industrial. Cateva aplicatii (de exemplu e-mail*, telnet, ftp) erau intr-adevar de interes mai larg. Dar ceea ce a facut ca popularitatea sa sa creasca fara precedent, in randul a milioane de utilizatori din toate domeniile, a fost o aplicatie noua, WWW (World Wide Web - sau mai simplu : WEB). Acesta aplicatie, inventata de fizicianul Tim Berners Lee de la CERN, nu a modificat nici una din facilitatile existente, in schimb le-a facut mai usor de folosit. Impreuna cu programul de navigare Mosaic, scris la Centrul National pentru Aplicatiile Supercalculatoarelor, WWW-ul a facut posibil ca un sit sa puna la dispozitie un numar de pagini de informatii continand text, imagini, sunet si chiar imagini video in miscare, in fiecare pagina existand legaturi (referinte) catre alte pagini, lagaturi care puteau referi orice alta informatie din WWW. Printr-un sinplu "clic" cu mouse-ul pe o legatura, utilizatorul este imediat "transportat" la pagina indicata de legatura, oriunde in lume. De exemplu multe firme au pe WEB o pagina principala cu intrari care trimit la pagini cu informatii asupra produselor, liste de preturi, reduceri, suport tehnic (online), comunicare cu angajatii, informatii despre actionari, etc. Pagina poate contine si referinte la paginile altor sucursale (departate geografic) ale aceleiasi firme, toate putand fi accesate ca un tot unitar.
Intr-un timp foarte scurt au aparut alte tipuri de pagini: hartio, tabele de cotatii la bursa, cataloage de biblioteca, programe radio inregistrate si chiar pagini continand textele complete ale unor carti carora le-au expirat drepturile de autor (Mark Twain, Charles Dickens, etc). De asemenea multi oameni au pagini personale (home pages).
In primul an de la lansarea Mosaic-ului, numarul de servere WWW a crescut de la 1000 la 7000. Aceasta enorma crestere va continua, fara indoiala, in urmatorii ani si va reprezenta, probabil, forta care va conduce tehnologia si utilizarea Internet-ului in mileniul III. Informatia de pe WEB se mareste in fiecare secunda, noi si noi posibilitati deschizandu-se. Dar dupa o era de explozie a informatiei trebuie in mod necesar sa apara si o era de structurare a sa. Multe pagini WEB au inca o structura haotica, libertatea de legare a paginilor ducand deseori la structuri greu de urmarit si inteles. Pe langa acest aspect caruia in ultimul timp i se acorda o mai mare atentie, volumul mare de informatii creeaza inca o problema : problema gasirii si regasirii informatiei dorite. Daca pentru regasirea informatiei fiecare utilizator isi poate creea "Bookmarks-uri" cu diferite structuri, cautarea unei informatii este o sarcina mult mai grea. Adeseori cere experienta si chiar noroc. Din punct de vedere al structurii, WEB-ul reprezinta un graf cu o mare conectivitare (se poate avansa conjectura ca 90% din el este un graf conex, langa care coexista insulite mici neconectate). Astfel ca teoretic, pornind de la o pagina situata in aceste cel mai mare subgarf conex, poti parcurge 90% din informatia de pe Web, de fapt cvasitotalitatea informatiei de larg interes. Algoritmi de parcurgere si cautare intr-un graf conex exista. Dar problema nu este gasirea unui algoritm de parcurgere, ci timpul necesar acestei cautari, datorita dimensiunii grafului. Se pot imagina automate care sa caute pe Internet (pe nivele de exemplu, cautarea in adancime avand un grad prea mare de recursivitate), dar parcurgerea informatiilor intregului Web - datorita si vitezei conexiunilor - este o sarcina practic imposibila.
De aceea se cauta noi modalitati de structurare a informatiilor pe WEB. S-a inceput cu liste de pagini principale, cu o descriere sumara a ceea ce se gaseste pe respectivul sit. Aceasta a dat rezultate o vreme, dar in scurt timp listele au capatat dimensiuni enorme, trecandu-se la structurarea lor pe domenii si subdomenii. Dar si acestea s-au dovedit a nu fi in stare sa ofere o cantitate de informatii suficienta utilizatorului care vrea sa caute ceva pe WEB. Munca de intretinere a informatiilor era enorma, si chiar solutia de a lasa in sarcina realizatorului paginilor desrierea acestora si inscrierea in baza de date nu garanta veridicitatea informatiilor si controlul "expirarii" informatiei - mutare, modificare, stergere. O idee novatoare a fost inventarea unor "Motoare de cautare" (numite si "masini de cautare", "roboti de cautare", "web spiders", etc). Ele au sarcina sa parcurga subarbori ai grafului Internet cu scopul de a strange informatii despre continutul paginilor gasite. Volumul de informatii este enorm, eterogenitatea lor este foarte mare, deci gasirea unui algoritm de extragere automata a informatiilor semnificative pentru o pagina nu este un lucru foarte usor. Desi majoritatea paginilor au un titlu, aceste este de cele mai multe ori prost ales, nespunand mare lucru despre pagina in sine (ex: "Pagina lui Ghiorghita"). Exista mai multe euristici de extragere a informatiilor semnificative despre o pagina. Unele motoare de cautare retin titlul, textele senzitive care duc la pagina, texte puse in evidenta. Altele incearca sa retina si cuvintele care apar mai des in pagina (exceptandu-le pe cele care nu sunt semnificativa (conjunctii, verbe). Aceasta ultima strategie are dezavantajul ca necesita un timp computational al motorului de cautare prea mare. Varianta de rulare pe fiecare sit a unui program de parcurgere a paginilor este greu acceptabila datorita problemelor de securitate care pot apare.In ultimele versiuni HTML (Hypertext Markup Language) - formatul de scriere al paginilor WEB au fost introduse TAG-uri (portiuni de text HTML care au in general ca scop sa instruiasca programul de vizualizare al paginii cum sa afiseze textul, imaginile, etc) prin care se pot specifica in mod explicit - de catre autorul paginii - descrieri ale paginii si cuvinte cheie care sa trimita la pagina respectiva. Aceasta ar fi o solutie de viitor, dar multi producatori de pagini web nu includ in paginile lor aceste TAG-uri, din necunoastere sau comoditate. O combinare a acestor strategii pare a fi solutia la momentul actual.
Alta problema este orientarea cautarii intr-un mod pragmatic. Daca un motor de cautare ar indexa (parcurge si strange referinte despre) o mare parte a Internet-ului, la sfarsitul indexarii primele pagini ar fi deja expirate (modificat continutul, mutate sau sterse). In acelasi timp ar trebui selectate informatiile de larg interes, in dauna celor personale de exemplu sau a celor de interes local. Exista TAG-uri prin care producatorii pot specifica ca paginile respective nu "merita" a fi indexate dar extrem de putini fac efortul de a le include in paginile lor, mai ales ca de obicei orice producator crede ca pagina lui este importanta. In acelasi timp, o cautare haotica poate ajunge in zone ale Internet-ului pline de pagini "abandonate" de proprietarii lor - pagini neactualizate, pagini de incercare, etc. De aceea se prefera in general sa se indexeze pe cat posibil pagini la cererea posesorului - in premisa ca cel care are ceva important de prezentat isi va da interesul sa isi promoveze produsele. In lipsa acestor cereri de indexare (care apar in general dupa ce motorul de cautare a capatat o oarecare popularitate) se poate merge recursiv pe link-urile (legaturile) externe extrase din paginile deja existente. Probabilitatea ca unj motor de cautare sa ajunga intr-un punct mort (sa termine de indexat intreg subgraful conex din care porneste) este practic nula. In afara de aceasta se pot stabili si politici de "reindexare" in ideea ca referintele deja existente despre pagini mai vechi pot fi incorecte.
In viitor ar trebui gasite si alte solutii pentru problemele care apar - volumul din ce in ce mai mare de date, supraincarcarea nodului de retea in care se face indexare, scaderea vitezei de transmitere a datelor odata cu "departarea" de nodul in care se strang informatiile. In aceste conditii, utilizarea in viitor a motoarelor de cautare tematice, regionale sau cu intercooperare este previzibila. Serverele de baze de date actuale s-ar putea dovedi ineficiente, fiind necesare noi principii de organizare si distribuire a informatiei
In conluzie, proiectarea si realizarea unui motor de cautare este o sarcina dificila, trebuind sa indeplineasca o seama de conditii ca:
capaciate de stocare mare
cautare rapida
euristica bine aleasa, cu posibilitati de schimbare a ei in functie de noile tendinte de organizare a paginilor observate pe web
posibilitati de adaugare cu efort minim a altor metode de extragere a informatiilor din pagini si de orientare a cautarii.
posibilitatea de implementare pe numeroase platforme, pentru a beneficia de ultime noutati hardware.
sistem de operare gazda multitasking si orientat pe tehnologia client - server.
posibilitati de extindere a motorului de cautare la un sistem distribuit.
posibilitati de implementare ulterioara de alte metode de cautare in baza de date deja existenta
robustete: aplicatia trebuie sa faca fata posibilelor caderi de tensiune, blocaje in retea fara a fi nevoie interventia unui specialist pentru a o reinitializa
posibilitati de a accesa alte tipuri de servere de baze de date
posibilitati de coexistare in acelasi timp a mai multor tipuri de organizari a datelor, de exemplu pentru a inlocui treptat un tip de organizare cu altul.
Lucrarea de fata isi propune sa urmareasca realizarea unei aplicatii "Motor de cautare" care sa indeplineasca cat mai bine aceste cerinte. Ca sistem de operare gazda este ales UNIX-ul (sau clona sa mai recente Linux) pentru robostetea sa in gestionarea resurselor si a proceselor concurente, pentru implementarea sa puternica a socketurilor si a algoritmilor de gestionare a conexiunilor TCP/IP . In afara de aceaste, UNIX este ales si pentru faptul ca ofera o securitate foarte buna, un motor de cautare fiind susceptibil la atacuri distructive de diferite tipuri, UNIX-ul rezolvandu-si slabiciunile la foarte scurt timp de la aparitia vulnerabilitatii. Portabilitatea sa pe aproape toate tipurile de platforme hardware nededicate.
Limbajul de programare ales este C/C++, pentru flexibilitatea lui si compromisul intre facilitatile de nivel inalt si portabilitatea cu accesul larg la resursele sistemului, permitand sa se realizeze optimizari in sectiunile critice ale programului.. In acelasi timp este ales si pentru facilitatile sale de ascundere a datelor si de compilare separata pe module.
Documentatia prezenta contine doua parti, prima detaliind conceptele fundamentale care intervin in acest proiect (notiuni, protocoale, specificatii). A doua parte este dedicata proiectarii programului, urmarind specificarea cerintelor, motivatiile diferitelor solutii alese si functionarea diferitelor module. Ca anexa este prezentat codul sursa al programului.
La mijlocul anilor 1960, cand Razboiul Rece era in punctul culminant, DoD-ul a vrut o retea de comanda si control care sa poata supravietui unui razboi nuclear. Traditionalele retele telefonice cu comutare de circuite erau considerate prea vulnerabile, deoarece pierderea unei linii sau a unui comutator ar fi dus la distrugerea iremediabila a conexiunilor care o foloseau. Pentru a rezolva problema, DoD s-a orientat catre agentia sa de cercetare, ARPA (mai tardiu DARPA, acum ARPA din nou) : (Defence) Advanced Research Projects Agency - Agentia de Cercetare pentru Proiecte Avansate (de Aparare).
ARPA a fost un raspuns la lansarea Sputnik-ului de catre Uniunea Sovietica in 1957 si avea misiunea de a dezvolta tehnologia care putea fi utila scopurilor militare. ARPA nu avea savanti sau laboratoare, activitatea agentiei constand in furnizarea de fonduri si contracte universitatilor si firmelor care aveau idei promitatoare.
O parte din primele fonduri au mers catre universitati in vederea studierii comutarii de pachete, o idee radicala la acea vreme; idee fusese sugerata de Paul Baram intr-o serie de rapoarte ale Corporatiei RAND publicate la inceputul anilor 1960. Dupa discutii cu diversi experti, ARPA a decis ca reteaua de care avea nevoie DoD trebuia sa fie o retea cu comutare de pachete, constand intr-o subretea si din calculatoare gazda.
Subreteaua trebuia sa fie formata din minicalculatoare numite IMP-uri (Interface Message Processors - procesoare de mesaje de interfata) conectate prin linii de transmisie. Pentru o siguranta mai mare, fiecare IMP trebuia legat la cel putin alte doua IMP-uri. Subreteaua avea sa fie o subretea datagrama, astfel ca daca unele linii sau IMP-uri se defectau, mesajele puteau fi redirijate pe cai alternative.
In afara de subretea era insa nevoie de programe, asa ca Larry Roberts de la ARPA a convocat in vara anului 1969, la Snowbird, Utah, o intalnire intre cercetatori din domeniul retelelor, cei mai multi din ei proaspat absolventi de facultate. Absolventii se asteptau ca niste experti in retele sa le explice proie ctarea si software-ul retelei si ca fiecare din ei sa primeasca apoi sarcina de a scrie o parte din programe. Ei au ramas insa muti de uimire cand au constatat ca nu exista nici un expert in retele si nici o proiectare serioasa. Ei trebuiau sa-si dea seama singuri ce au de facut.
Cu toate aceste, in decembrie 1969 incepea deja sa functioneze o retea experimentala cu patru noduri, la UCLA, UCSB, SRI si Universitatea din Utah. AU fost alese aceste patru institutii, pentru ca toate aveau un numar mare de contracte cu ARPA si toate aveau calculatoare gazda diferite si complet incompatibile (doar ca sa fie treaba mai amuzanta). Pe masura ce se aduceau si instalau mai multe IMP-uri, reteaua crestea rapid; in scurt timp s-a intins pe tot spatiul Statelor Unite.
Mai tarziu, programele pentru IMP-uri au fost modificate pentru a permite terminalelor sa se lege direct la un IMP special, numit TIP (Terminal Interface Procesor - procesor de interfata a terminalelor), fara sa fie nevoie sa treaca printr-o gazda.
Pe langa ajutorul oferit pentru dezvoltarea tanarului ARPANET, ARPA a finantat de asemenea cercetari in domeniul retelelor de sateliti si retelelor radio cu pachete. Intr-o faimoasa demonstratie, un camion care circula in Californiafolosea reteaua radio pentru a trimite mesaje pentru SRI, aceste mesaje erau retransmise apoi prin ARPANET pe Coasta de Est, iar de aici mesajele erau expediate catre University College din Londra prin reteaua de sateliti. Acest lucru permitea unui cercetator din camion sa utilizeze un calculator din Londra, in timp ce calatorea prin California.
Aceste experiment a demonstrat totodata ca protocoalele ARPANET nu erau potrivite pentru a rula pe mai multe retele. Observatia a dus la noi cercetari asupra protocoalelor, culminand cu inventia modelului si protocoalelor TCP/IP. TCP/IP a fost special proiectat pentru a trata comunicatia prin inter-retele, un lucru care se dovedea din ce in ce mai important, pe masura ce noi retele se legau la ARPANET. Pentru a incuraja aceste noi protocoale, ARPA a semnat cateva contracte cu BBN si cu University of California din Berkeley pentru a integra protocoalele in Berkeley UNIX. Cercetatorii din Berkeley au dezvoltat o interfata de programare cu reteaua (soclurile) si au scris numeroase aplicatii, utilitare si programe care sa simplifice interconectarea.
Momentul era perfect. Multe universitati tocmai achizitionasera un al doilea sau al treilea calculator VAX si un LAN care sa le conecteze, dar nu aveau nici un fel de programe de interconectare. Cand a aparut 4.2BSD, cu TCP/IP, socluri si multe utilitare de retea, pachetul complet a fost adoptat imediat. Mai mult chiar, folosind TCP/IP, LAN-urile se puteau lega simplu la ARPANET, si multe LAN-uri au facut acest lucru.
In 1983, ARPANET-ul , cu 200 de IMP-uri si cu sute de gazde era stabil si se bucura de succes. In acest moment, ARPA a incredintat adiministrarea retelei Agentiei de Comunicatii a Apararii (Defense Communications Agency - DCA), pentru a o folosi ca retea operationala. Primul lucru pe care l-a facut DCA a fost sa izoleze portiunea militara (aproximativ 160 de IMP-uri din care 110 in Statele Unite si 50 in strainatate) intr-o subretea separata, MILNET, si sa prevada porti stricte intre MILNET si subreteaua de cercetare ramasa.
In timpul anilor 1980 au fost conectate la ARPANET multe alte retele, in special LAN-uri. Pe masura ce crestea dimensiunea retelei, gasirea gazdelor devenea tot mai costisitoare; de aceea a fost creat DNS (Domain Naming System - Sistemul Numelor de Domenii), care organiza masinile in domenii si punea in corespondenta numele domeniilor cu adrese IP. De atunci incoace, DNS a ajuns sa fie un sistem distribuit, generalizat, folosit pentru a memora diverse informatii referitoare la procedurile de atribuire a numelor.
In 1990 ARPANET-ul era deja surclasat de retele mai moderne carora le daduse nastere el insusi. Prin urmare, ARPANET-ul a fost inchis si demontat, dar el continua sa traiasca in inima si mintea specialistilor in retele de pretutindeni. MILNET functioneaza totusi in continuare.
La sfarsitul anilor 1970, NSF (U.S. National Science Foundation) a remarcat enormul inpact pe care ARPANET-ul il avea asupra cercetarii universitare, reteaua permitand savantilor din toata tara sa partajeze date si sa colaboreze la proiecte de cercetare. Dar pentru a se conecta la ARPANET, o universitate trebuia sa aiba un contract de cercetare cu DoD, iar multe universitati nu aveau. Lipsa accesului universal a determinat NDF-ul sa organizeze o retea virtuala, CSNET, centralizata in jurul unei singure masini de la BBN care asigura suport pentru linii telefonice, si care avea conexiuni cu ARPANET-ul si cu alte retele. Folosind CSNET, cercetatori puteau suna si lasa posta electronica pentru a fi citita mai tarziu de alte persoane. Era simplu si functiona.
In 1984 NSF a inceput sa proiecteze un succesor de mare viteza al ARPANET-ului care sa fie deschis tuturor grupurilor de cercetare din universitati. Pentru a avea ceva concret cu care sa inceapa, NSF a hotarat sa construiasca o coloana vertebrala care sa lege centrele sale de supercalculatoare din sase orase: San Diego, Boulder, Champaign, Pittsburg, Ithaca si Princeton. Fiecare calculator a primit cate un frate mai mic (un calculator LSI-11) numit fuzzball. Fuzzball-urile au fost legate cu linii inchiriate de 56kbps si au format subreteaua - aceeasi tehnologie hardware ca cea folosita la ARPANET. Oricum, tehnologia software era diferita: fuzzball-urile utilizau TCP/IP de la bun inceput; prin urmare acesta a fost primul WAN TCP/IP.
NSF a finantat, de asemenea un numar de aproximativ 20 de retele regionale care se conectau la coloana vertebrala. Reteaua completa, car eincludea coloana vretebrala si retelele regionale, a fost numita NSFNET. Aceasta a fost conectata la ARPANET printr-o legatura intre un IMP si un fuzzball din laboratorul Carnegie-Mellon.
NSFNET-ul a reprezentat un succes instantaneu si a fost suprasolicitat inca de la inceput. S-a trecut la realizare a unei coloane vertebrale cu fibra optica de 448kbps, apoi in 1990 s-a ajuns la viteza de 1.5 Mbps.
Cresterea a continuat insa, iar NSF a realizat ca guvernul nu poate finanta conectarile la nesfarsit. In consecinta, NSF a incurajat MERIT, MCI si IBM sa formeze o corporatie nonprofit, ANS (Advanced Networks and Services - Retele si Servicii Avansate), ca un pas pe drumul spre comercializare. In 1990, ANS a preluat NSFNET inlocuind legaturile de 1.5Mbps cu legaturi de 45 Mbps, formand ANSNET
In decembrie 1991, Congresul Statelor Unite a aprobat un proiect de lege care autoriza NREN (National Research and Educational Network), ca succesorul din domeniul cercetarii al NSFNET-ului, functionand insa la viteze de ordinul gigabitilor. Obiectivul era sa se realizeze inainte de sfarsitul mileniului o retea nationala de 3 Gbps. Aceasta retea este gandita ca un prototip al mult discutatei super-magistrale informationale.
Deoarece numeroase companii aveau retele IP comerciale, in 1995 coloana vertebrala a NSFNET-ului nu mai era necesara pentru conectarea retelelor regionale ale NSF-ului. Cand America Online a cumparat ANSNET-ul in 1995, retelele regionale ale NSF-ului au fost deconectate si au fost nevoite sa cumpere servicii IP pentru a se conecta. Companiile de comunicatii au fost obligate sa intre in competitie, prin stipularea obligatiei oricarui producator de servicii sa se lege la cel putin 4 NAP-uri (Network Acces Point).
Alte tari si regiuni construiesc si ele retele compatibile cu NSFNET. In Europa, de exemplu, EBONE este o coloana vertebrala IP pentru organizatii de cercetare si EuropaNet este o retea orientata mai mult pe domeniul comercial. Fiecare tara din Europa are una sau mai multe retele nationale, care sunt, in linii mari, similare cu retelele regionale NSF.
Numarul retelelor, masinilor si utilizatorilor conectati la ARPANET a crescut rapid dupa ce TCP/IP a devenit, la 1 ian 1983, unicul protocol oficial. Cand au fost conectate NSFNET si ARPANET, cresterea a devenit exponentiala. S-au alaturat multe retele regionale, si s-au realizat legaturi cu retele din Canada, Europa si Pacific.
Candva, pe la mijlocul anilor 1980, lumea a inceput sa vada colectia de retele regionale ca fiind un "internet" (inter-retea), apoi ca fiind Internet-ul; nu a existat insa nici o inaugurare oficiala de catre vreo organizatie comerciala sau politica.
Cresterea a continuat exponential si in 1990 Internet-ul ajunsese sa cuprinda 3000 de retele si 200.000 de calculatoare. In 1992 a fost atasata gazda cu numarul 1.000.000. In 1985 existau mai multe coloane vertebrale, sute de retele de nivel mediu (adica regionale), zeci de mii de LAN-uri, milioane de gazde si zeci de milioane de utilizatori. Marimea Internetului se dubleaza aproximativ la fiecare an.
Mare parte din crestere se datoreaza conectarii la Internet a retelelor existente. Printre acestea s-au numarat in trecut SPAN, reteaua fizica spatiala a NASA, HEPNET, o retea de fizica energiilor inalte, BITNET, reteaua de sisteme de calcul a IBM-ului, EARN, o retea academica europeana foarte utilizata in Europa de Est, si multe altele. Sunt in functiune numeroase legaturi transatlantice, cu viteze intre 64kbps si 2Mbps, precum si legaturi prin satelit.
Substanta care tine legat Internetul este modelul de referinta TCP/IP si stiva de protocoale TCP/IP. TCP/IP face posibile servicii universale, putand fi comparat cu sistemul telefonic sau cu adoptarea latimii standard pentru caile ferate in secolul 19.
Ce inseamna de fapt sa fii pe Internet? O definitia ar putea fi ca o masina este pe Internet daca foloseste stiva de protocoale TCP/IP, are o adresa IP si are posibilitatea de a trimite pachete IP catre masinile din Internet. Simpla posibilitate de a transmite posta electronica nu este suficienta, deoarece posta electronica este redirectata catre multe retele din afara Internet-ului. Oricum, subiectul este oarecum umbrit de faptul ca multe calculatoare personale pot sa apeleze un furnizor de servicii Internet prin modem, sa primeasca o adresa IP temporara si apoi sa transmita pachete IP catre alte gazde. Are sens sa privim asemenea masini ca fiind conectate la Internet numai atata timp cat ele sunt conectate la ruterul furnizorului de servicii.
Data fiind cresterea exponentiala a Internetului, vechiul mod informal de functionare a Internetului nu mai este acceptabil. In ianuarie 1992 a fost infiintata Societatea Internet, cu scopul de a promova utilizarea Internetului si, probabil, de a prelua in cele din urma administrarea sa.
Traditional, Internetul a avut patru aplicatii principale, dupa cum urmeaza:
Posta electronica (e-mail) - facilitatea de a compune, trimite si primi mesaje de la alti utilizatori conectati la Internet.
Stiri (news) - facilitatea de a accesa grupuri de discutii pe diferite domenii (a primi mesaje si a trimite), si de a primi noutati dintr-un anumit domeniu.
Conectare la distanta (telnet, Rlogin, etc) - facilitatea de a lucra pe un alt calculator decat cel la care te-ai conectat.
Transfer de fisiere (ftp) - facilitatea de a transmite (copia) fisiere intre doua gazde legate la Internet
Aplicatia noua - WWW (World Wide Web) a modificat radical modul in care este privit Internet-ul. Ea nu a adus nimic nou ca servicii, in schimb a adus o interfata prietenoasa pentru a accesa serviciile mai sus amintite. Ea este atat de populara, incat unii utilizatori o confunda cu insusi Internetul. A privi informatia din Internet ca fiind localizata in nodurile unei retele virtuale de hyper-legaturi care inconjoara ca o plasa de paianjen intrag pamantul pare a fi foarte sugestiva pentru utilizatori, de aici si confuzia acestor legaturi virtuale cu legaturile fizice intre calculatoare, care tind a capata o forma asemanatoare.
1.2.4 Protocolul IP (Internet Protocol)
Un loc potrivit pentru a porni studiul nivelului retea in Internet este insusi formatul datagramelor IP. O diagrama IP consta intr-o parte de antet si una de text(informatie). Antetul consta dintr-o parte de lungime fixa (20 octeti) si una (optionala) de lungime variabila. Campurile antetului sunt transmise in formatul big endian (cel mai semnificativ primul). Procesorul SPARC este de tip big endian, dar Pentiumul este de tip litle endian, deci el trebuie sa faca o conversie a campurilor atat la trimitere cat si la receptie. Asezarea campurilor in antet este urmatoarea:
32
biti
|
Versiune |
IHL |
Tip serviciu |
Lungime totala |
||||
|
Identificare |
|
DF |
MF |
Deplasamentul fragmentului |
|||
|
Timp de viata |
Protocol |
Suma de control a antetului |
|||||
|
Adresa sursei |
|||||||
|
Adresa destinatiei |
|||||||
|
Portiune optionala (zero sau mai multe cuvinte de 32 de biti) |
|||||||
Campul "Versiune" memoreaza carei versiuni de protocol ii apartine dadagrama. Prin includerea unui camp versiune in fiecare datagrama, devine posibil ca tranzitia dintre versiuni sa tina luni, poate chiar ani, cu unele masini ruland vechea versiune, si altele noua versiune.
Din moment ce lungimea antetului nu este constanta, un camp din antet, IHL, este pus la dispozitie pentru a spune cat de lung este antetul, in cuvinte de 32 de biti. Valoarea minima este 5, care se foloseste atunci cand nu exista opiuni. Valoarea maxima a acestui camp pe 4 biti este 15, ceea ce limiteaza antetul la 60 de octeti, si astfel campul de optiuni la 40 de octeti. Pentru unele optiuni (de exemplu cea care inregistreaza calea pe care a mers un pachet), 40 de octeti sunt prea putini, facand aceasta optiune nefolositoare.
Campul tip serviciu permite gazdei sa comunice subretelei ce tip de serviciu doreste. Sunt posibile diferite combinatii de fiabilitate si viteza. Pentru vocea digitizata livrarea rapida are prioritate fata de transmisia corecta. Pentru transferul de fisiere, transmisia fara erori este mai importanata decat transmisia rapida.
Campul insusi contine (de la stanga la dreapta), un camp de 3 biti Precedenta, trei indicatori (flags), D, T si R, plus 2 biti nefolositi. Campul Precedenta este o prioritate (de la 0 - normal pana la 7 - pachet de control al retelei). Cei trei biti indicatori permit gazdei sa specifice ce o afecteaza mai mult din multimea . In teorie, aceste campuri permit ruterelor sa ia decizii intre, de exemplu o legatura prin satelit cu o productivitate mare si o intarziere mare si o linie dedicata cu productivitate mica dar si cu intarziere scazuta. In practica, ruterele curente ignora campul Tip serviciu
Lungimea totala include totul din detagrama (inclusiv antetul). Lungimea maxima este de 65535 octeti. In prezent, aceasta limita superioara este tolerabila, dar in viitoarele retele cu capacitati de ordinul gigaoctetilor vor fi necesare detagrame mai mari.
Campul Identificare este necesar pentru a permite gazdei destinatie sa determine carei datagrame apartine un nou pachet primit. Toate fragmentele unei datagrame contin aceeasi valoare de identificare.
Urmeaza un bit nefolosit si apoi doua campuri de 1 bit. DF vine de la "Don't fragment" - A nu se fragmenta. Acesta este un ordin dat ruterelor sa nu fragmenteze datagrama, pentru ca destinatia nu este capabila sa le asambleze la loc. De exemplu, cand un calculator porneste, memoria sa ROM poate cere sa i se trimita o imagine de memorie ca o singura datagrama. Prin marcarea datagramei cu bitul DF, emitatorul stie ca acesta va ajunge intr-o singura bucata, chiar daca aceasta inseamna ca datagrama va trebui sa evite o retea cu pachete mai mici, dar mai rapida, pentru o ruta suboptimala. Este necesar ca toate masinile sa accepte pachete de 576 octeti sau mai mici.
MF vine de la More Fragments (fragmente aditionale). Toate fragmentele, cu exceptia ultimului, au acest bit activat. El este necesar pentru a a stii cand au ajuns toate fragmentele unei datagrame.
Deplasamentul fragmentulu spune unde este locul fragmentului curent in cadrul datagramei. Toate fragmentele dintr- datagrama, cu exceptia ultimului, trebuie sa aibe lungimea multiplu de 8 octeti - unitatea de fragmentare elementara. Din moment ce sunt prevazuti 13 biti, exista un maxim de 8192 de fragmente de datagrama, obtinandu-se o lungime maxima a datagramei de 65536 octeti, cu unul mai mult decat campul Lungime totala.
Campul Timp de viata este un contor folosit pentru a limita durata de viata a pachetelor. Este prevazut sa contorizeze timpul in secunde, permitand un timp maxim de viata de 255 secunde. El trebuie sa fie decrementat la fiecare salt (hop - trecerea dintr-o retea in alta) si se presupune ca este decrementat de mai multe ori cand sta la coada mai mult timp intr-un ruter. In practica, el contorizeaza doar salturile. Cand contorul ajunge la zero, pachetul este eliminat, trimitandu-se sursei un avertisment. Aceasta facilitate previne hoinareala la nesfarsit a pachetelor prin Internet, ceea ce se poate intampla daca tabelele de dirijare sunt incoerente.
Cand nivelul retea a asamblat o data grama completa, are nevoie sa stie ce sa faca cu ea. Campul Protocol spune carui proces de transport trebuie sa-l predea. TCP este o posibilitate, dar tot asa sunt si UDP si alte cateva. Numerotarea protocoalelor este globala pe intregul Internet si este definita in RFC 1700.
Suma de control a antetului verifica numai antetul. O astfel de suma de control este utila pentru detectarea erorilor generate de locatii de memorie proaste in interiorul unui ruter. Algoritmul este de a aduna toate jumatatile de cuvinte, de 16 biti, atunci cand acestea sosesc, folosind aritmetica in complement fata de unu si pastrarea complementului fata de unu al rezultatului. Pentru scopul acestui algoritm, suma de control a antetului este presupusa a fi zero dupa sosire. Acest algoritm este mai robust decat folosirea adunarii normale. Observati ca suma de control a antetului trebuie recalculata la fiecare salt, pentru ca cel putin un camp se schimba intotdeauna (campul timp de viata), dar se pot folosi trucuri pentru a accelera calculul.
Adresa sursei si Adresa destinatiei specifica numarul se retea si numarul de gazda. Adresele Internet se vor discuta intr-o sectiune ulterioara.
Campul Optiuni a fost proiectat pentru a oferi un subterfugiu care sa permita versiunilor viitoare ale protocolului sa includa informatii care nu sunt prezente in protocolul original, pentru a permite cercetatorilor sa incerce noi idei, si pentru a evita alocare unui numar de biti rar folositi. Optiunile sunt de lungime variabila. Fiecare incepe cu un cod de un octet, care identifica optiunea. Unele optiuni sunt urmate de un camp de un octet reprezentand lungimea optiunii, urmat de unul sau mai multi octeti de date. Campul Optiuni este completate pana la un multiplu de 4 octeti. In aceste moment sunt definite cinci optiuni, care sunt listate mai jos, dar nu toate ruterele le suporta pe toate.
|
Optiune |
Descriere |
|
Securitate |
Mentioneaza cat de secreta este datagrama |
|
Dirijarea stricta pe baza sursei |
Indica calea completa de parcurs |
|
Dirijarea aproximativa pe baza sursei |
Indica o lista a ruterelor ce nu trebuie sarite |
|
Inregistreaza calea |
Fiecare ruter trebuie sa-si adauge adresa IP |
|
Amprenta de timp |
Fiecare ruter sa-si adauge adresa si o amprenta de timp |
Optiunea Securitate mentioneaza cat de secreta este informatia. In teorie, un ruter militar poate folosi acest camp pentru a mentiona ca nu se doreste o dirijare prin anumite tari pe care militarii le cansidera rauvoitoare. In practica, toate ruterele il ignora, deci singura "functie" practica este sa ajute spionii sa gaseasca lucrurile de calitate.da calea competa de la sursa la destinatie ca o succesiune de adrese IP.
Optiunea Dirijarea stricta pe baza sursei : Datagrama este obligata sa urmeze aceasta cale precisa. Ea este deosebit de utila pentru administratorii de sistem pentru a transmite pachete cand tabelele de dirijare sunt distruse, sau pentru a depana/configura reteaua.
Optiunea Dirijarea aproximativa pe baza sursei face posibila ocolirea anumitor regiuni geografice din motive politice sau de alta natura.
Optiunea Inregistreaza calea indica ruterelor de pe cale sa-si adauge adresele lor IP la campul optiune. Aceasta permite administratorilor de sistem sa localizeze pene in algoritmii de dirijare. Cand reteaua ARPANET a fost infiintata, nici un pachet nu trecea vreodata prin mai mult de noua rutere, deci 40 de octeti erau suficienti. Cum s-a mai spus, in prezent dimensiunea este prea mica.
Optiunea Amprenta de timp este similara cu optiunea Inregistreaza ruta, cu exceptia faptului ca in plus fata de inregistrarea adresei de 32 biti se adauga si o amprenta de timp de 32 biti. Si aceast aoptiune este folosita tot pentru depanarea algoritmilor de dirijare.
Fiecare gazda si ruter din Internet are o adresa IP, care codifica adresa sa de retea si de gazda. Combinatia este unica: nu exista doua masini in Internet cu acelasi IP. Toate adresele IP sunt de 32 de biti lungime, si sunt folosite in campurile Adresa sursa si Adresa destinatie ale pachetelor IP. Masinile care sunt conectate la mai multe retele au adrese diferite in fiecare retea. Formatele folosite pentru adresele IP sunt urmatoarele :
32
biti
|
|
Retea |
Gazda |
||||||
|
|
Retea |
Gazda |
||||||
|
|
Retea |
Gazda |
||||||
|
|
Adresa de trimitere multipla |
|||||||
|
|
Rezervat pentru folosire viitoare |
|||||||
In functie de antetul adresei (0, 10, 110, 1110, 11110) adrese se impart respectiv in adrese de clasa A, B, C, D, E. Formatele de clasa A, B, C si D permit pana la 126 retele cu 16 milioane de gazde fiecare, 16.382 retele cu pana la 64.000 gazde fiecare, 2 milioane de retele cu pana la 254 gazde fiecare (de exemplu LAN-uri) si multicast (trimitere multipla).Zeci de mii de retele sunt conectate acum la Internet, si numarul se dubleaza in fiecare an. Numerele de retea sunt atribuite de NIC (Network Information Center) pentru a evita conflictele.
Adresele IP, care sunt numere de 32 de biti, sunt scrise in mod uzual in notatie zecimala cu punct. In aceste format, fiecare dintre cei 4 octeti este scris in zecimal, rezultand valori intre 0 si 255. De exemplu, adresa hexazecimala C0290614 este scrisa ca 192.41.6.20. Cea mai mica adresa IP este 0.0.0.0 si cea mai mare este 255.255.255.255.
Valorile 0 si -1 au semnificatii speciale. Valoarea 0 reprezinta reteaua curenta sau gazda curenta. Valoarea -1 este folosita ca o adresa de difuzare pentru a desemna toate gazdele din reteaua indicata.
Adresa IP 0.0.0.0 este folosita de gazde atunci cand sunt pornite, dar nu mai este folosita ulterior. Adresele IP cu 0 ca numar de retea se folosesc pentru a referi reteaua curenta. Astfel, o masina se poate referi la propria retea fara a cunoaste numarul acesteia (ea trebuie insa sa cunoasca clas aretelei, pentru a stii cate zerouri sa includa). Adresel care contin numai 1-uri sunt folosite pentru a difuza in reteaua curenta (de obicei este vorba de un LAN). Adresele cu numar de retea exact si cu numar de gazda format numai din 1-uri se folosesc pentru a trmite pachete tuturor gazdelor de la o anumita adresa de retea. In final, adresele 127.xx.yy.zz sunt rezervate pentru testari in bucla locala (loopback). Pachetele trimise catre aceasta adresa nu sunt trimise prin cablu; ele sunt prelucrate total si tratate ca pachete sosite. Aceasta permite ca pachetele sa fie trimise propriei gazde, fara ca emitatorul sa-i cunosaca adresa
WORLD WIDE WEB (sau mai simplu WEB sau WWW) este un context arhitectural pentru accesul la documente raspandite pe mii de masini din Internet, intre care exista legaturi. In 5 ani a evoluat de la o aplicatie pentru transmiterea de date utile pentru fizica energiilor inalte la o aplicatie despre cvare milioane de oameni cred ca este Internetul. Popularitatea sa enorma se datoreaza faptului ca are o interfata grafica plina de culoare, usor de utilizat de catre utilizatori si in acelasi timp ofera o cantitate imensa de informatie despre orice subiect posibil
Web-ul, cunoscut si ca WWW a aparut in 1989 la CERN. CERN are cateva acceleratoare utilizate de echipe mari de cercetatori din tarile europene, pentru cercetari in fizica particulelor. Deseori aceste echipe au membrii din peste 10 tari. Majoritatea experientelor sunt foarte complicate, si necesita ani de pregatire si construire de echipamente. WEB-ul a aparut din necesitatea de a permite cercetatorilor raspanditi in lume sa colaboreze uytilizand colectii de rapoarte, planuri, desene, fotografii si alte tipuri de documente aflate intr-o continua modificare.
Propunerea initiala pentru crearea unei colectii de documente avand legaturi intre ele (WEB) a fost facuta de fizicianul Tim Berners-Lee, fizician la CERN, in martie 1989. Primul prototip (bazat pe text) era operational 18 luni mai tarziu. In decembrie 1991 s-a facut o demonstratie publica la conferinta Hypertext '91, in San Antonio, Texas. Actiunea a continuat in anul urmator, fiind incununata cu realizarea primei interfete grafica, Mosaic, in februarie 1993.
Mosaic a fost atat de popular incat un an mai tarziu autorul sau Mark Andreessen a parasit NCSA unde Mosaic-ul a fost dezvoltat, pentru a forma o noua companie, Netscape Communication Corp. care se ocupa de dezvoltarea de software pe WEB. Cand Netscape-ul a devenit o companie publica in 1995, investitorii, care probabil au crezut ca este vorba de un fenomen de tip Microsoft, au platit 1.5 mild dolari pentru actiunile companiei. Aceste record a fost cu atat mai neasteptat cu cat compania avea un singur produs, opera in deficit si anuntase probabilii investitori ca nu se asteapta la beneficii in viitorul apropiat.
In 1994 CERN si MIT au semnat o intelegere de a forma conhsortiul WORLD WIDE WEB, organizatie care are ca obiectiv dezvoltarea WEB-ului, standardizarea protocoalelor si incurajarea interoperabilitatii intre site-uri. Barnes Lee a devenit director. De atunci, sute de universitati si companii au intrat in consortiu. MIT coordoneaza partea americana a consortiului, in timp ce centrul de cercetari INRIA coordoneaza partea europeana. Desi exista foarte multe carti despre WEB, cel mai bun loc pentru gasirea unor informatii la zi despre el este (in mod natural) chiar WEB-ul. Pagina consortiului are adresa htttp://www.w3.org. Cititorii interesati vor gasi acolo legaturi la pagini care acopera toate documentele si activitatile consortiului.
Din punct de vedere al utilizatorului, WEB-ul se prezinta ca o colectie imensa de documente raspandite in toata lumea, numite pagini. Fiecare pagina poate sa contina legaturi (indicatori) la alte pagini, aflate oriunde in lume. Utilizatorii pot sa aleaga o legatura (de exemplu prin executia unui click) care ii va duce la pagina indicata de legatura. Acest proces se poate repeta la nesfarsit, fiind posibil sa se traverseze in acest mod sute de pagini legate intre ele. Despre paginile care indica spre alte pagini se spune ca utilizeaza hypetext.
Paginile pot fi vazute cu ajutorul unui program de navigare (browser). Mosaic si Netscape sunt cele mai cunoscute programe de navigare. Programul de navigare aduce pagina ceruta, interpreteaza textul si comenzile de formatare continute in text si afiseaza pagina, formatata corespunzator, pe ecran. Majoritatea paginilor de WEB incep cu titlu, contin informatii si se termina cu adresa de posta electronica a celui care mentine pagina. Sirurile de caractere care reprezinta legaturi la alte pagini se numesc hyperlegaturi, sunt afisate in mod diferit, fiind subliniate si/sau colorate cu o culoare speciala. Pentru a selecta o legatura, utilizatorul va plasa cursorul pe zona respectiva (utilizand mouse-ul sau sagetile de pe tastatura) si comanda selectia (cu ajutorul mouse-ul sau apasand tasta ENTER). Desi exista programe de navigare fara interfata grafica, ca de exemplu lynx, ele nu sunt atat de utilizate ca programele de navigare grafice.
Modelul de comunicare intre serverul WEB si clientul care acceseaza informatia este urmatorul (sa zicem ca aceseaza https://www.w3.org/hypertext/WWW/TheProject.html) :
Programul de navigare determina URL (pe baza selectiei)
Programul de navigare intreaba DNS care este adresa IP pentru masina care se numeste www.w3.org.
DNS raspunde cu 18.23.0.23
Programul de navigare realizeaza conexiunea TCP cu portul 80 al 18.23.0.23
Trimite o comanda GET /hypertext/WWW/TheProject.html
Serverul www.w3.org transmite fisierul "TheProject.html"
Conexiunea TCP este eliberata
Programul de navigare afiseaza formatat textul din "TheProject.html"
Programul de navigare aduce si afiseaza toate imaginile din "TheProject.html"
"Limbajul" in care sunt descrise paginile WEB se numeste HTML. El este derivat din SGML, si este format din seturi de tag-uri inserate in text, care dau directive asupra modului in care sa se formateze textul. In functie de posibilitatile hard ale sistemului pe care se vizualizeaza pagina, si de posibilitatile browserului, pagina va fi afisata cu mai multe sau mai putine caracteristici de formatare (un browser in mod text nu va putea folosi fonturi de marimi diferite). Tagurile sunt texte cuprinse intre '<' si '>'. Textul va trebui sa nu contina aceste caractere, aparitia lor trebuind inlocuita cu metacaractere inlocuitoare ("<" si ">") la randul lui, "&" trebuiue si el inlocuit cu metasecventa "&". Si alte caractere se pot specifica prin metasecvente (de exemplu caractere care nu sunt in setul standard ASCII).
Formatul unei pagini HTML se poate observa in textul urmator:
<html>|
<head>
<title>
Pagina personala a lui Mihai Voicu
</title>
</head>
<body>
Nu am avut inca timp sa pun ceva interesant <br>
Incercati vechea mea
<a href="https://liga.math.unibuc.ro/~mihvoi">
pagina
</a>
</body>
</html>
Numele tagurilor nu sunt "case sensitive", doar optiunile si argumentele pot face distinctie in anumite cazuri intre literele mari si mici (de exemplu calea intr-un URL care se gaseste in tagul <a>)
Se observa ca textul este cuprins intre tagurile <html> si </html>. El cuprinde o sectiune de "head" si una de "body". Sectiunea de "head" contine informatii despre document care nu se vor afisa in pagina (eventual se va afisa pe bara de titlu a ferestrei browserului). Textul din sectiunea de "body" contine descrierea paginii propriu zise. In cadrul textului caracterul de sfarsit de linie este ignorat, la fel si taburile sau aparitile multiple de spatii (se retine numai unul). Pentru a obtine fortarea trecerii la linie noua, se foloseste tagul "<br>". Altfel, afisarea textului treve la linie noua numai daca s-a completat intreaga linie. Aranjarea textului a fost facuta doar pentru a usura lizibilitatea, neavand deci semnificatie pentru browser. Se observa si un hyperlink, realizat cu tagul <a> care contine in interior un argument care specifica URL-ul care va fi incarcat in cazul ca se selecteaza respectivul link. URL-ul (Uniform Resource Location) reprezinta o conventie de localizare a unei resurse informationale. El cuprinde (de la dreapta la stanga) identificarea fisierului referit pe masina pe care se afla, numele masinii pe care se gaseste si modul (protocolul) de accesare a acesteia. De exemplu in URL-ul din exemplu protocolul este http (acces prin portul 80 prin protocolul HTTP), masina este liga.math.unibuc.ro iar identificarea paginii este "~mihvoi" - adica pagina personala a userului mihvoi. Serverul HTTP va rezolva acest identificator la calea interna /home/mihvoi/public_html/index.html. Se observa ca sarcina localizarii pe server este sarcina serverului, care cunoaste propriul mod de identificare a resurselor sale publice. Nu toate fisierele de pe un server WEB pot fi accesate prin HTTP. De obicei paginile publice se afla in directoare speciale, identificarea lor facandu-se cu calea relativa la acel director. Dac nu se specifica decat calea relativa a unui director, serverul intoarce un fisier cu nume implicit (de obicei numit index.html). Exista si alte conventii (de exemplu /~user/ reprezinta directorul radacina al informatiilor publice ale userului "user". URI-ul este un caz particular de mai putin cunoscutul URI (Uniforme Resource Identifier) care identifica unic pe Internet resursele care se pot accesa prin diferite protocoale
Paginile WEB pot contine imagini (tagul <img>), tabele (tagul <table>) , etc. In sectiunea de "head" se pot specifica prin tagul "<meta>" informatii despre autor, firma de care apartine si chiar informatii destinate motoarelor de cautare (descriere, cuvinte cheie, etc).
Sistemul UNIX devine popular inca de le conceperea sa, ruland pe masini de diferite puteri, de la microcalculatoare pana la mainframe-uri. Se compune din doua parti:
programe si servicii care l-au facut atat de popular: Shell, posta electronica, editoare de text si procesoare de limbaj;
nucleul sistemului de operare, care este suportul de executie al acestor programe.
In 1965, Bell Telephone Laboratories, General Electric Company si Proiectul MAC de la M.I.T. lucreaza impreune la un nou sistem de operare: Multics. Scopul era obtinerea unui sistem multiuser, sustinerea unei puteri mari de calcul si de stocare a datelor, precum si posibilitatea de folosire in comun a acestor date. O prima versiune a Multics-ului rula pe un GE645, dar ea nu era comform asteptarilor. Bell Laboratories se retrage din proiect. In incercarea de a-si dezvolta propriul proiect, Ken Thompson, Dennis Ritchie si altii schiteaza un sistem de gestiune a fisierelor ce va evolua in prima versiune de sistem de fisiere UNIX. Thompson a scris programe care simulau comportarea sistemului de fisiere dorit si a intr-un mediu cu paginare la cerere si chiar a scaris un mediu simplu pentru GE645. In acelasi timp, a realizat un joc, "Calatorie in spatiu" in Fortran, pentru GECOS, dar programul nu a avut succes pentru ca nava era greu de controlat, iar programul era dificil de jucat. Mai tarziu, Thompson a gasit un calculator PDP 7, care oferea un ecran grafic mai bun. Jocul pentru PDP 7 i-a permis acestuia sa cunoasca calculatorul mai bine. Pentru a creea un mediu de dezvoltare mai bun, Thompson si Richie implementeaza sistemul proiectat de ei pe PDP 7, creand o versiune timpurie de sistem de fisiere UNIX, subsistemul de gestiune al proceselor si un set mic de programe utilitare. Noul sistem de operare primeste numele de UNIX, un joc de cuvinte la adresa numelui Multics, facut de Brian Kernigham.
Desi aceasta prima versiune de UNIX era comforma asteptarilor, ea nu-si poate atinge potentialul pana nu este utilizata intr-un proiect real. Astfel, pentru ca furniza un procesor de texte utilizat de departamentul de evidenta a patentelor de la Bell Laboratoires, UNIX-ul este mutat in 1971 pe un PDP 11. Sistemul avea dimensiuni mici:
16 Ko sistemul de operare;
8 Ko programele utilizator;
un disc de 512 Ko;
limita de 64Ko pentru un fisier.
Dupa succesul imediat al UNIX-ului, Thompson hotaraste sa implementeze un compilator Fortran pentru noul sistem, dar in locul lui vine cu un limbaj numit B, influentat de BCPL. B era un limbaj interactiv, cu dezavantajele comune acestui tip de limbaj. un limbaj numit B, influentat de BCPL. B era un limbaj interactiv, cu dezavantajele comune acestui tip de limbaj, astfel incat Ritchie il dezvolta in C, ceea ce permite generarea de cod, declaratii de tipuri de date si definiri de structuri de date. In 1973, UNIX-ul este rescris in C - un pas extraordinar, care va avea un impact urias in acceptarea sa de catre utilizatori. Numarul de instalari la Bell Laboratories este creste la 25, si se formaza Grupul Sistemelor UNIX, pentru a furniza suportul intern. In acest timp, AT&T nu poate vinde produsele ce tin de calculatoare din cauza "decretului de incuviintare" semnat in 1956 cu guvernul, dar furnizeaza sistemul de operare universitatilor, carora le este necesar in scopuri educationale. AT&T nu a facut reclama, nici nu a vandut si nici nu a sprijinit sistemul, in conformitate cu te4rmenii "decretului de incuviintare". Totusi, popularitatea sistemului a crescut constant. In 1974, Thompson si Ritchie publica o descriere a sistemului UNIX in "Communications of ACM|, ce se va constitui intr-un punct favorabil in acceptarea sa.
In 1977, numarul utilizatorilor UNIX creste la aproape 500, din care 125 erau universitati. UNIX devine popular in cadrul companiilor telefonice, furnizand un mediu propice dezvoltarilor de programe, operatii de tranzactii in retea si servicii in timp real. Licentele UNIX sunt furnizate institutiilor comerciale precum si universitatilor. In 1977, Interactive System Corporation devine primul "VAR" (Value Added Reseler) al sistemului UNIX. Anul 1977 marcheaza, de asemenea, momentul in care sistemul UNIX a fost primul sistem portabil pe o masina non-PDP: Interdata 8/32. Odata cu cresterea posibilitatilor microprocesorului, alte companii au instalat UNIX-ul pe noile lor masini; Insa simplitatea si claritatea au atras si multe transformari, pe cai diferite, astfel ca au rezultat mai multe versiuni ale sistemului de baza. In perioada 1977-1982, Bell Laboratories combina mai multe variante AT&T intr-un singur sistem cunoscut sub numele comercial de UNIX System III. Bell Laboratories adauga mai tarziu acestuia cateva facilitati, numind noul produs UNIX System V2, iar AT&T anunta oficial, in ianuarie 1983, versiunea System V.
Specialistii de la Universitatea Berkeley din California au cumparat in 1975, la fel ca multe universitati (cu suma de doar 400$ USD!) o banda cu sursele complete ale UNIX-ului. Ei au dezvoltat o alta varianta a UNIX-ului, numita BDS - Berkeley Software Distribution. O versiune celebra folosita azi pe calculatoarele VAX, pe care au numit-o BSD 4.3, furnizeaza o serie de proprietati noi si interesante, dintre care trebuie remarcat software-ul de retea, care face calculatoarele UNIX usor de conectat in retea.
Intre AT&T si specialistii de la Berkelei apar o serie de frictiuni, in special in ceea ce priveste drepturile de autor. AT&T formeaza UNIX Support Group (USG) pentru dezvoltarea si comercializarea sistemului si declara propriul sistem ca standard, si implicit sistemul BSD ca nestendard si incompatibil.
Pana la inceputul anului 1984 erau instalate in lume aproape 100.000 de sisteme UNIX, realizate de diferite firme, care rulau pe masini cu o gama larga a puterii de calcul, de la microprocesoare pana la mainframe-uri. Intreaga industrie se bazeaza pe 2 versiuni de UNIX: Berkeley si AT&T System V. Cel mai mare concurent neuniversitar pentru BSD este Sun Microsystem. SUN OS se bazeaza pe versiunea BSD 4.1 si a fost dezvoltata de o serie de absolventi Berkeley. O alta versiune de firma a lui BSD 4.2 a fost Ultrix, sistemul UNIX care functioneaza pe masini DEC.
Pentru multe firme care au venit pe piata in anii '80 s-a pus problema alegerii UNIX-ului pe care sa-l adopte. Unii au optat pentruy BSD, inclusiv din considerente de compatibilitate cu SUN. Altii au ales AT&T System V, pe care AT&T l-a desemnat ca standard UNIX - este vorba, de exemplu, de de Data Genera, IBM, Hewlet Packard, Silicon Graphics. O a treia versiune de UNIX, numita Xenix, bazata pe AT&T System III, a fost dezvoltata de Microsoft la sfarsitul anilor '90 si a fost inregostrata ca licenta de Santa Cruz Corporation (SCO)
La sfarsitul anilor '90, deplasarea UNIX-ului din domeniul tehnic si universitar in cel comercial a pus in prim plan compatibilitatea versiunilor de UNIX care ruleaza pe diferite platforme. Primele doua versiuni care s-au unit, in 1988, au fost Xenix si AT&T System V, sub numele de UNIX System V/386, release 3.12. Tot in 1988, AT&T si SUN semneaza o intelegere de cooperar, prin care dezvolta o versiune comuna de UNIX System V Release (SVR4). Este cel mai bun sistem compatibil AT&T si Berkeley. De asemenea, SUN declara abandonul lui SUN OS si demareaza realizarea lui Solaris.
Pentru a sustine producerea de versiuni compatibile, in 1988, Apollo Computer, Dec, HP, IBM si alti trei 0producatori europeni anunta formarea lui Open Software Foundation (OSF). Efortul de realizare a unui sistem de operare propriu s-a materializat in OSG/1. care insa a aparut destul de tarziu. Ca urmare, unele companii si-au realizat propriul UNIX (de exemplu IBM a realizat AIX).
In 1993, AT&T vinde UNIX System Laboratories lui Novel, care insa esueaza in realizarea unui sistemviabil pentru platforme PC. Ca urmare, vinde proprietatea asupra codului lui SCO, in 1995, moment in care dispare si USL.
Dec furnizeaza pe statiile sale o versiune UNIX numita Digital UNIX (de fapt OSF/1), iar SUN comercializeaza statiile sale cu sistemul de operare Solaris.
In ultimii ani, in special in mediile academice, se foloseste Linux, o versiune free, dezvoltata de Torvard Linus, un tanar specialist finlandez. In jurul ei este o mare efervescenta creatoare, dat fiind ca este gratuita si contine toate sursele care pot fi dezvoltate sau modificate.
O serie de proprietati au determinat popularitatea si succesul UNIX-ului:
Este scris intr-un limbaj de nivel inalt, care-l face usor de citit, inteles, schimbat sau mutat pe alte masini. Ritchie estima ca primul sistem in C era cu 20-40% mai mare si mai incet pentru ca nu era scris in limbaj de asamblare, dar avantajele utilizarii limbajului de nivel inalt depasesc mult dezavantajele;
Are o interfata utilizator simpla, care poate furniza o gama larga de servicii;
Ofera primitive pentru constructia unor programe complexe din programe simple;
Utilizeaza un sistem de fisiere ierarhizat, astfel incat sa permita usor intretinerea si implementarea eficienta;
Utilizeaza o forma consecventa a fisierelor, facand programele usor de scris;
Furnizeaza o interfata asemenatoare fisierelor pentru dispozitivele periferice;
Este un sistem multiuser, multitasking; fiecare utilizator poate executa mai multe programe simultan;
"Ascunde" arhitectura masinii fata de utilizator, facand programele usor de scris, indiferent de arhitectura hardware.
Simplitatea si consecventa subliniaza valoarea UNIX-ului si justifica multe din calitatile citate anterior. Desi sistemul de operare si multe din programele de comanda sunt scrise in C, sistemul UNIX suporta si alte limbaje, existand numeroase compilatoare si interpretoare.
In acest capitol se vor prezenta pasii pe care i-a parcurs problema pe parcursul definirii sale. Se porneste de la cerintele realitatii, si prin abstractizari si relaxari succesive se ajunge la cerinte realizabile practic si definite abstract, din care apoi se extrag cele mai importante, pentru a fi incluse in specificarea cerintelor aplicatiei. Fiecare etapa urmareste limitari generale ale posibilitatilor unui motor de cautare generic, probleme in realizarea unor anumite deziderate, posibile rezolvari si compromisuri. Doar ultima etapa realizand simplificari care nu sunt obligatorii in proiectarea oricarui motor de cautare. Astfel, penultimul nivel poate fi folosit ca nivel de plecare pentru realizarea altor motoare de cautare, care eventual sa implementeze si optiunile omise in aceasta aplicatie. In plus, proiectarea incearca sa urmareasca si posibilitatile de adaugare a altor facilitati, detectate ca posibile, dar excluse datorita raportului lor mai mic intre imbunatatirea serviciilor si complexitatea realizarii.
Problema care se pune este realizarea unei aplicatii care sa ajute la gasirea informatiilor pe WEB. Aceasta cerinta isvoraste din volumul mare de informatii existent pe WEB, care genereaza imposibilitatea de a cauta manual informatiile. Cautarea trebuie sa fie un serviciu permanent, sa dea rezultatul in timp real (sau maxim cateva minute). Numai in cazuri speciale, se pot accepta si intarzieri mai mari. Volumul de informatii este atat de mare, incat nu se poate realiza o strangere a informatiilor intr-un singur loc, unde cautarea sa sa se faca intr-un anumit fel. De aici rezulta prima limitare:
Aplicatia nu poate dispune local decat cel mult de rezumate ale informatiilor de pe WEB, impreuna cu referintele la localizarea acestora. Aplicatia poate dispune bineinteles la orice moment de intreaga informatie de pe WEB, dar viteza cu mult mai mica de transmisie a datelor, face ca volumul de informatie care poate fi parcurs sa fie infim fata de necesitatile clientilor. Numai in cazuri speciale, cautarea se poate face direct pe Web. Acestea sunt cazurile in care se cunoaste localizarea informatiei cu anumita precizie (se gaseste pe un anumit sit sau pe un grup mic de sit-uri) sau cazurile in care importanta cautarii sa fie atat de mare incat sa se poata sacrifica o perioada mai mare de timp, si bineinteles cautarea sa nu fie prea urgenta. Folosirea generalizata a acestui tip de cautare insa este neproductiva, parcurgerea direct de pe Internet a unui volum de date suficient de mare astfel incat sa fie gasita informatia cautata fiind prea mare.
Astfel apare o limitare in modelul motorului de cautare: este necesar ca cautarea sa se faca (si) intr-o baza de date deja construita, actualizata permanent. Baza de date trebuie sa contina informatii despre continutul si localizarea unei anumite resurse WEB. Aceste informatii pot fi extrase de motorul de cautare sau prezentate de cel care este publica informatia respectiva pe Internet. In cazul in care descrierea informatiei se face de catre cel care a publicat-o, exista doua posibilitati: descrierea poate fi trimisa catre motorul de cautare (cal mai fericit caz, dar mai putin probabil) sau poate fi facuta publica intr-un mod special (META-TAG-uri), urmand ca in timpul parcurgerii motorul de cautare sa o gaseasca si sa o includa in baza de date. Unitatea de prezentare a informatiei pe WEB este pagina web (pagina de text HTML care contine informatie sau ofera accesul la informatii de alt tip - imagini, sunet, video, programe, etc). In prezent, aceste informatii sunt incluse in putine pagini web, ceea ce face necesara existenta unui mod alternativ de extragere a informatiilor despre continutul paginilor web (prin pagini web vom intelege si continutul informational de alt tip continut in ele). Din cele spuse pana acum putem concluziona ca:
Un motor de cautare trebuie sa contina obligatoriu un "motor de indexare" care sa parcurga (neincetat) WEB-ul si sa extraga informatii despre paginile web parcurse, si o baza de date cat mai cuprinzatoare, in care sa se introduca informatiile extrase, si in care sa se caute la cerere, in timp cat mai scurt, referintele catre paginile web care contin (sunt susceptibile sa contina) informatia cautata. Cautarea trebuie sa se faca continuu, pentru ca este putin probabil ca un motor de cautare sa termine de parcurs macar 50% din WEB, si oricum, noi si noi pagini web apar, multe se modifica, altele dispar.
Poate cea mai mare problema este ce sa extragi din paginile web. Nu se poate extrage totul, asta este clar. In primul rand s-ar putea extrage titlul paginii. Acesta da poate o oarecare informatie despre continutul paginii, dar aceasta este saraca si insuficienta. Apoi se pot extrage textele care duc la o informatie (asanumitul "text senzitiv"). Acesta este si el uneori prea sarac, de exemplu multe pagini sunt referite de textul "apasa aici" cu versiunea lui in engleza - "click here" pentru textul senzitiv este precedat de un text de genul "Daca vrei sa . .atunci". S-ar putea extrage si acel text, dar a automatiza asa ceva este destul de greu, fiecare producator de pagini web adoptand propriile reguli de aranjare a informatiei. Si un lucru este sigur: nu se poate cere producatorilor de pagini web sa-si organizeze paginile intr-un anumit fel. Se pot doar anticipa modele generale de organizare, care sa fie folosite in extragerea informatiilor prezumptiv descripive si semnificative pentru continutul paginii. Se pot extrage de exemplu bucatile de text formatate cu caractere mai mari sau puse intr-un alt fel in evidenta, dar de multe ori efectul de "pus in evidenta" se realizeaza numai cu concursul sensibilitatii umane, fiind greu depistabila printr-un program. Nu se pot extrage nici concluzii despre continutul paginii daca continutul nu este explicit stipulat in text. Folosirea de operatori umani care sa aibe ca sarcina parcurgerea paginilor web si crearea de rezumate despre acestea este nerealista prin lipsa ei de productivitate. De asemenea se observa ca datorita neinfailibilitatii algoritmului de extragere a informatiilor descriptive despre paginile web, cautarea nu poate da nici ea informatii de maxima incredere, ci cel mult poate orienta subiectul uman care are nevoie de o informatie sa o caute intr-un numar restrans de pagini, unde este susceptibila a se afla. Informatia continuta in baza de date poate fi insa invechita si bineinteles ca exista pagini web care nu au fost parcurse de loc.
Un motor de cautare este deci o aplicatie care da informatii bazandu-se pe o euristica anume, si care nu poate garanta ca daca informatia nu se gaseste in baza sa de date ea nu exista. Inainte de prezentarea rezultatelor catre client (cel care are nevoie de informatie) motorul de cautare poate intr-adevar sa verifice daca paginile referite mai exista si daca mai contin aceleasi informatii. Aceasta verificare este insa consumatoare de timp, si de aceea de obicei motoarele de cautare nu o mai fac. Nu se poate cere producatorilor de pagini web sa anunte modificarile pe care le fac in pagini.
Se poate prevede ca in ciuda maririi vitezelor de transfer in Internet, un motor de cautare nu va mai putea acoperii decat un segment mic al Internetului. In afara de aceasta din cauza informatiilor prea sarace care se pot extrage din pagini, o cautare are tendinta sa aibe ca rezultat ori nici o pagina, ori un numar prea mare de pagini pentru a putea fi parcurs de client. Astfel, volumul de informatii mare devine nefolositor. O alternativa ar fi extragerea altor informatii despre pagina (de ex. segmentul de adrese Internet de care apartine pagina, din care sa se extraga localizarea geografica, limba in care este redactat textul, etc). Pentru marirea spatiului bazei de date si pentru accelerarea cautarii se poate opta pentru distribuirea bazei de date si/sau a spider-urlui (denumire a partii unui motor de cautare care se ocupa de parcurgerea paginilor). Cautarea se poate face cu cooperare, sau fiecare server poate fi facut responsabil de un anumit domeniu (geografic de exemplu).
Una din problemele foarte importante este si stabilirea modului de cautare, mai exact stabilirea formatelor in care se pot face (si onora) cereri de cautare. Clientul are de obicei o sintagma care sa descrie ceea ce cauta. Analiza semantica a respectivei sintagme este nerealizabila (cel putin la momentul actual al progresului informaticii), deci nu se poate spera decat ca sintagma exista in aceeasi forma in pagina cautata, sau se poate cauta dupa cuvintele continute in sintagma. In acest caz conjunctiile si alte elemente sunt total nefolositoare, fiind de fapt o cautare dupa mai multe chei text. Apare insa si problema in care sintagma este specificata intr-o limba, iar informatia este in alta limba. In afara cazului cand se dispune de dictionare puternice, cererile trebuiesc facute cu cuvinte din aceeasi limba cu cea in care sunt scrise paginile (care se spera a fi gasite), si trebuie sa apara in pagina explicit (nu numai ca idee). Si asa, pagina poate sa scape cautarii, cuvantul respectiv putand fi sarit la extragerea informatiilor posibil semnificative. Trebuie luat poate in considerare si modul de perceptie al clientului mai putin famniliarizat cu functionarea unui motor de cautare, care se asteapta sa gaseasca un oracol, caruia sa-i puna intrebari de genul "Unde gasesc si eu pagini despre semanarea orzului si orzoaicei". Astfel de cereri pot fi onorate ignorand pur si simplu din cautare cuvintele care reprezinta conjunctii, prepozitii, articole, cuvinte fara semnificatie in general). Se pot realiza si cautari complexe, dupa expresii regulate si combinarea lor in expresii logice, dar practica arata ca aceste cautari aduc rareori beneficii, fiind si foarte putin folosite de clienti. Cea mai folosita optiune este cea de cautare a paginilor care contin un cuvant dat ca antet al altui cuvant (mod implicit de cautare pe majoritatea motoartelor de cautare) si cautare de pagini dupa mai multe antete de cuvinte.
Aplicatia va trebui sa parcurga (indexeze) pagini web. Adresele (referintele) acestor adrese vor fi specificate de catre autorii paginilor sau in lipsa acestora, se vor indexa pagini referite din paginile deja indexate. Aceste cerinte asigura functionarea permanenta a spiderului. Pentru a controla intr-un mod mai judicios activitatea de indexare, se vor indexa in paralel un numar de sit-uri, fiecare sit indexandu-se separat. Astfel, o blocare a accesului la o pagina a unui sit produce automat anularea temporara a indexarii sit-ului, pentru o data ulterioara. Se pot contoriza astfel si numarul de pagini care se indexeaza pe un sit, considerand ca primele cateva pagini contin referiri si despre celelalte, altfel fiind vorba de o organizare defectuasa a site-ului. In acelasi timp se evita posibilitatea de existenta a serverelor rauvoitoare care sa alimenteze cu pagini fictive sau sa blocheze indexarea celorlalte pagini. Se pot proiecta apoi si alte moduri de relationare a paginilor, ele fiind parcurse pe nivele (considerand un subarbore al grafului cu radacina in pagina principala). Pentru asigurarea unuei comunicari eficiente si rapide cu baza de date, vor rezultatele indexarii unui sit vor fi transmise impreuna bazei de date.
Cererile (sugestiile) de indexare vor fi primite printr-o intefata HTML/CGI, informatiile fiind puse intr-o coada de indexare principala de catre un program. Va exista si o coada suplimentara, continand referintele externe catre pagini web (pentru indexare in caz de lipsa de cereri explicite de indexare). Coada principala va contine pentru fiecare adresa-radacina de indexat tipul indexarii (se vor implementa mai multi algoritmi), descriere initiala a paginii (specificata de cel care a comandat indexarea sau obtinuta din textul senzitiv care pointa spre ea) si un contor al numarului de incercari de indexare nereusite facute. Cat timp contorul nu depaseste o anumita limita, pagina este resupusa indexarii la parcurgeri ulteriare ale cozii (coada este reparcursa daca s-a ajuns la capatul ei si mai exista pagini carora nu le-a reusit indexarea, altfel se citeste din coada suplimentara. Pentru adresel din coada suplimentara nu se reincearca o indexare care a esuat). Nu este vorba de o coada in sensul structurii de date cu acelasi nume. Este un spatiu in care adresele asteapata sa fie indexate, si in care se mentine si toata istoria indexarilor, pentru a se evita indexari ale aceleiasi pagini de mai multe ori.
Aplicatia va trebui sa implementeze un "spider" care sa citeasca dintr-o coada linii de informatie in format:
<nr ori>^<URI>^<max nr pagini>^<descriere initiala>^<se inregistreaza la>
unde:
<nr ori> = de cate ori se reincearca indexarea paginii in cazul unui esec
<URI> = Adresa de localizare a paginii de inceput pentru indexare
<max nr pagini> = numarul maxim de pagini care se vor indexa pornind de la <URI>
<descriere initiala> = descriere data de cel care initiaza indexarea sau textul senzitiv asociat adresei in caz ca aceasta a fost gasita in alta pagina web.
Aplicatia va pune de asemenea la dispozitie un program de adaugare de informatii la aceasta coada, si o interfata HTML/CGI care sa foloseasca acel program in "programarea" la indexare a adreselor. Aplicatia va trimite rezultatul indexarii in format :
<URI radacina> <lista campuri de indexare>'n'
<separator><Urisubpagina1><separator><camp1,1><separator> . <separator><camp 1,K><separator>'n'
<separator><Urisubpagina1><separator><campM,1><separator> . <separator><camp M,K><separator>'n'
unde
<separator><Urisubpagina1><separator><campM,1><separator> . <separator><camp M,K><separator>'n'
este o lista de campuri separate de separatorul <separator>.
DE FACUT CA LUMEA
Spider-ul reprezinta partea programului care se ocupa de parcurgerea paginilor WEB si extragerea informatiilor considerate semnificative pentru respectivele pagini. Desi depinde foarte mult de largimea de banda a cailor de comunicatie, in perspectiva maririi vitezelor de transmisie in Internet, trebuie sa asigure o viteza mare de procesare a datelor. Trebuie asigurata o gestionare judicioasa a resurselor sistem, a resurselor retelei si nu in ultimul rand a timpului de proiectare si upgrade-are.
Resursele retelei se pot gestiona mai judicios daca se relizeaza conexiuni la mai multe site-uri in acelasi timp. Viteza de comunicatie este de fapt minimul vitezei de comunicatie pe segmentele drumului intre masinile care comunica. Astfel, masina indexatoare poate avea o largime de banda mare, dar ramurile care se desprind din segmentul la care este conectata sa aibe viteze de comunicatie mult mai mici. In acest caz, viteza atinsa in transferul catre mai multe site-uri este aproximativ suma vitezelor cu fiecare site in parte. In cazul retelelor cu comutarea de pachete, avantajele acestui principiu sunt si mai evidente, mai multe conexiuni diferite insemnand distribuirea automata a traficului. Apare deci ca o necesitate, stabilirea a mai multe conexiuni simultan, mai ales ca se evita blocari in cazul in care un site nu raspunde sau are viteza de comunicatie foarte mica. Conexiuni multiple se pot realiza si intr-un singur proces, cu citire neblocanta, pe rand, circular, din fiecare socket deschis. Datorita vitezei relativ mici de transmisie fata de viteza procesorului, aceasta strategie duce la multiple apeluri sistem "nereusite" - adica apel read() care intoarce E_AGAIN sau un numar foarte mic de octeti. Este de preferat deci sa se lucreze cu mai multe procese, fiecare facand apel blocant read(). Sistemul va ignora procesul pana va dispune de destui octeti de informatie de transmis, astfel neirosindu-se timp CPU. In afara de aceasta, solutia asigura o mai mare fiabilitate in exploatare, cum s-a mai afirmat in sectiunile precedente. Datele vor fi stocate (intr-un fisier) pana la indexarea totala a masinii, apoi se vor depune intr-un sistem de asteptare al bazei de date, urmand a fi adaugate. Nu este necesar ca datele sa fie depuse imediat in baza de date, datorita faptului ca spider-ul nu se bazeaza pe informatii citite din baza de date, astfel ca el nu trebuie sa fie "sigur" ca datele au fost introduse. Singurii care "au de suferit" de pe urma intarzierii adaugarii in baza de date sunt clientii care cauta, dar oricum informatia este o parte infima din baza de date, si serverul de cautare nu da raspunsuri categorice de tipul "Nu exista in Internet ceea ce cautati" ci raspunsuri partiale de tipul "Nu figureaza in baza noastra de date ceea ce cautati". Datele vor fi adaugate in baza de date imediat ce este posibil, asa ca aceasta mica relaxare a cerintelor nu produce o scadere a calitatii serviciilor.
Pentru a face mai simpla adaugarea de noi strategii de extragere a informatiilor din paginile WEB, modulul "indexare site" s-a impartit in doua submodule, unul care sa extraga date esentiale pentru indexare (link-uri, titlul paginii, metatag-uri) si unul care sa extraga informatii suplimentare. Primul modul a fost proiectat modular, astfel incat tratarea unor noi tag-uri sa fie usor adaugata. Al doilea modul poate fi chiar omis, el constand in proiectarea unei reparcurgeri a fisierului download-at, solutie aleasa pentru a nu fi restrictionata de tehnica de parcurgere a primului modul. Parcurgerea primului modul este optimizata, rapida, astfel ca ramane de optimizat doar a doua parcurgere. Download-ul se face intr-un unic fisier, rescris de fiecare data, deci putem sa speram ca UNIX-ul il va retine pe parcursul parcurgerilor in ramdisk, deci parcurgerea va fi foarte rapida.
Pemtru a indexa un site, este nevoie sa fie retinute toate adrsele indexate deja de pe acel site, pentru a nu repeta indexarea lor prin linkuri circulare. Aceasta lista este destul de mare, astfel ca mentinerea ei in memorie este cam dezavantajoasa. Avand in vedere faptul ca accesul la ea nu este foarte des, se va alege o implementare intr-un fisier. Lista de masini nu va depasi insa o lungime prea mare, astfel ca o verificare liniara a existentei in lista este acceptabila, spre deosebire de cazul in care s-ar fi tinut o lista globlala a paginilor deja indexate. Eliminarea reparcurgerilor la intervale de timp scurte se realizeaza prin politica de acceptare spre indexare a site-urilor, cererile fiind destul de rare pentru ca o verificare liniara in lista ultimelor N site-uri acceptate la indexare sa fie acceptabila.
Accesul la baza de date nu se face direct de catre procesul indexator, ci printr-o zona de asteptare, care are rolul sa fluidizeze accesul la baza de date si sa-l optimizeze, o conexiune la baza de date putand astfel sa fie folosita pentru transmiterea de informatii despre mai multe site-uri. Acest principiu face posibila si folosirea unui server de baze de date care nu are implementat controlul scrierilor concurente, concurenta citirii fiind gestionata de sistemul de operare (daca acesta este UNIX). Din nou se poate accentua faptul ca o intarziere de cateva minute/ore a inregistrarii unui site este nesemnificativa pentru scopul acestei aplicatii.
Baza de date nu face parte din aplicatia prezenta, dar se vor prezenta cateva considerente despre realizabilitatea ei si o posibila strategie de implementare. Implementarea ei propriu insa nu va constitui subiectul lucrarii de fata, care va realiza doar trasarea unor linii directoare si stabilirea cerintelor bazei de date si a unei interfete aferente.
Baza de date trebuie sa fie de un tip special. Dimensiunile ei scot din cursa bazele relationale, inplementarea ei trebuind sa se bazeze pe alta structura (eventual pe structuri combinate). A realiza o corespondenta intre un cuvant si o submultime a unei uriase multimi de adrese WEB nu este o sarcina usoara. Se poate da teoretic orice cuvant din cateva limbi de circulatie internationala folosite in submultimea de site-uri indexate. Se vor excepta de la inregistrare bineinteles cuvintele cuvintele care nu au un continut semantic propriu (conjunctii, articole, pronume). Daca facem abstractie de spatiul necesar memorarii, simpla problema de identificare a multimii de site-uri asociate unui cuvant este (din cauza numarului urias de cuvinte) o problema serioasa de proiectare. O cautare liniara in spatiul de cuvinte este exclusa. Chiar si o dispersie dupa carteva litere pare insuficienta. Aranjarea intr-un arbore de sortare sau B-arbore pare a fi solutia. Arborii de sortare sunt destul de costisitori ca spatiu de memorie, deci o strategie asemanatoare B-arborilor ar fi mai nimerita. De fapt un B-arbore functioneaza static ca un arbore exchilibrat care realizeaza dispersii succesive asupra elementelor sale. Nivelele sale sunt nivele de dispersie, primul nivel realizand ramificarea dupa o anumita functie de dispersie , al doilea realizand o dispersie a multimilor dupa care a fost dispersat nivelul anterior, etc. Dinamic, un B-arbore functioneaza ca o dispersie succesiva dinamica. Cerintele de echilibrare a arborelui pot fi relaxate la cerinta unei echilibrari aproximative, pentru a realiza o medie a lungimii drumurilor de la radacina la frunze cat mai mica. In cazul cuvintelor putem folosi anumite caracteristici probabilistice ale lor. De exemplu, cuvintele unei limbi au o lungime medie nu mai mare de 10 caractere (de exemplu in sectiunea II a acestei lucrari media lungimii cuvintelor de pana acum este de 5-6 caractere, dar o vom considera mai mare pentru ca la indexare se vor elimina cuvintele de lungime mai mica de 3-4 caractere, si anumite cuvinte mici care se gasesc prea des in pagini - conjunctii, etc). De asemenea, dispersia lungimii cuvintelor este destul de mica. Daca am realiza un arbore in care radacina (nivel 0) sa duca la toate cuvintele, iar fiecare subarbore de nivel k 1 sa aiba asociata o submultime a nivelului k-1 obtinuta prin dispersie dupa a k-a litera a cuvintelor , aceste arbore ar fi destul de apropiat de cerintele noastre. Daca vom pastra din cuvinte cel mult M caractere (de exemplu M=20) vor obtine un arbore cu cel mult 20 de nivele, fiecare nivel avand o ramificare de cel mult 128. Chiar si in aceste conditii limita, foarte departate de situatia reala, gasirea intrarii asociate unui cuvant va lua cel mult 20*128=2560 operatii. Numarul 128 este exagerat insa, putand pune restrictia ca un cuvant este format numai din cele mai putin de 30 de litere ale unui alfabet, diferenta cuvintele nefiind considerate case-sensitive. De obicei numarul literelor care pot urma imediat dupa un antet de cuvant, astfel incat cuvantul format sa fie antet al unui cuvant al unei limbi nu acopera numarul total de litere ale alfabetului, existand limitari si in privinta posibilitatii de pronuntie a respectivului antet creat. Aceasta strategie deci pare a oferi un timp de cautare sub o limita acceptabile, iar pe parcursul adaugarii de cuvinte, arborele va devenii tot mai echilibrat (din cauza distributiei relativ uniforme a cuvintelor). Se poate deci renunta la cerinta de echilibrare dinamica a arborelui (cum se face la B-arbori), costul de timp la cautare fiind surclasat de economia de timp facuta prin eliminarea reechilibrarilor.
Acest index al cuvintelor (implementat ca un arbore de exemplu) are dimensiuni foarte mari, deci va fi implementat in cel putin un fisier. Daca consideram ca fiecare multime de site-uri referite de un cuvant este este stocata intr-un fisier, insasi complexitatea deschiderii acestui fisier devine o problema. Daca toate aceste fisiere sunt stocate intr-un director, banalul open() va trebui sa faca o cautare (foarte probabil liniara) in directorul respectiv, rezultand o cautare de ordinul numerului de cuvinte din baza de date. Mai apare apoi si problema maximului de fisiere admise intr-un director. Apare deci necesitatea ca o dispersie asemanatoare sa fie facuta si in cazul fisierelor, deci ele sa fie situate intr-o arborescenta cat de cat echilibrata. Pentru a nu realiza o munca dubla (de timp implementare si la executie), dispersia se poate implementa (macar pe primele nivele) chiar in structura de directoare. Dispersia poate fi facuta dupa N=2-3 caractere, numele directoarelor reprezentand grupul de caractere dupa care s-a facut dispersia pe nivelul curent. Pornind dintr-un director radacina, vom avea deci directoare cu nume format din N litere care reprezinta antete valide de cuvinte. Fiecare director va contine fisierele asociate cuvintelor care incep cu respectivul antet. Daca undeva in aceasta arborescenta vor fi fisiere asociate cuvintelor care incep cu w, subdirectoarele sale numite xxx vor contine fisiere asociate cuvintelor wxxx. Problema cuvintelor incheiate care nu au ca lungime un multiplu al numarului de caractere dupa care se face dispersia pe un nivel si a celor care sunt antete ale altor cuvinte mai lungi va fi tratata prin stabilirea unor conventii speciale. In acest fel se realizeaza un sistem simplu de proiectat, usor de depanat si care inlatura dezavantajele cresterii complexitatii rezolvarii path-ului fisierelor.
Alternativ la aceasta strategie se poate face comasarea dupa cateva nivele de dispersie a referintelor intr-un singur fisier, in care cautarea sa se faca in alt mod.
De asemenea, pastrarea pentru un cuvant a tuturor paginilor in care apare este destul de costisitoare ca spatiu disk, deci se poata face o dispersie a adreselor de pagini dupa site-ul (numele masinii) pe care se afla. Un cuvant va pointa deci catre un site, presupus destul de mic pentru a se cauta pe el paginile in care se gaseste cuvantul. Astefel, aparitia unui cuvant in toate paginile nu va produce decat o referinta, spatiul economisit fiind extrem de mare. In acelasi timp, se poate observa ca anumite cuvinte tind sa se gaseasca in anumite tipuri de site-uri, insasi numele site-ului fiind o informatie destul de specifica uneori pentru gasirea informatiei cautate, mai ales ca site-urile sunt din punct de vedere logic structurate ca un intreg, si o buna proiectare a lor trebuie sa asigure o regasire simpla a informatiilor. In informatiile stocate despre un site se poate cauta si liniar, neexistand alte strategii de cautare mult mai performante atata timp cat numarul de pagini indexate de pe un site este rezonabil, ceea ce spider-ul va si realiza, avand in vedere ca pe un site, subarborele paginilor ar trebui sa ofere dupa cateva nivele o impartire pe subdomenii destul de inguste astfel incat sa se poata decide daca informatia se gaseste sau nu intr-un anumit subarbore (subgraf).
Cautarea se va raliza deci in general prin gasirea site-urilor in care se gasesc cuvantele cheie dupa care se cauta, cautarea facandu-se in intersectia lor. Informatiile despre un site se pot memora intr-un fisier, fisierele fiind pentru acces mai rapid puse intr-un arbore, in care sa fie dispersate dupa numele de domeniu si subdomeniu din sitemul de nume de domenii DNS, ceea ce face simpla si stergerea sau mutarea unui domeniu.
Cautarea intr-o submultime de site-uri are ca principiu asocierea la un cuvant a unui numar rezonabil de site-uri. Pentru cuvintele care au un numar foarte mare de site-uri asociate, putem gasi de cuviinte sa-l consideram nesemnificativ, deoarece nu ingusteaza destul de mult spatiul de cautare. Aceste cuvinte le putem deci exclude din indexare, fiind si singura metoda de a elimina cuvintele mai mari de 3-4 caractere care sunt nesemnificative pentru cautare. O alternativa ar fi folosirea unui dictionar de cuvinte comune, dar acest dictionar trebuie sa acopere un numar mare de limbi, si momentan nu exista asa ceva. In afara de acestea, exista familii de cuvinte care se gasesc intr-un numar mic de site-uri, si care apar in toate variantele sale (ex: chirurgie, chirurg, chirurgical). Am putea sa gasim o strategie prin care cuvintele care au aceeasi radacina si care pointeaza la un numar mic de site-uri sa nu pointeze fiecare la multimea lui de site-uri, ci radacina lor sa pointeze la reuniunea acestor site-uri. In acest fel se elimina redondante suparatoare si se face o mare economie de spatiu. Exista si un mic inconvenient: dupa gasirea site-urilor asociate unui cuvant vom gasi o multime de site-uri marginita de o limita prestabilita, dar nu vom avea certitudinea ca cuvantul se afla efectiv in toate aceste site-uri. Este teoretic posibil sa nu se afle in nici unul din site-uri, gasindu-se doar un subcuvant al sau. Totusi, limitarea garantata a numarului de site-uri face ca la o cautare sa se poata raspunde in timp util cu TOATE paginile in care se gasestc cuvintele cheie specificate, sau se poate descoperi ca in baza de date nu exista cuvantul respectiv. O problema mai apare si la implementare. In acest caz trebuie facuta o dispersie dinamica a site-urilor. Se va pleca cu o dispersie vida, toate site-urile fiind intr-o categorie. Cautarea aricarui cuvant in index va da ca raspuns toate site-urile curent indexate, in numar mai mic de o limita MAX. Aceasta limita va fi aleasa destul de mica astfel incat sa fie posibila o parcurgere a informatiilor asociate respectivelor site-uri, chiar liniar. Dupa ce numarul elementelor dintr-o categorie a depasit limita, se va face o dispersie a categoriei dupa inca cateva litere N=2-3. Cuvintele incheiate (nu mai au litere dupa care sa fie facuta dispersia) vor avea asociata cate o multime de site-uri. Celelate vor fi dispersate dupa inca N litere. Astfel, fiecare categorie va avea asociat o lista de cuvinte de N litere reprezentand dispersiile succesive dupa al K-ulea N grup de litere, unde K reprezinta nivelul de dispersie. Concatenarea acestor cuvinte formeaza antetul comun tuturor acestor cuvinte si numai al lor. Cautarea se va face deci prin cautarea celui mai lung antet existent in arborele de dispersie. Daca prin gasirea antetului se ajunge la o frunza a arborelui, exista doua posibilitati: frunza poate fi o lista a site-urilor care contin cuvinte cu acel antet, caz in care se raspunde cu aceasta lista, fie frunza va reprezenta un cuvant incheiat, caz in care daca cuvantul incheiat gasit este cuvantul cautat se raspunde cu acea lista, altfel se raspunde cu lista vida. Daca antetul gasit "epuizeaza cuvantul" (este chiar cuvantul) si pe nivelul la care s-a ajuns nu exista frunze (antetul nu este cuvint incheiat si nu este destul de semnificativ - numarul mare de referinte a facut ca respectiva categorie sa se disperseze inca un nivel), atunci se raspunde cu lista vida de site-uri, ceea ce inseamna ca nu exista nici un o inregistrare in baza de date care sa contina respectivul cuvant. Problemele de implementare care apar sunt la dispersia unei liste dispersate atunci cand ea depaseste o anumita lungime. Exista doua posibilitati: ori sunt mentinute in fiecare categorie si lista de cuvinte care au un respectivul antet si corespund la site-urile din lista, caz in care dispersarea dupa inca cateva caractere este simpla, dar redondanta este foarte mare (cuvantul figureaza si in informatiile despre site), ori nu sunt mentinute cuvintele, dispersia trebuind efectuata prin gasirea in site-urile din lista a cuvintelor cu acel antet, si redispersarea lor dupa inca N litere. Varianta a doua nu poate "exploda" ca timp de executie, numarul de site-uri in care se face cautarea cuvintelor fiind controlat de limita MAX folosita si pentru a limita numarul de siteuri in care se face cautarea.
Pentru a realiza un compromis intre spatiu si volumul de informatii referite, pentru un cuvant incheiat se poate face retinerea numai a ultimelor LAST referinte (cronologic), pe principiul ca odata cu trecerea timpului informatia poate sa nu mai fie valabila. Aceasta salveaza si spatiul disk necesar pana se aduna destule site-uri-referinta la un cuvant pentru a fi considerat nesemnificativ, caz in care referintele se vor sterge.
O problema este si stergerea unor site-uri indexate de prea mult timp, eventual pentru a il reindexa. Cuvintele din respectivul site trebuie reextrase, pentru a fi deduse din index. Daca se sterg destule site-uri, un cuvant poate sa piarda toate referintele, devenind din nesemnificativ semnificativ sau facand posibila si de dorit o restrangere a categoriilor vecine intr-o singura categorie. Restrangerea poate fi omisa, cu pierderi de spatiu, dar problema stergerii unei categorii vide sau schimbarii incadrarii din punct de vedere al semnificatiei a unui cuvant (ca urmare si a cresterii pragului de semnificatie) sunt probleme demne de luat in seama. Stergerea unei categorii vide este simpla, iar schimbarea incadrarii unui cuvant de la nesemnificativ la semnificativ se poate face prin testarea la fiecare incercare de adaugare a unei referinte a relatiei intre numarul de referinte curente si pragul de semnificatie. Se vor pierde bineinteles referintele de inainte de a redeveni semnificativ. Trebuie insa sa se pastreze numarul de referinte ale cuvantului (ori ca numar de siteuri in care apare, ori ca numar de aparitii in pagini, depinde de strategie - aceesi strategie se va aplica si la stergere).
O idee buna este si realizarea unei scheme de identificare a masinilor, pentru a identifica numele unei masini (de 10-20) caractere cu un numar reprezentat pe doar 4-6 caractere. Astfel, se va economisi spatiu de memorare la aparitiile multiple ale numelui unei masini. Este important insa ca obtinerea unuia din identificatorii de masina din celalalt sa se faca usor, mai ales obtinerea numelui real al masinii din identificatorul prescurtat.
Aplicatia poate fi impartita in doua parti, separate din punct de vedere logic. Aceste parti ar fi "spider-ul" (motorul de cautare propriu zis, care realizeaza parcurgerea paginilor si extragerea informatiilor) si baza de date, care trebuie sa stocheze informatia extrasa si sa ofere diferite tipuri de cautari in informatia stocata. Pentru a imparti volumul de calcul aceste doua parti pot lucra chiar pe masini diferite, de aceea pare a fi potrivit sa alegem ca mod de comunicare intre ele socketurile AF_INET, care functioneaza bine si in comunicatiile intre procese de pe aceeasi masina.
Implementarea unui motor de cautare nu trebuie sa satisfaca numai cerintele de viteza si spatiu de memorie scazut. Se presupune ca motorul de cautare va fi sub "foc continuu", el trebuind sa functioneze neintrerupt mult timp. Datorita faptului ca aplicatia prelucreaza date in format foarte liber, este destul de probabil sa se poata gasi date de catre rauvoitori care sa "incarce" aplicatia, sau chiar sa produca erori in program. Experienta arata ca si programatorii experimentati pot face greseli in C, deci aplicatia trebuie sa fie proiectata in asa fel incat o problema aparuta intr-o anume regiune a programului sa nu afecteze celelate regiuni care pot lucra independent de ea. Portiunile critice (de care depind toate celelalte regiuni) pot fi simplificate astfel ca pot fi proiectate cu un grad de siguranta mai mare. Asta nu inseamna desigur ca la celelate module de program nu se va face o verificare stricta a datelor. Din aceste considerente, pare nimerit sa se aleaga o distribuire a activitatii intre mai multe procese, fiecare ocupandu-se cu indexarea paginilor de pe un anumit site. Daca un rauvoitor incearca sa trimita date aberante, in exces, el va putea bloca cel mult procesul care se ocupa de sit-ul sau, putandu-se continua normal indexarea celorlalte sit-uri. Prin aceasta strategie se pot controla si mai usor erorile temporare aparute la indexarea unui sit. De exemplu, daca un sit este momentan inaccesibil, sau daca name-serverul de care apartine nu poate rezolva adresa, se suspenda indexarea intregului sit, urmand a se incerca ulterior inca o indexare. De asemnea, se poate realiza o mai buna comportare in caz de caderi de tensiune sau de sistem. Daca o masina nu a fost indexata total, se va incerca reindexarea ei de la inceput. Astfel se evita pierderile de date sau (mai rau) datele eronate care puteau sa se intample la indexarea incompleta. Informatia despre un sit se pastreaza separat de a altor sit-uri, trimitandu-se la baza de date la sfarsitul indexarii. Perioadele critice (intre trimiterea catre baza de date a informatiilor despre un sit si inregistrarea pe hard-disk a faptului ca sit-ului a fost indexat complet) sunt foarte mici, probabilitatea ca o cadere de tensiune sa provoace pierderea informatiei ca sit-ul a fost indexat total si rezultatul trimis la baza de date este extrem de mica. Informatia trimisa la baza de date este mai mare, realizandu-se o utilizare judicioasa a resurselor bazei de date si a unei eventuale eventuale conexiuni TCP/IP. Aceasta arhitectura da posibilitatea si de a adauga diferite euristici de extragere a informatiilor despre un sit care sa ia in considerare mai mult de o pagina, de realizare a unor statistici de cuvinte pe un sit, care sa fie folosite ca criterii de cautare. Se realizeaza de asemenea si centralizarea erorilor gasite intr-un sit si a problemelor dubioase aparute la indexarea sit-ului (referinte inexistente, erori de sintaxa in pagina), putandu-se trimite prin e-mail producatorului sit-ului o evidenta a erorilor gasite. Modulul de indexare sit poate fi folosit si la realizarea unui serviciu special, de cautare pe un sit a unei anumite informatii, serviciu care poate fi folosit ca serviciu alternativ al motorului de cautare, sau poate fi implementat in interiorul unui anumit sit nededicat cautarii. Daca mai adaugam simplitatea si eleganta programarii, aceasta strategie pare cea optima.
Modulul principal (din punct de vedere al dependentei modulelor) ar trebui sa fie modulul de gestiune al indexarii sit-urilor. El trebuie sa lanseze in executie procesele de indexare sit, sa controleze incarcarea sistemului (de fapt numarul de procese lansate in executie la un moment dat), sa contabilizeze rezultatul incercarii de a indexa un anumit sit si numarul de incercari. El trebuie sa fie un proces daemon care sa lanseze procesele de indexare si sa astepte apoi in apel sistem wait() terminarea unui proces fiu lansat. Cozile de sit-uri de indexat vor fi implementate intr-un fisier, datorita dimensiunilor mari la care pot ajunge si datorita nevoii de a rezista unei caderi de tensiune. Scrierea in coada se va face concurent cu un program special pus la dispozitie, care va face write(), astfel asigurandu-se neinterclasarea informatiilor in cazul scrierii concurente. In cazul in care indexarea s-a terminat cu succes, gestionerul indexarilor va semna sit-ul respectiv ca indexat. In caz contrar va decrementa numarul de incercari de indexare care vor mai fi facute. Strategia de reindexare este urmatoarea: daca in coada sunt sit-uri de indexat, se face indexarea lor; daca s-au epuizat toate sit-urile din coada, se reia indexarea cozii de la inceput, incercandu-se sa se indexeze sit-urile ramase neindexate; daca nu a mai ramas nici un sit de indexat, se trece la indexarea sit-urilor dintr-o coada suplimentara, formata din sit-uri poinatate de sit-urile deja indexate; in caz ca si aceasta coada s-a epuizat (extrem de putin probabil) se asteapta adaugarea unui alt site in coada principala. Offset-ul la care s-a ajuns cu citirea din coada va fi scris permanent si intr-un fisier, pentru a asigura reinceperea indexarii dupa repornirea aplicatiei din locul in care s-a ramas.
Se va implementa de asemenea un modul "get_url" care va realiza incarcarea unei pagini web, care va avea ca sarcina si tratarea anumitor redirectari posibile in protocolul HTTP. Functia get_url va avea ca argumente si numarul de secunde la care sa renunte la incarcarea paginii si dimensiunea maxima a informatiei pe care o va accepta de la serverul HTTP - pentru a evita blocarea conexiunii sau generarea de informatii la infinit de catre un rauvoitor.
Modulul principal pentru parcurgerea unui site este functia parcurgere_recursiva() care implementeaza o coada in care se face stocarea linkurilor pentru parcurgerea in latime al grafului de legaturi al unui site. Modulul pune la dispozitie o functie pun_la_recursie() care prin care se adauga o informatie in coada. Functia parcurgere_recursiva() citeste din coada initializata anterior de program cu pagina de start. Apeleaza functia geturl() si in cazul incarcarii cu succes a paginii, apeleaza functia extrlinks() care parcurge fisierul. Functia extrlinks() identifica blocurile HTML <title> (titlu), <A>(ancora), <frameset>(URL-ul asociat frame-ului), <meta>(informatii despre pagina, cuvinte cheie, descriere). Pentru fiecare bloc gasit, extrage si formateaza informatia utila si o trimite la o functie specializata care o valorifica (se seteaza titlul paginii curente, se adauga in coada de indexare noile link-uri gasite impreuna cu textul lor senzitiv corespunzator, se adauga descrieri extrase din taguri <meta>. Dupa parcurgere, procesul de indexare se reia ca mai sus, cu urmatorul link din coada (daca exista si nu s-a depasit numarul de link-uri indexate).
Functia geturl() foloseste functia conect() pentru a deschide o conexiune TCP/IP, ea avand rolul de a comunica cu serverul WEB prin protocolul HTTP/1.1, tratand si erorile generate de aceste (document mutat, caz in care face automat incarcarea URL-ului indicat ca noua locatie).
Pentru cautarea rapida intr-o lista, s-a implementat o citire cu buffer de dimensiune variabila, buffer in care se face si o cautare optimizata a unui sir. Acest sistem se foloseste atat la cautarea rapida a tag-urilor in paginile WEB cat si la verificarea existentei unui anumit URL in coada de indexare.
S-a implementat de asemenea o biblioteca de erori, cu 4 tipuri functii, fiecare pentru afisarea a cate un tip de erori. Erorile se impart in doua categorii dupa gravitatea lor : nefatale - "warning" si fatale "error". Fiecare categorie se subimparte in doua categorii: erori cauzate de functionarea programului si erori cauzate de datele primite de la cel care a a cerut indexarea sau a datelor citite de pe site-ul respectiv. Aceste date se pot astfel trimite prin e-mail celor interesati (client sau administrator sistem). Biblioteca are o interfata simpla, asemanatoare lui printf, permitand afisarea formatata a textelor si datelor care pot fi utile in clarificarea mesajelor de eroare. Biblioteca foloseste tehnica de transmitere a unui numar variabil de argumente, folosind intern sprintf(), si write pentru scriere. Prin scrierea fara buffer, la o eventuala cadere a sistemului ultimele erori sunt scrise, ceea ce nu s-ar intampla in cazul scrierii cu fprintf.
Andrew S. Tanenbaum: Retele de calculatoare (editia a treia), Computer Press AGORA (1998)
Victor-Valeriu Patriciu, Monica Pietrosanu-Ene, Ion Bica, Costel Cristea: Securitatea informatica in UNIX si INTERNET , Editura tehnica (1998)
Marshall Wilensky & Candace Leiden , TCP/IP pentru toti, Editura Teora (1996)
Iosif Ignat, Adrian Kacso: Unix - gestionarea proceselor, Editura Albastra (1995)
V. Cristea, A. Paunoiu, E. Kalisz, I. Athanasiu, L. Negreanu, S. Calinoiu, F. Baboescu: UNIX, Editura Teora (1993)
Vasile Petrovici, Florin Goicea: Programarea in limbajul C, Editura Tehnica (1993)
Dan Somnea, Doru Turtulea: Initiere in C++ - programarea orientata pe obiecte -, Editura Tehnica (1993)
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre:
|
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |