Conceptul drepturilor omului - scurt istoric
Inscriindu-se in filosofia ,,dreptului natural si al gintilor" si stand la baza teoriei ,,contractului social" al lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima data in secolul al XVIII-lea, insa a fost concretizat in timpul a doua mari evenimente: revolutia burgheza din Franta (1789) si rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord impotriva Marii Britanii (1776).
Astfel, Declaratia revolutiei franceze privind drepturile omului si cetateanului, din 26 august 1789, da expresie filosofiei dreptului natural si consacra principiul egalitatii tuturor persoanelor in fata legii, ca principiu pe care se intemeiaza celelalte drepturi si libertati, cum sunt: dreptul la proprietate, la securitate, la rezistenta fata de opresiune, libertatea de gandire, de expresie ti de manifestare. Declaratia de independenta a coloniilor engleze din America, adoptata la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclama principiul egalitatii intre indivizi, dreptul la viata ti libertate ca drepturi inalienabile si instituirea guvernelor cu consimtamantul celor guvernati. Punerea in aplicare a drepturilor astfel proclamate, atat in S.U.A., cat si in Franta s-a realizat prin constitutii scrise.
Contributii insemnate la definirea si cristalizarea drepturilor omului au adus si actele constitutionale engleze de la sfarsitul sec. al XVII-lea. Astfel, ,,Habeas Corpus", act adoptat de parlament in 1679, garanteaza inviolabilitatea persoanei, iar ,,Bill of Rights" (Declaratia drepturilor) din 1689 recunoaste dreptul la alegeri libere, libertatea cuvantului, eliberarea sub cautiune, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurii, precum si alte drepturi, insa primul document european in care au fost schitate primele elemente ale protectiei juridice a persoanei umane este,,Magna Carta Libertatum", semnata in 1215 de regele Ioan Fara de Tara, document prin care se reglementeaza raporturile regelui cu nobilimea si biserica engleza, si care consacra dreptul la judecata potrivit legii. ,,Nici un om liber nu va fi inchis sau expulzat sau nimicit in vreun fel fara a fi judecat in mod legal de egalii sai, potrivit legilor tarii".
Protectia drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi in prevederi legale, a devenit un imperativ al comunitatii internationale dupa al doilea razboi mondial, in urma dezvaluirii atrocitatilor comise de nazisti, iar mai tarziu, si ca urmare a perpetuarii practicii ancalcarii drepturilor omului in statele cu regimuri totalitare. Aceasta necesitate s-a concretizat in reglementari cu caracter universal sau regional ce au urmat semnarii Cartei O.N.U.(26 iunie 1945).
Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamata si adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948 este primul document cu vocatie universala in acest domeniu si stabileste o conceptie unitara a comunitatii internationale despre drepturile si libertatile omului, deschizand calea spre un sistem de protectie internationala a drepturilor omului. Dupa 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat in acest domeniu peste 60 de conventii si declaratii prin care s-a avut in vedere si instituirea unor mecanisme specifice de protectie a acestor drepturi.
Sistemul european de protectie a drepturilor omului
Sistemul european de protectie a drepturilor omului a fost stabilit de catre Consiliul Europei, al carui statut, semnat la Londra la 5 mai 1949, prevede in art.3 ca: ,,fiecare membru al Consiliului Europei trebuie sa accepte principiile statului de drept si principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile fundamentale ale omului".
Principalul document, in baza caruia s-au instituit mecanismele ti institutiile necesare punerii in aplicare a acestor drepturi si libertati, este Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, semnata la 4 noiembrie 1950, la Roma, de catre reprezentantii a 13 guverne, si care intra in vigoare la 3 septembrie 1953, odata cu depunerea celui de-al doilea document de ratificare. Completata sau modificata, pana in prezent, de 11 protocoale aditionale, Conventia reuneste toate statele membre ale Consiliului Europei, printre care si Romania (7 octombrie 1993).
Drepturile garantate prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului
Elementul de garantie al drepturilor si libertatilor proclamate de Conventie rezulta din art.1 al acesteia, care prevede ca ,,Inaltele Parti contractante recunosc oricarei persoane de sub jurisdictia lor drepturile si libertatile definite in titlul 1 al prezentei Conventii". Drepturile si libertatile inscrise in Conventie si in Protocoalele aditionale 1, 4, 6 si 7 pot fi grupate dupa cum urmeaza:
a) drepturi si libertati privind persoana fizica: dreptul la viata (art.2), interdictia torturii si tratamentelor inumane si degradante (art.3), interdictia sclaviei, a muncii fortate (art.4), dreptul la libertate si siguranta (art.5), libertatea de circulatie (Protocol 4), abolirea pedepsei cu moartea (Protocol 6) ;
b) dreptul la respect pentru viata privata si de familie, domiciliu si corespondenta (art. 8);
c) dreptul la un proces public echitabil, desfasurat intr-un timp rezonabil, in fata unui tribunal independent si impartial, stabilit conform legii (art.6), libertatea de recurs (Protocol 7);
d) libertatea de gandire, constiinta si religie (art.9);
e) protectia activitatii sociale si politice: libertatea de reuniune pasnica si de asociere (art.11), drepturile la alegeri libere prin vot secret si la educatie (Protocol 1);
f) dreptul la proprietate (Protocol 1);
Sistemul initial al mecanismului de control stabilit prin Conventie
Conventia Europeana a drepturilor omului a avut in vedere, prin art.19, instituirea unui sistem de protectie a acestor drepturi structurat pe doua nivele: o Comisie Europeana a drepturilor omului si o Curte Europeana a drepturilor omului. Astfel, la 18 mai 1954, Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei alege pentru prima data membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, in fata careia, in mod obligatoriu incepea orice proces introdus in baza Conventiei. Mai tarziu, la 21 ianuarie 1959, Adunarea Consultativa Parlamentara a Consiliului Europei alege, la randul sau, pentru prima data, judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului, chemata sa examineze, dupa Comisie, una din aceste cauze si sa le solutioneze prin hotarari definitive si obligatorii. In afara competentei contencioase, pe care a avut-o inca de la infiintare, Curtea capata si competenta consultativa in 1970, odata cu intrarea in vigoare a celui de-al doilea protocol aditional al Conventiei.
Mecanismul instituit de Conventie s-a dovedit neperformant, intrucat inmultirea plangerilor si complexitatea cauzelor au condus la solutionarea acestora in perioade lungi de timp (chiar 5 ani), astfel ca in Protocolul aditional nr.11, incheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, s-a statuat inlocuirea fostului mecanism prevazut de art.19 (Comisia si Curtea) si constituirea unei instante unice, cu caracter permanent - Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. Protocolul a fost semnat de toate statele membre ale Consiliului Europei si a fost ratificat de marea lor majoritate si a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1998, dupa 40 de ani de activitate efectiva a fostei Curti. Romania a ratificat Conventia pentru apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului prin Legea nr.30 din 18 mai 1994. Prin aceeasi lege s-au ratificat si protocoalele aditionale 1-10, insa Protocolul nr.11 referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin conventie a fost ratificat prin legea nr.79 din 6 iunie 1995.
Curtea europeana a drepturilor omului in urma reformei
Prin Protocolul nr. 11 s-au adus numeroase modificari Conventiei, si celorlalte Protocoale aditionale, iar Protocolul nr.9 a fost abordat.
Reforma adoptata prin Protocolul nr.11 a adus numeroase modificari mecanismului de control stabilit prin Conventie.
Fostele organe de control (Comisia si Curtea) si-au incetat existenta ,o noua Curte functioneaza permanent, fiind instalata la Strasbourg. Curtea se compune dintr-un numar de judecatori egal cu cel al partilor contractante, care isi exercita mandatul cu titlul individual. Ei sunt alesi de Adunarea Parlamentara, in numele Inaltelor Parti contractante, dintre candidatii propusi de acestea, pe o durata de sase ani, cu posibilitatea realegerii.
Competenta Curtii, conform art. 32, acopera toate problemele privind interpretarea si aplicarea Conventiei si a Protocoalelor sale, care ii sunt supuse de catre state (art.33), deci cauzele interstatale, de catre persoane fizice sau alte entitati nestatale, prin cereri individuale (art.34), iar la cererea Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, da avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Conventiei si a Protocoalelor acesteia.
Toti reclamantii au acces direct la noua Curte, insa numai dupa epuizarea cailor de recurs intern, iar cauzele inadmisibile sunt declarate ca atare si sunt retrase din sistem, dupa filtrare, intr-un stadiu incipient, prin decizia Curtii, care hotaraste aceasta in cadrul unui Comitet format din trei judecatori.
In marea majoritate a cazurilor, Curtea isi desfasoara activitatea in Camera de sapte judecatori si numai in cazuri exceptionale functioneaza ca Mare Camera si este compusa din saptesprezece judecatori. Presedintele Curtii, cei doi vicepresedinti si presedintii Camerelor sunt abilitati sa faca parte din Marea Camera, cu scopul de a veghea la coerenta si la uniformizarea jurisprudentei.
Curtea examineaza cauzele in conditii de contradictorialitate, iar dezbaterile au caracter confidential atunci cand se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabila.
Curtea nu retine o cerere individuala daca este anonima, a mai fost examinata de Curte sau supusa altei instante internationale, este incompatibila cu dispozitiile Conventiei, este nefondata ori abuziva.
