Dacii sau getii fac parte din marele grup etnic al tracilor si constituie cea mai insemnata ramura a lui, avand o civilizatle, o cultura si o istorie politica pe care n-a egalat-o nici o alta ramura. Se poate spune ca dacii sau getii reprezinta elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la multimea acestor traci, Herodot face o afirmatie de cea mai mare importanta : "Neamul tracic - spune el in cartea a cincea a Istoriilor sale - este, dupa acela al indienilor, cel mai mare dintre toate. Daca ar avea un singur domnitor si ar fi uniti intre ei, ar fi de neinvins si, dupa cum cred ei, cu mult mai puternici decat toate popoarele. Obiceiuri au cam aceleasi toti, afara de geti si de travsi si de cei cari locuiesc mai sus de Crestonei ".
Intr-adevar, tracii se intindeau pe o suprafata enorma, de la Marea Egee si din vestul Asiei Mici pana in mlastinile Pripetului si de la cadrilaterul Boemiei pana spre Bug. Ei erau impartiti insa intr-o sumedenie de neamuri care se dusmaneau intre ele. Din cauza aceasta nici nu se puteau apara cum trebule si au fost supusi de diferiti cuceritori.
Cei mai insemnati insa dintre toate neamurile tracice au fost dacii sau getii. Sunt doua denumiri pentru omul, si acelasi popor, dupa cum munteni, moldoveni si transilvaneni sunt trei denumiri pentru aceeasi realitate etnica : romanii. Istoricul, geograful si etnograful antic Strabo arata de altfel limpede ca dacii si getii vorbesc "aceeasi limba ".
Impartiti intr-un mare numar de triburi, ei locuiau tinutul cuprins intre, Tisa, Dunare, Marea Neagra si Nistru, trecand in unele parti si peste aceste hotare. Astfel, la sudul Dunarii, ei se intindeau pana la muntii Balcani, mai ales in partea de est, dinspre mare. Spre rasarit, treceau Nistrul, inalntand pana spre Bug, iar spre apus, ajunsesera pana la Dunarea panonica.
In secolul al II-lea i.e.n. are loc si inaintarea puterii romane in Peninsula Balcanica. Regatul macedonean care, in urma luptei de la Pydna, in 168, fusese impartit in patru parti puse sub privegherea Romei, este desfiintat si transformat in provincie romana in anul 146, in a doua jumatate a secolului au loc numeroase lupte intre romani de o parte, ilirii, celtii si tracii de la Dunarea mijlocie, de cealalta. Acestia din urma ataca mereu si prada tinuturile ocupate de romani sau protejate de ei. In cateva randuri izbutesc chiar sa bata armatele romane, nu pot insa pana la urma sa impiedice inaintarea inceata, dar sigura, a legiunilor. In multe din aceste razboaie si expeditii de prada spre miazazi, getii au fost tovarasii celtilor, tracilor si ilirilor, impartind cu ei castigul, dar avand asupra lor urmatorul avantaj : in caz de pericol, se retrageau dincoace de Dunare, pe cand ceilalti ramaneau expusi represiunilor romane. Rezultatul final al acestor lupte a fost o slabire completa a neamurilor celtice, ilirice si tracice de la sudul Dunarii care in curand vor inceta sa mai joace un rol politic, prinse intre puterea Romana in plina expansiune de o parte si statul dacic care va ajunge sub conducerea lui Buerebista la cea mai inalta expresie a sa, de cealalta.
Ridicarea statului dac in secolul intii inaintea erei noastre se explica prin-tr-un complex de factori, in primul rand, cresterea puterii economice a masei poporului; apoi, ivirea unei personalitati politice si militare remarcabile, regele Buerebista, cel mal de seama carmuitor pe care 1-au avut stramosii nostri, se adauga, in sfarsit, si o conjunctura externa favorabila, slabirea vecinilor celti, iliri si traci in urma indelungatelor conflicte cu romanii. Se pare ca Buerebista a avut o lunga domnie, scriitorul lordanes din secolul al Vl-lea al erei noastre daca inceput al ei anul 82 i.e.n., an ce a fost insa pus in dubiu de cercetari recente, care asaza inceputul stapinirii lui intre anii 70 si 60. Razboaiele pe care le-a purtat Buerebista cu neamurile vecine au fost incununate de succes. Ca urmare a izbanzilor sale militare, Buerebista realizeaza un stat cu o suprafata considerabila, cuprinzand nu numai toate teritoriile locuite de daco-geti, dar si unele din teritoriile vecinilor celti, iliri si traci. Hotarele acestui stat erau spre rasarit tarmul Marii Negre si Bugul, spre miazanoapte Carpatii Padurosi, spre apus cadrilaterul boem, Dunarea mijlocie si Morava, spre miazazi, muntele Haemus sau lantul Balcanllor. Capitala acestui intins stat a fost orasul Argedava. Nu se stie precis unde era situat: unii invatati 1-au identificat cu Arcidava, in Banat; altii 1-au asezat pe Arges, la Popesti, iar recent s-a emis parerea ca ar fi fost in muntii Orastiei, poate chiar la Costesti, unde alaturi de cetatea din munte sint urmele unei intinse asezari civile.
Dintre urmasii lui Buerebista, in genene stapanitori slabi, care nu se pot asemana nici pe departe cu marele lor predecesor sau cu succesorul lor, eroicul Decebal, rege dac (86-106). In timpul domniei lui, statul geto-dac atinge apogeul dezvoltarii economice si politice. A luptat impotriva romanilor incercand sa organizeze o coalitie a populatilor dace, sarmate si germanice din N.Carpatilor. Victorios la inceput, a fost in cele din urma infrant de romani in urma a doua razboaie grele 101-102 e.n. si 105-106 e.n. S-a sinucis pentru a evita umilinta captivitatii.
Decebal - pe care o inscriptie descoperita nu de mult pare a-1 arata ca fiu al fostului rege Scorillo - izbuteste sa refaca unitatea politlca a dacilor. Autoritatea lui se intinde peste intreg tinutul dintre Tisa, Dunare si Nistru ; pareau ca se intorc - si de fapt s-au si intors pentru citva timp - vremurile lui Buerebista.
In anul 87e.n. campaia initiata de Domitianus, sub conducerea generalului Corneliu Fuscus cinci sau sase legiuni trec Dunarea pe un pod de vase si inainteaza prin Portile De Fier Ale Transilvaiei, aici in apropierea satului de astazi "Bucova" intr-un loc numit Tapae, legiunile sunt surprinse de daci. Una din legiunile romane este nimicita aproape in intregime, steagurile si masinile de razboi fiind capturate de autohtoni. Insusi comandantul de cucerire Fuscus este ucis in lupta . Dezastrul luptei este recunoscut de mai multi istorici latini (Tacitus, Martial, Iuvenal ). Numele conducatorului armatei dace este consemnat numai de unul singur Tacitus, este vorba de Diurpaneus, un tarabostes din sud-vestul Daciei . In urma bataliei datorita fortei de lupta si tacticii duse, il determina pe batranul Duras sa lase tronul biruitorului lui Fuscus. Diurpaneus purtand supranumele Decebal ("Cel puternic", "Cel viteaz") devine astfel rege in anul 87. El este recunoscut unic conducator de toti geto-dacii liberi, atrasi de virtutile regelui aureolat de legenda. In anul 88 romanii reiau ofensiva in frunte cu, generalul Tettius Iuianus guvernator al provinciei Moesia Superior, trece Dunarea si urmeaza acelasi drum ca si Fuscus. Batalia are loc tot la Tapae dar de data aceasta biruitori ies romanii, Cassius Dio scrie ca insusi Tettius ucide mai multi dusmani de frunte . Tot el aminteste de scaparea rusinoasa a lui Vezina "al doilea dupa Decebal" , "vice-regele" (prefacandu-se mort fuge noaptea de pe campul de lupta ) . Tettius Iulianus continua inaintarea spre Sarmisegetuza, pentru a nu cadea intr-o cursa intinsa de Decebal el organizeaza tabara in apropierea cetatii. Profitand de acest ragaz Decebal cere pace. Tettius nu o acorda sperand sa-l ingenunchieze dupa ce ii invinge pe cvazi si pe marcomani (neam germanic care anterior refuzase-ra sa atace Dacia). Spre marea surprindere Tettius pirde batalia cu acestia si acum se vede el nevoit sa ceara pace. Decebal stiind ca trupele romane se afla inca pe pamantul Daciei si luand in considerare ca in dreapta Dunarii se afla garnizoana peincipala a Legiuni a v-a Macedonica, primeste pacea. La incheierea pacii nu se prezinta personal, si nici nu-l trimite pe Vezina, ci dupa spusele lui Martial il trimite pe fratele sau Diegis. Pacea din 88 cu toate ca are caracterul unui "compromis" (necesara din cauza epuizarii ambelor tabere), ea confirma un nou client al Romei. Dupa castigarea acestui titlu, pe langa faptul ca Dacia castiga multe sume de bani si mesteri priceputi la multe lucruri folositioare atat pe timp de pace cat si pe timp de razboi, hotarele Daciei ramaneau neschimbate : de la Carpati pana la Dunare, avea ca puncte de reper Tibiscus (Timis), Rabon (Drincea, Jiu), Aluta (Olt), Axiopolis (Cernavoda), gurile Dunarii, la N, pana la Tyras .
Ramas sa guverneze singur, in 98, primul imparat nascut intr-o provincie romana (Hispania), Traian trece in revista legiunile din Panonia, Moesia Superior si Inferior, construieste castelul de la Barbosi-Galati, creaza noi legiuni. Prioritari in luarea deciziei de a ataca Dacia au fost factorii geopolitici si economici (dorinta de a reliza in Europa de Est o "latinitate puternica". Pretextul a fost dispretul lui Decebal fata de Imperiul roman (Pliunul cel Tanar). Aceasta pace dureaza pina in anul 101. Dupa Domitian urmase la conducerea imperiului Nerva, un batran cumsecade, care n-avea putinta de a schimba starea de lucruri existenta, dar care a avut meritul de a designa ca urmas la tron pe Traian. Nascut in orasul Italica, in Spania, in anul 52 al erei noastre, acest urmas al lui Nerva este intruchiparea in-susirilor romane, a acelor insusiri care explica formarea celui mai intins si mai puternic imperiu din cate a cunoscut antichitatea. Traian a fost, inainte de toate, ostas, cel mai mare ostas, al Romei, intrecand chiar si pe Cezar. Sub el, intinderea imperiului este maxima : din Mesopotamia si Armenia, pana la coastele africane si europene ale Atlanticului, ingloband si Britania, si din nordul Transilvaniei pana in deserturile Nubiei, in sudul Egiptului, si ale Arabiei. Era un mare comandant, cunoscand toate tainele artei militare si indurand alaturi de soldatii sai, care, de aceea, il divinizau, toate privatiunile si mizeriile razboiului. Dar alaturi de virtutile militare, el avea si pe cele civile. Era un mare constructor si un excelent administrator, luand masuri drepte si avand grija sa nu se faca abuzuri. Nu-l interesa averea, nu dorea sa stranga bo-gatii. Pe de alta parte, era tolerant in ce priveste credintele religioase, lasand pe fiecare sa traiasca potrivit convingerilor sale, cu conditia, bineinteles, sa nu prejudieieze interesele statului. Tocmai de aceea insa cerea tuturora respectul absolut al legii careia el cel dintai intelegea sa i se supuna. Prin toate aceste insusiri, Traian a fost pentru vremea lui si va fi pentru totdeauna tipul reprezentativ al carmuitorului : "Optimiis princeps ".
Se explica astfel de ce senatul roman, la incoronarea urmasilor sai, a introdus urarea care insemna deplina recunoastere a meritelor marelui predecesor : "Sa fii mai fericit decat August, si mai bun decat Traian ".
Traian pleaca la 25 martie 101, din Roma si parcurge trseul Lederata-Arcidava -Centum Putea-Berzobis-Aizis-Tibiscum, armata romana ocupa Banatul, Tara Hategului, dupa o victorie moderata la Tapae.
In timpul iernii, ostilitatile incetara in aceasta regiune - dacii se intarisera la Poarta de Fier, trecatoarea care duce din Banat in Transilvania - incepura insa in partea de rasarit a Moesiei Inferioare, adica in Dobrogea. O armata a lui Decebal, impreuna cu un corp de sarmati acesti aliati ai regelui dac luptau imbracati de sus pina jos, inclusiv caii, in zale de piele - trecu pe malul drept al Dunarii si ataca cetatile romane. Avura loc lupte grele si insusi Traian trebui sa coboare pe Dunare spre a veni in ajutorul alor sai. In cele din urma insa, navalitorii fura respinsi pe malul sting.
Diversiunea moesiana din iarna lui 101/102 initiata de Decedal este prezentata de istoricii Pliniul cel Tanar, Ammianus Marcellinus, Cassiodorus, Iordanes : el trece Dunarea si ataca asezarile romane dintre fluviu si Pontul Euxin. Traian trecand prin Oescus, Novae, Durostorum a ridicat oastea pentru a apara Moesia Inferior. In prima lupta ii bate pe roxolani, apoi pe daci si pe aliati lor, iar la Adamclisi, iesind din nou invingator determina esecul acestei campanii. Traian reia ofensiva in primavara lui 102. Se dau o serie de batalii in care dacii, desi lupta cu un eroism vred-nic de admirat si cu un dispret de moarte pe care numai credinta lor in nemurirea sufletului il poate explica, sunt totusi batuti. Romanii cuceresc, intre altele, cetatea in care se aflau trofeele luate de la armata distrusa a lui Cornelius Fuscus; cu acest prilej ei prind si pe o sora a lui Decebal. Regele dac, vazand ca primejdia e din ce in ce mai mare, se hotaraste sa trimita o a doua ambasada, alcatuita; de data aceasta, din nobili. Solii vin in fata lui Traian, ingenuncheaza si implora, cu mainile intinse, pacea. Imparatul refuza pentru a doua oara. Romanii cuceresc si ultimele intarituri care aparau drumul spre Sarmizegetusa si ajung aproape de capitala. In fata ei, se da o noua lupta inversunata, in care dacii sunt iarasi invinsi. Vazind ca sorta armelor ii este statornic dusmana si ca Traian va intra in cetatea sa de scaun, Decebal se hotaraste sa se duca el insusi spre a cere pace. Ajuns in fata imparatului, care il primeste stand pe jiltul domnesc si in-conjurat de generali si steagurile armatei sale, regele dac, ai carui insotitori ingenunche la picioarele biruitorului, se supune. Imparatul ii acorda, de data aceasta, pacea. Decebal obliginduse "Sa inapoieze toate armele, masinile si mesterii primiti de la romani, sa predea dezertorii, sa darime toate cetatile, sa paraseasca toate cuceririle facute in afara de propria sa tara, sa recunoasca dupa formula traditionala - de prieteni si dusmani, pe prietenii si dusmanii poporului roman si, in sfirsit, sa nu mai primeasca nici un roman civil sau militar in slujba sa " (toamna anului 102). In afara de acestea, Traian anexeaza imperiului Banatul, Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei. Erau regiuni in care influenta romana patrunse-se deja si pe drumurile carora negustorii sud-dunareni umblau de multa vreme. Dupa ce lasa garnizoane in centrele mai importante din Dacia si, in primul rand, in Sarmizegetusa, spre a supraveghea pe Decebal, imparatul se intoarce la Roma. Aici el serbeaza un binemeritat triumf, luind numele de Dacicus.
Dreptatea ne obliga sa recunoastem ca Decebal nici n-ar fi putut respecta tratatul. Cu o buna parte din tara anexata de romani, cu garnizoana romana in centrele sale mai importante, cu interzicerea de a mai avea alta politica externa decat aceea a imperiului, cu obligatia de a-si darima cetatile, statul dacic era de fapt si de drept numai o aparenta sau un simulacru de stat, iar regele sau un personaj pur decorativ. Decebal nu era insa omul sa admita o asemenea situatie falsa si o asemenea umilinta.
