Cand, mici campulugeni ambitiosi, Velculescu, Misu Vladescu si cu mine am venit la Bucuresti sa cucerim cununile liceului Lazar, asteptand sa cucerim ceva mai tarziu chiar orasul, ne-am dat seama de naivitatea noastra. Fuseseram cei dintai, cu diferente de ordinul sutimilor, la gimnaziul Dinicu Golescu. La matematice avusesem chiar un bun dascal, pe Ion Antonescu. Da, dar acolo ne detasam pe un fel de neant; aici la Lazar aveam de luptat cu o clasa in care provincia si capitala concentrasetoti premiantii lor. Apoi profesorii acestia de la Lazar nu prea semanau cu profesorii patriarhali de la Campulung. Eram in situatia unor franctirori supusi, fara nici o tranzitie, disciplinei draconice a vietii de regiment.
Sa rivalizam cu voi? Imposibil. Astfel eu am ramas sa invat numai la matematice. Tata Mosu s-a consacrat vocatiei lui de print al vietii. Singur Velculescu a continuat sa invete egal la toate.
Confruntarea cu Banciu a fost poate cea mai drastica. Ce legatura, ce filiatie intre aparitia aceasta de dresor al micilor animale care eram, inarmat pana in sinti cu un sarcasm rece, la panda, pentru a reprima pe loc orice inmuiere a atentiei si a disciplinei - si valetudinarul Ion Antonescu, cu lectiile lui impersonale, clasele lui somnolente ?
De la inceput ne-a luat in mana, ca o plasma amorfa, sa ne dea figura dorita de el. Maculator, caiet de temepe curat, caiet de extemporal, abonament in masa Gazeta matematica! De nu - 1 la catalog si lunga dizgratie. Banciu a savarsit cu noi, ceea ce Comitetul mantiuri publice savarsise altadata cu Franta. Ne-a unificat, ne-a organizat, ne-a dat constiinta comuna prin teroare. Conglomeratul de mici mentalitati provinciale, cu tendinte seditioase, a trebuit sa dispara, sa se topeasca intr-o unitate, ingrozit de lunetele de ghilotina ale 3-iurilor si de siluetele de calai ale 1-urilor. La sfarsitul semestrului I: buzoieni, campulugeni, giurgiuveni, buvuresteni disparusera; eramlazaristi, iar in aceasta corporatie inchisa, o categorie de data aceasta noua, cu o cunostinta proprie si un sentiment neted de diferentiere: clasa lui Banciu, clasa V-a, a anului 1910.
Rara, providentiala intalnire! Intre un tanar profesor, cu cea mai desavarsita inzestrare de pedagog, dornic de a arata ce poate, exasperat de un an de exil la Tulcea, si o clasa noua, rezultat al unei selectiuni severe, gata sa-i soarba invatatura. Erau intre noi si el simpatii misterioase, ca intre anumite plante si soare. Eram facuti sa ne orientam dupa el; era facut sa ne lumineze.
Cand, mai tarziu, am trecut, cu el, la Mihai, n-a mai fost acelasi lucru. El ramasese fireste acelasi,dar clasa nu-l mai secunda. Inventia pedagogica cea mai mare a lui Banciu afost activitatea grafica ce ne impusese. La aceste treceri dintr-un caiet intr-altul, la aceste trasvasari, ceva din pulberea de pret a matematicilor ne ramanea intre degete, ni se incruta in pori.
El, probabil vedea mai departe. Matematicile sunt un gen scris, nu oral. Valoare definitive are aici numai ce pui pe hartie, ce poti cantari si verfica. Multi dintre matematicieniipe care ii frecventez par sa nu cunoasca acest lucru. Pentru ei, a stralucii in conversatii matematice inseamna a face act de matematician, cand in realitate lucrul nu are nici o importanta, ba chiar poate fi semnul unui suparator amatorism.
Astfel, Banciu arealizat cu noi foarte mult. Deseori seara, acum la batranete, rasfoiesc anii de pe atunci ai Gazetei matematice. Ei bine, constat ca aproape toti colaboram. Rasfoind deunazi scrisorile pe care Victor Dumitrescu le primea in vacanta de la colegii lui, imi dau seama ca Banciu reusise sa ne impuna o traire matematica aproape exclusiva. Centrul existentei noastre era coperta Gazetei matematice, aceea in care se oglindea soarta solutiilor noastre. Primirea unei solutii trimise ne crea un fel de exaltare. Refuzul ei, ne cufunda in lungi melanconii.
Pentru mine, care am imbratisat matematicile, intelegeti ca Banciu a fost ceva mai mult ca pentru voi. A fost maistrul, omul care m-a format, de la care am invatat esentialul.
Ceilalti profeori de matematici, inclusiv cei de la universitate, nu m-au invatat, m-au informat. Banciu insa mi-a trecut simtul lui de rigoare, mi-a sadit afectul matematic, emotia in fata frumusetii unei teoreme si patima cercetarii, fara de care nu poti fi matematician.
