MECANISMELE PSIHICE REGLATORII (COMUNICAREA SI LIMBAJUL, ATENTIA SI VOINTA)
Mecanismele prin intermediul carora se realizeaza reglajul psihic al activitatii si comportamentului sunt numeroase. Exista insa unele mecanisme psihice care intervin mai direct in reglajul comportamental. Aceste mecanisme sunt: comunicarea si limbajul, care permit proiectarea anticipata a rezultatului actiunii in raport cu intentiile si dorintele persoanei, ca si obtinerea modificarilor comportamentale dorite; atentia, ce asigura reglajul bazat pe orientarea, focalizarea si selectia actelor sau activitatilor; vointa, ca forma superioara de reglaj psihic ce tinteste spre atingerea unui scop constient propus care corespunde motivelor dar si conditiilor sociale si care intra in joc atunci cant este necesara invingerea unor obstacole ce apar in calea realizarii scopurilor propuse.
COMUNICAREA Sl LIMBAJUL
I. DELIMITARI CONCEPTUALE. Faptul ca limbajul si comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la indemana individului pentru a-si regla propria sa conduita, dar si conduita altora, este mult prea evident pentru a insista asupra lui.
Daca sistemul imaginilor, conceptelor si ideilor, format prin intermediul mecanismelor informational-operationale ar fi tinut secret, daca el n-ar fi folosit, vehiculat, atunci n-ar avea aproape nici o utilitate practica, nu ar fi capabil de influenta si interinfluenta, nu putea fi preluat si reintrodus in circuitul cunoasterii, nu ar avea nici un impact asupra actlvitatii umane.
Comunicarea, inteleasa ca act tranzactional, inevitabil in situatii de actiune, devine esentiala, fundamentala atat pentru viata persoanei, cat si pentru viata sociala a individului.
. Din pacate, notiunile de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice, ele comportand o pluralitate de sensuri; ele constituie obiectul de investigatie al mai multor discipline stiintifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc.), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu intotdeauna identice sau macar complementare.
Comunicarea a fost definita cel mai adeseori ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri.
Claude Levi-Strauss interpreta societatea de pe pozitia unei teorii a comunicarii. Dupa el, in societate sunt posibile tipuri de schimburi (sau de comunicari):
o schimbul femeilor intre grupuri (datorat regulilor rudeniei sau casatoriei);
o schimbul bunurilor materiale (datorat regulilor economice);
o schimbul mesajelor intr-o limba comuna interlocutorilor (datorat regulilor lingvistice).
Primele doua tipuri de schimburi largesc in mod nepermis sfera notiunii de comunicare,
cel de al treilea o ingusteaza mult mai mult, reducand-o doar la comunicarea dintre oameni si doar la un singur tip al acesteia, cea verbala.
Dat fiind faptul ca nici una dintre aceste doua acceptiuni nu este satisfacatoare, cercetatorii s-au orientat spre depistarea unor elemente diferentiatoare mult mai fine.
Unul dintre pasionatii investigatori ai comunicarii nota: "exista comunicare cand exista schimb de semnificatii." (CLAUDE FLAMENT)
Se retine, asadar, notiunea de "schimb ", dar se precizeaza mai bine continutul acesteia, semnificatiile putand fi transmise atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale.
. Alti autori au adus precizari pe directia unora sau altora dintre parametrii presupusi de "schimbul de semnificatii ".
. SILLAMY insista asupra caracterului de feed-back al comunicarii. Cand informatia este transmisa, considera el, se produce o actiune asupra receptorului si un efect retroactiv asupra persoanei emitente.
. ANZIEU si MARTIN atrag atentia asupra elementelor componente ale comunicarii si orientarea ei; comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice si fizice prin care se efectueaza operatia de punere in relatie a unei persoane sau a mai multora. cu o alta sau cu mai multe, in vederea atingerii unor obiective.
Asadar, esentiale pentru actul comunicarii sunt:
1) relatia dintre indivizi sau dintre grupuri;
2) schimbul, transmiterea si receptarea de semnificatii;
3) modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajati.
Intelegerea in acest mod a comunicarii o intalnim si in lucrarile de data ceva mai recenta.
Principala problema pe care o presupune studiul comunicarii este aceea a stabilirii continutului si a mijloacelor prin intermediul carora acesta este transmis.
Comunicarea umana poate fi verbala sau nonverbala.
Continutul comunicarii este extrem de variat:
. comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei (deci are un continut informational),
. ea faciliteaza si manifestarea conduitelor afective, produce disonanta sau consonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau nonconcordanta (continutul afectiv-emotional),
. prin comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune (continutul motivational),
. se initiaza, se declanseaza sau se stopeaza activitatile, se manifesta rezistenta la eforturi (continutul volitiv).
in general, se comunica trei tipuri de informatii:
. cognitive (continutul semnelor lingvistice);
. indiceale (centrate pe locuitor cu scopul definirii si controlarii rolului lui in timpul comunicarii);
. injonctive sau conative (schimbate intre interlocutori pentru a face sa progreseze comunicarea spre realizarea unui scop).
Mijloacele comunicarii se clasifica astfel:
Dupa doua axe opuse:
. vocal versus nonvocal (cuvinte versus gesturi, atitudini) si
. verbal versus nonverbal (cuvinte versus noncuvinte).
Din combinarea acestor doua axe rezulta urmatoarele categorii de mijloace de comunicare:
1) vocal-verbal: cuvantul fonetic ca unitate lingvistica;
2) vocal-nonverbal: intonatii, calitatea vocii, emfaza;
3) nonvocal-verbal: cuvantul scris ca unitate lingvistica;
4) nonvocal-nonverbal: expresia fetei, gesturile, atitudinile.
Exista si o alta clasificare a mijloacelor de comunicare:
. lingvistice (limba dublu articulata si de manifestarile vocale);
. para-lingvistice, mai mult sau mai putin constiente, intelese de membrii unei culturi: nonverbal-vocale (tonul vocii), nonvocale (gesturi);
. extra-lingvistice, care scapa locutorului in timpul comunicarii
o vocale: calitatea vocii care fumizeaza informatii biologice, psihologice sau sociale asupra locutorului),
o nonvocale (maniera de a se imbraca).
Combinarea continuturilor si mijloacelor comunicarii conduce la un anumit specific al comunicarii:
* informatia cognitiva este legata de mijloace lingvistice si paralingvistice (gesturile fiind un substitut al cuvintelor);
* informarea injonctiva este legata preponderent de mijloacele paralingvistice (gesturi, miscari, intonatii pentru a sugera unui parrticipant de a vorbi), dar uneori si de mijloacele lingvistice (fraze rituale de primire);
* informarea indiceala se transmite prin toate mijloacele
Teoria comunicarii considera comunicarea ca fiind modalitatea de legatura in spatiu si timp intre un "obiect-sistem" si mediul extern, ca sursa generatoare de semnale purtatoare de informatie sau ca "transfer de informatie de la sistem sursa (emitent) la un sistem receptor (destinatar). Potrivit acestei acceptiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, ci si al sistemelor fizice si biologice, la nivelul carora se realizeaza procese de reglare. Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relatie si ca proces.
Relatia se defineste ca legatura informationala intre doi termeni: sursa sau emitentul si receptorul sau destinatarul. Emitentul genereaza si transmite semnale. Pentru a transmite semnale , sistemul emitent trebuie sa posede cel putin doua stari distincte (elemente, de ex. litere). Receptorul sau destinatarul este sistemul care capteaza si prelucreaza semnalele transmise de emitent, modificandu-si sub actiunea lor starea initiala. Calitatea in sine a comunicarii este determinata de capacitatea de receptie si prelucrare a destinatarului. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune de cea mai complexa capacitata de receptie si prelucrare-decodare. Ipostaza de emitent si de destinatar nu au un caracter invariant ci unul relativ, cei doi termeni putandu-si schimba reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare.
Ca proces, comunicarea se refera la ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare, ce se aplica asupra alfabetului de baza (la nivelul sursei) si alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) si la succesiunea mesajelor care se transmit intre emitent si destinatar. Procesul de comunicare se caracterizeaza prin frecventa si periodicitate, prin amplitudine sau intensitate, prin natura substantial calitativa a semnalelor si prin continutul mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informatiei, el ne dezvaluie 3 laturi: latura cantitativa, semantica si pragmatica.
