D
E ORIGINE ENGLEZA, cuvantul stres circumscrie o serie de substantive inrudite ca inteles, dar ce au totusi nuante usor diferite: presiune, apasare, efort, solicitare, tensiune, constrangere, incordare nervoasa. In limba romana, termenul de stres a fost preluat initial cu ortografia din limba engleza (stress) pentru ca mai apoi ortografia sa fie adaptata, cu un singur "s"(stres) atunci cand au aparut derivatele adjectivale (stresant), substantivale (stresor) si verbale (a stresa).
In Anglia, in secolul al XVII-lea, stres insemna "stare de depresie in raport cu oprimarea sau duritatea, cu privatiunile, oboseala si, intr-un sens mai general, adversitatea vietii".
Mai tarziu, in secolul al XIX-lea, apare notiunea conform careia conditiile de viata agresive (stres) pot antrena suferinte fizice sau mentale (strain).
In anul 1872, Darwin publica "teoria evolutiei". In opinia sa, frica, o caracteristica permanenta a omului si a animalului, are rolul de a mobiliza organismul pentru a face fata pericolului. El numeste nu numai emotia, ci si actul emotional ce are loc in fata unei situatii de urgenta: "fuga sau lupta".
O alta figura marcanta a acestui secol este William James care in anul 1884 pune intrebarea "Ce este emotia ?", iar in 1890 isi publica "tratatul de psihologie" si anunta ca procesul psihic este secundar procesului fizic. William James acorda o mare importanta autoevaluarii perceptive, reluata in psihologia cognitiva.
In anul 1914, Walter Bradford Cannon, unul dintre cei mai mari fiziologi din America de Nord, profesor la Harvard, in lucrarile sale fundamentale privind emotia, foloseste termenul de stres mai intai in sens fiziologic. In anul 1928, el da acestui termen si un sens psihologic, atunci cind mentioneaza rolul factorului emotional in evolutia bolilor. Imediat dupa aceasta, Cannon subliniaza legatura directa dintre reactia organica si reactia comportamentala de fuga sau de lupta in fata unui pericol neasteptat, completand astfel teoria lui Darwin.
Paul-Marie Reilly, fiziolog francez, descrie in anul 1934 un sindrom general de reactie la orice agresiune, in raport cu activitatea sistemului nervos autonom, si anume sindromul de iritare.
Cu toate acestea, cel care lanseaza in limbajul medical, inca din 1936, conceptul de stres este fiziologul canadian Hans Selye. Inca din vremea in care era student in medicina la Universitatea din Praga, Selye a fost intrigat de sindromul general al maladiei, sindrom descris de pacientii afectati de boli infectioase, prezentand toti aceleasi simptome, insa fara vreun simptom specific. Selye deduce din aceasta ca trebuie sa fie vorba de un raspuns nespecific al organismului la boala.
Tot in anul 1936, descrie "sindromul general de adaprare" (SGA) ca fiind efortul facut de organism pentru a raspunde solicitarilor mediului si concluzioneaza ca raspunsul la diferiti agenti stresori este dominat de hiperactivitatea cortexului suprarenal.
Selye introduce conceptul de stres propriu-zis in anii '50, concept ce ocupa un loc important mai intai in medicina, apoi in psihiatrie. In conceptia lui Selye, stresul nu este decat o reactie biologica si generala, adica "o stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzator tuturor modificarilor nespecifice, induse astfel intr-un sistem biologic".
El defineste stresul la inceput ca fiind o agresiune, apoi ca o reactie a subiectului la o agresiune, ultima reprezentand un stresor.
Conform conceptiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viata cotidiana. Stresul1 caracterizeaza o reactie psihologica complexa extrem de intensa si relativ durabila a individului confruntat cu noi si dificile situatii existentiale.
Printr-o extensie nejustificata, in societatea contemporana oamenii se plang frecvent de stres incluzand in aceasta categorie elemente relativ banale si stupide rezultate din convietuirea urbana a oamenilor (stresul calatoriei cu metroul, al zgomotului ambiental, mass-mediei). Conceptul de stres s-a demonetizat capatand formule atipice.
Stresul reprezinta un aspect normal si necesar al vietii, aspect de care omul nu poate scapa. Stresul poate genera un disconfort temporar si de asemenea poate induce consecinte pe termen lung. In timp ce prea mult stres poate altera starea de sanatate a unui individ cat si bunastarea acestuia, totusi, un anumit volum de stres este necesar pentru supravietuire. Stresul se poate concretiza in diminuarea normalitatii functiilor sau chiar in aparitia bolilor, dar poate ajuta persoana aflata intr-o stare de pericol si contribuie in accentuarea achizitiilor.
Adaptarea constituie conditia fundamentala a supravietuirii fiintelor vii in natura si societate. Atat in cazul omului cat si al animalului reactiile adaptative sunt in covarsitoarea lor majoritate invatate, dobandite.
Definirea stresului este ingreunata de faptul ca aceasta notiune cunoaste numeroase acceptiuni. J.B.Stora le-a mentionat2:
stresul, in sensul sau activ, este o forta care produce o tensiune: este vorba de un stimul extern, fie fizic (zgomot, caldura, frig), fie psihologic (necaz, tristete);
stresul este inteles ca rezultatul actiunii exercitate de un stresor, agent fizic si/sau psihologic si/sau social, asupra sanatatii unei persoane (consecintele biologice, mentale si psihice ale actiunii acestui agent asupra sanatatii persoanei);
stresul este concomitent agentul stresor si rezultatul acestei actiuni, in diversele sale dimensiuni particulare; aceasta semnificatie este retinuta in numeroase lucrari aparute dupa Hans Selye;
stresul nu mai este luat in considerare ca reprezentand consecintele somatice, ci ca aparare a functionarii psihicului fata de stimularile senzoriale si motrice.
Bazandu-se pe diverse lucrari, Jonas si Crocq propun urmatoarea definitie: "Stresul este o reactie fiziologica si psihologica de alarma, de mobilizare si de aparare a organismului (sau, mai bine, a individului, a persoanei) fata de o agresiune, o amenintare sau chiar - s-ar putea spune - fata de o situatie traita neobisnuita".3
O alta definitie a stresului este cea propusa de Ph.Jeammet si colaboratorii sai: "Notiunea de stres, in acceptia ei cea mai larga, cuprinde orice agresiune asupra organismului, de origine externa sau interna, care intrerupe echilibrul homeostatic. Aceasta actiune poate fi fizica, sub forma stimulilor nociceptivi (temperatura, zgomot) sau a agentilor traumatizanti, infectiosi sau toxici. Ea poate viza nivelurile cele mai inalte ale integrarii senzoriale si cognitive, perturbarea atingand in acest caz sistemul de relatie al subiectului cu mediul sau".4
Termenul de stres are in general doua acceptiuni5:
a) situatie, stimul, ce pune organismul intr-o stare de tensiune;
b) insasi starea de tensiune deosebita a organismului prin care acesta isi mobilizeaza toate resursele sale de aparare pentru a face fata unei agresiuni fizice sau psihice.
In cazul in care accentul este pus pe starea organismului, pe reactiile acestuia la agentii stresori, se au in vedere raspunsurile emotionale in exces. Aceste raspunsuri emotionale sunt exprimate vizibil in comportamentul individului, in limbaj, activitatea motorie, precum si in devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice.
In faza de inceput a cercetarilor sale, H.Selye a fost tentat sa defineasca stresul ca fiind gradul de uzura si suferinta a organismului provocat de modul de functionare sau de leziuni. Preluand ideile lui Hipocrate care considera ca boala nu este numai suferinta, ci si uzura, vatamare, efortul pentru a reveni la starea normala, Selye descopera mecanismele de adaptare a organismului la actiunea agentilor stresori identificand astfel reactiile de aparare ale organismului, si anume sindromul general de adaptare.
Sindromul general de adaptare (SGA) este caracterizat prin trei stadii6:
1) Reactia de alarma ce reprezinta primul raspuns al organismului, mobilizarea generala a fortelor de aparare a organismului. Acest prim stadiu cuprinde doua faze: faza de soc (caracterizata prin hipotensiune, hipotermie, depresie nervoasa etc.), cu vatamarea sistemica (generala) brusca, urmata apoi de o faza de contrasoc, in care apar fenomenele de aparare (hiperactivitatea cortico-suprarenalelor, involutia aparatului timico-limfatic etc.).
2) Stadiul de rezistenta in care sunt activate mecanismele de autoreglare. Cuprinde ansamblul reactiilor sistemice provocate de o expunere prelungita la stimuli fata de care organismul a elaborat mijloace de aparare.
3) Stadiul de epuizare este foarte asemanator reactiei de alarma, cand datorita prelungirii actiunilor agentilor nocivi, adaptarea organismului cedeaza.
Graficul 1. Stadiile sindromului general de adaptare.
(Sursa: T.Zorlentan, E.Burdus, G.Caprarescu, Managementul organizatiei, Bucuresti, Ed.Holding Reporter, 1995)
Prin urmare stresul reprezinta starea de conjunctie rezultata din actiunea agentului stresor si capacitatea de adaptare a organismului. Cu cat o persoana se afla mai frecvent in starea de alarma sau de rezistenta, cu atat este mai mare riscul instalarii epuizarii cu toate consecintele sale negative.
Daca accentul este pus pe situatie, pe factorii generatori ai stresului, de aceasta data se are in vedere caracterul lor neobisnuit, neasteptat, chiar agresiv care ameninta starea normala a organismului.
In acceptiunea lui Piéron, stresul poate fi identificat cu agresiunea, cu actiunea violenta a agentilor stresori exercitata asupra organismului, iar particularitatile generale ale conditiei stresante sunt considerate a fi: bruschetea, intensitatea mare si caracterul amenintator al situatiei.7
Omul se confrunta deseori si cu situatii adaptative inedite, intens solicitante si fata de care nu are totdeauna reactii adaptative eficiente, dinainte elaborate. Asemenea situatii sunt de natura sa perturbe prin ineditul si dramatismul lor schemele adaptative deja elaborate si existente si sa-l oblige pe individ la identificarea altora noi.
Pentru unii cercetatori, stresul reprezinta un eveniment ce produce tensiune sau ingrijorare, iar altii privesc stresul ca o perceptie individuala a unui eveniment - modul in care un individ interpreteaza situatia. Majoritatea expertilor definesc stresul ca fiind raspunsul psihologic si fiziologic la anumiti stimuli perceputi de catre individ ca fiind amenintari. Astfel de stimuli sunt denumiti stresori sau agenti stresogeni.
Oamenii percep situatiile in moduri foarte diferite. O persoana evita zborul cu avionul deoarece il considera un factor de stres pe cand o alta persoana cauta acest mod de calatorie tocmai pentru ca este incantat sa zboare. Perceptia persoanei asupra stimului sau evenimentului este insotita adesea de ganduri si sentimente ce au fost deja invatate, adesea in copilarie. De exemplu, o studenta respinsa la examenul de absolvire se poate simti chiar devastata, ravasita datorita asociatiei subconstiente cu experientele nefericite ale esecului de pe timpul cand era copil. Un student cu experiente neplacute aproape inexistente in ceea ce priveste esecul la examene va aborda caderea mai degraba ca o provocare decat ca un esec. Chiar daca agentul stresor este acelasi pentru ambii studenti totusi perceptiile lor si raspunsurile la stimul sunt total diferite.
Sursele de stres
Stresul poate fi generat de catre o diversitate de situatii sau evenimente, de la modificarea comportamentului, a obiceiurilor de somn sau de hranire pana la decesul partenerului de casatorie, a parintilor sau a copiilor. Volumul de stres indus de acesti stresori depinde nu doar de perceptia individului, cat si de factori precum tipul de stresori si, intensitatea si durata acestora.
J. Weitz considera ca o situatie poate deveni stresanta in urmatoarele conditii8:
a) solicitarile sunt atat de numeroase incat impiedica prelucrarea adecvata a informatiei, supraincarcarea traducandu-se de cele mai multe ori prin degradarea performantelor;
b) situatia este perceputa ca fiind potential periculoasa, motiv pentru care subiectul se simte amenintat;
c) in cazul in care subiectul este izolat, acesta resimtind restrangerea libertatii;
d) cand subiectul este impiedicat sa-si desfatoare activitatea si are sentimentul de frustrare;
e) cand presiunea grupului se exercita de asa natura incat trezeste teama de esec, de dezaprobare.
La toate acestea se pot adauga si situatiile caracterizate prin actiuni cronice ale agentilor fizici (temperaturi extreme, umiditate, zgomot) sau alte imprejurari care slabesc rezistenta organismului (boala, lipsa de somn).
