Studiul alimentatiei umane a intrat tarziu in domeniul preocuparilor stiintifice, desi inca din cele mai vechi timpuri s-au facut diverse legaturi intre alimentatie si patologie. Astfel, Hipocrate stabileste cu 500 de ani i.e.n. ca alimentatia are un rol deosebit in prevenirea si tratamentul bolilor, combatand vechile doctrine provenite din Egipt si promovate de adeptii lui Pitagora, ca hrana "este sursa tuturor relelor". "Daca reusim - spunea Hipocrate - sa gasim pentru fiecare om echilibrul dintre alimentatie si exercitiile fizice, astfel incat sa nu fie nici mai mult nici mai putin, am reusit sa descoperim mijlocul de intretinere a sanatatii".
Se exprima astfel clar, cu 2500 de ani in urma, principiile de baza ale alimentatiei rationale promovate de nutritia contemporana. Tot Hipocrate este cel care considera ca indicatiile alimentare trebuie sa tina seama de traditiile alimentare ale unui popor si ca "o schimbare de alimentatie este mai daunatoare pentru individ decat mentinerea alimentatiei vechi obisnuite".
Totusi pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea orice idee despre alimentatie nu avea un suport realmente stiintific. Faptul ca hrana constituie sursa de energie prin care organismul face fata nevoilor vitale este un adevar care se pune in discutie de abia la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, paralel cu intelegerea procesului de "ardere interna" sugerat de descoperirile lui Lavoisier. Progresele mari ale chimiei din secolul al XIX-lea aduc dupa sine si dezvoltarea chimiei alimentare. Apar clasificarile alimentelor, notiuni despre compozitia lor in proteine, glucide, lipide, saruri minerale si apa; se urmaresc transformarile lor in organism. Se clarifica unele probleme legate de notiuni ca: modificari energetice, caldura specifica, calorii, bilant azotat etc.
Incepand cu secolul al XX-lea, studiile asupra elementelor necalorigene din alimente (Na, K, S, Mg, P, Ca s.a.) si microelementelor (Co, Zn, Cr, Fe, Cu, I s.a.) dar mai ales descoperirea vitaminelor, eclipseaza toate achizitiile primei jumatati a secolului al XX-lea in domeniul nutritiei.
Oricat ar parea de curios, de abia la jumatatea secolului al XX-lea, nutritionistii ajung la concluzia ca nici un sindrom de deficienta nutritiva umana nu este asa de daunator ca denutritia proteica.
Consideratii istorice asupra alimentatiei
populatiilor de pe teritoriul Romaniei
In fixarea, de-a lungul istoriei, a tipului de alimentatie a unui popor, o mare insemnatate o au factorii naturali: geografici, climatici, geologici, geobotanici, geozoologici. Dar in afara de acesti factori trebuie sa avem in vedere si schimbarile pe care evolutia, civilizatia le pot aduce alimentatiei. Schimbarile in timp ale alimentatiei sunt datorate deci si unor factori independenti de cei naturali, care determina o alimentatie mai putin dependenta de factorii geografici.
Se stie ca de ansamblul conditiilor geografice depinde dezvoltarea vegetatiei si lumii animale dintr-o anumita regiune, iar distributia vegetatiei este in functie de clima si sol.
Tara noastra se afla la o raspantie climatica: influentele continentale si central europene se intalnesc in rasaritul tarii cu influentele estompate mediteraneene in sud si mult mai sterse, baltice, in nord. Aceasta intretaiere genereaza un climat de tranzitie, considerat de Simion Mehedinti atat de caracteristic, incat il numeste "climat getic". Dar acest climat exista numai in regiunea de campie, cea mai mare intindere a tarii ( peste 75% ) avand o clima de munte si deal. Rezulta ca relieful isi pune si el amprenta pe aspectul climei.
Tinuturile Romaniei de azi au fost deci in trecut zone de cultura pentru grau, orz si mai ales pentru mei. In "Descriptio Moldaviae", Dimitrie Cantemir explica si de ce: "graul da de 24 de ori semanatura, orzul de 60 de ori, iar meiul de 300 de ori". Deci acest climat era exceptional pentru cultura meiului si mai tarziu a porumbului.
Pastoritul avea caracterul transhumant impus de relief si clima. Vara turmele pasc in munti iar iarna sunt coborate la campie. Caracterul transhumant al pasunatului si necesitatea de a locui in munti impuneau culturi sezoniere. Meiul se putea semana primavara cand turmele plecau la munte (aprilie) si se culegea spre toamna, odata cu intoarcerea lor (dupa 15 august). La fel si orzul de vara. In afara de aceasta, meiul si orzul suporta bine climatul de inaltime.
