Iubirea este poate cea mai vasta tema a literaturii, dar si a celorlalte arte. Prezenta chiar si in operele de cult, de exemplu in Cantare a cantarilor din Vechiul Testament - "1. Cat de frumoasa esti tu, draga mea, cat de frumoasa esti! Ochi de porumbita ai, umbriti de negrele-ti sprancene, parul tau turma de capre pare, ce din munti, din Galaad coboara. 2.Dintii tai par turme de oi tunse, ce ies din scaldatoare facand doua siruri stranse si neavand nici o stirbitura. 3.Cordelute purpurii sunt ale tale buze si gura ta-I incantatoare. Doua jumatati de rodii par obrajii tai sub valul tau cel straveziu. 4. Gatul tau e turnul lui David, menit sa fie casa de arme: mii de scuturi atarna acolo si tot scuturi de viteji. 5.Cei doi sani ai tai par doi pui de caprioara, doi iezi care pasc printre crini. 6. Pana nu se racoreste ziua, pana nu se-ntinde umbra serii voi veni la tine, colina de mirt, voi veni la tine, munte de tamaie. 7. Cat de frumoasa esti tu draga mea, si fara nici o pata " sau in Noul Testament in Epistola intai catre corinteni dupa Sf. Apostol Pavel , cap. Dragostea: "1. De as grai in limbile 1 oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am ara sunatoare si chimval rasunator. 2.Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de-as avea atata credinta incat sa mut si muntii iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosette. 4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. 5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. 6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. . 13. Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea ":, iubirea este o tema existenta in toate literaturile din toate timpurile. Ei I se acorda o importanta deosebita, ca experienta umana fundamentala , care difera in functie de varsta, sex, stare sociala, credinta, epoca istorica sau apartenenta culturala. Astfel, tema este larg difuzata si circula in intregul sistem al literaturii, apare atat in opera marilor scriitori cat si in cea a celor minori, in viziunea specifica diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic.
Iubirea este abordata in literatura din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existand diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atat in literatura romana cat si in cea universala sunt: 1. Iubirea ca initiere
2. Iubirea ca pasiune
3. Iubirea tragica
In mentalitatea arhaica iubirea este considerata o mare forta si primul impact cu aceasta s-ar datora unei fiinte supranaturale si reprezinta un proces de initiere configurat printr-un singur mit: mitul erotic al zburatorului. Mit fundamental al poporului roman, mitul erotic e , dupa cum afirma G. Calinescu "personificarea invaziei instinctului puberal. " In conceptia criticilor, folcloristilor, etnologilor, zburatorul este un spirit rau, privit ca un zmeu sau demon, o naluca, el intra noaptea pe cos sau horn, avand infatisarea de balaur, sarpe, para de flacara. Zburatorul apare in visul fetelor ca un tanar frumos, chinuindu-le somnul. Printre cei care s-au ocupat cu studierea acestui mit se numara: Dimitrie Cantemir, George Calinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cat despre prelucrarea mitului in literatura, Calinescu afirma: "Poezia romana, prin Eminescu indeosebi, a aratat inclinari de a socoti iubirea ca o forta implacabila, fara vreo participare a constiintei. " Ca marturie sta poemul Calin(file din poveste), inspirat din basmul popular Calin Nabunul. Dar M. Eminescu nu a fost singurul care a preluat mitul zburatorului. Printre cei inspirati de acest mit fundamental al poporului se numara si I.H. Radulescu, cu poezia Zburatoru, considerata cea mai izbutita creatie poetica a acestuia.
Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii in literatura. Ea se caracterizeaza prin atractie reciproca puternica, existenta unor obstacole in intalnirea sentimentului de iubire, prin incalcarea unor reguli ale comunitatii in care traiesc cei doi. In cazul ei indragostitii traiesc o stare de exaltare permanenta, care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt despartiti de imprejurari si aceasta departare se impune pentru a verifica sentimentele si in acelas timp pentru a-I pastra intensitatea. Iubirea-pasiune este insotita intotdeauna de suferinta, de o anume doza de nebunie si de o tentatie a mortii.
In mitologia greaca pe langa zeul iubirii, Eros, exista si zeul mortii, Tanastos iar psihologia moderna considera ca si moartea sunt doua instincte dominante ale psihicului uman. Destinul marilor indragostiti in operele literare sta sub semnul iubirii si al mortii. Astfel, iubirea-tragedie devine o iubire-simbol fiind imortalizata dupa moartea protagonistilor ca in operele literare Romeo si Julieta de W. Shakespire si Tristan si Isolda,veche legenda medievala.
Scriitori romani au privit si tratat tema iubirii din diferite unghiuri, creind astfel o opera vasta. Printre cei care s-au ocupat cu studierea, descrierea si analizarea sentimentului de iubire se numara: Mihai Eminescu, George Calinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibraileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Radulescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stanescu, Mircea Cartarescu, Camil Petrescu, Radu Petrescu si multi multi altii.
Mihai Eminescu este poetul nostru national si, dupa cum afirma G. Calinescu " opera literara a lui M. Eminescu creste cu toate radaciniile in cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton. " Despre iubirea in opera marelui scriitor spunea T. Arghezi: " Dragostea lui Eminescu e mai cu seama senzuala, o dragoste pribeaga, de pasiune. Ea e momentana si totala in momentul ei, si se epuizeaza in intregime pe o singura imprejurare reluata continuu, continuu traita si continuu epuizata in intregime. " "Dragostea lui Eminescu nu e amestecata cu visul. Visul lui incepe cand dragostea s-a ispravit. Dragostea poetului n-a durat niciodata, ramane instantanee, dragoste de senzatii iuti. Femeia lui Eminescu nu e niciodata sotie, ramanand exclusiv amanta. Barbatul e un trecator, un calator, . " In poezia sa de dragoste Eminescu a fost influentat de trairile sale sufletesti, de experientele sale. Astfel se remarca mai multe etape in evolutie poeziei de iubire eminesciana, existenta unei curbe de la elan pasionat la infrangere.
O vreme, aceea a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a dorit si a crezut cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Poetic, acest lucru s-a exprimat in tonalitati majore, in culori vii si lumini fara pata, intr-o mare abundena vegetala si neincetate sclipiri de ape. In opera publicata, rastimpul de exuberanta tine pana in jurul anului 1876 si insuma Sara pe deal, Floare albastra, Fat-frumos din tei, Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta, etc.
Peste varietatea subtila a starilor sufletesti communicate, ceea ce reuneste poeziile, dandu-le un aspect comun, este in primul rand stenicitatea sentimentului, plentitudinea clipei de dragoste, care transfigureaza lumea . Apoi prezenta invariabila a codrului si a apei in ipostaza lac sau izvor este iar caracteristica acstei perioade. Apa joaca acum un dublu rol in imagine: acela coloristic, de lucire fina si tremuratoare in intunericul padurii, ajutand la jocul de valori plastice, si acela sonor, de acompaniament sugestiv al starilor sufletesti.
Lucirile argintii ale apelor sunt completate de culori intense.Floarea de tei cu sugestia caderii ei in ploaie alba face trecerae de la sclipirile argintii la vagetalul colorat. Ea e o prezenta aproape permanena in poezia eminesciana de tinerete, sugenad elemente coloristice, dinamice ( caderea si troienirea ) si olfactice. Floarea de tei, trandafirii rosii, nuferii galbeni, floarea albastra cea scumpa romanticilor, romanita, codrul deverdeata, florile culuciri de piatra scumpa dau culoare si prospetime vegetala exceptionala peisajului, intensificand bucuria dragostei ce se va implini. E atata explozie de fericire in poezia de dragoste tinereasca a lui Eminescu, incat chiar daca intalnirea de dragoste nu se petrece, asteparea, fie zadarnica, nu intristeaza, nu deprima. De fapt implinirea celor doi cu implinirea dragostei se petrece doar in poezia de inspiratie folclorica, in Fat-frumos din tei si in Calin. In celelalte poetul isi proiecteaza doar in viitor uriasele lui nadejdi de iubire. De aceea nu intamplator, finalul lui Calin, basmul liric, de dragoste, constituie o sinteza a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creatie erotica. Intunericul tainic si stralucitor al padurii de argint, lucirileapelor si lunii, florile albastre, vazduhul tamaiet, toate aceste elemente merg spre s creea cadrul vrajit al dragostei implnite intre fata de imparat si Zburator.
In toata poezia erotica a tineretii, figura iubitei are o lumina si o caldura dobandite din concretetea imaginii ei pentru poet. In Floare albastra ea e " rosie ca marul " de caldura soarelui: in Craiasa din povesti " Paru-I galben,
Fata ei lucesc in luna,
Iar in ochii ei albastrii
Toate basmele s-aduna. " Tot asa si in Dorinta.
In Calin implinirea dragostei se manifesta in acelasi mod: "Fata-I rosie ca marul, de noroc I-s umezi ochii . Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos il poarta,
Flori albastre are-n paru-I si o stea in frunte poarta. "
Toate aceste elemente se scimba treptat dupa anul 1877. Arar mai rasuna, din inchipuire, cate un ecou al vechii increderi luminoase in dragoste. Dar, in general, tot mai obosit si mai dezamagit de loviturile vietii si neintelegerea societatii contemporane lui poetul da glas unor noi armonii poetice, de mari adincimi, din ce in ce mai triste si mai pline de renuntare. Pentru el, dragostea ramane in trecut si amintirea ei ca si a chipului iubitei se insoteste de o nespusa suferinta. Din aceasta pricina se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare si o fixare de contururi apasate. Cadrul nu mai are bogatia, risipa de culori, lumini si parfumuri din tinerete, ci se reduce la doua-trei elemente. Luminile se sting, culorile palesc. De cate ori, iubito, cu simbolurile ei tragice, e o prima marturie a intunecarii. In locul peisajului edenic apare aici "oceanul cel de gheata "; "bolta alburie " a alungat de pe ea orice vioiciune a culorii, iar "luna cea galbena - o pata " s-a pierdut eminesciana ei stralucire. 3
Caldura inimii l-a parasit pe poet : "Din ce in ce mai singur ma-ntunec si ma-nghet " . sau: " Iar timpul creste-n urma mea . ma-ntunec! " ( Trecut-au anii ).Plopii fara sot scandeaza dureros un peisaj fara nadejde pentru poet. ( Pe langa plopii fara sot ) iar metafora toamnei ca anotimp al sfarsitului e frecventa. (Sonetul I, Te duci, De ce nu-mi vii).Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, se impietreste,devine solemna si rece, in aceasta perioada de creatie, ea fiind scoasa din intunericul amintirii. De aceea marmura slujeste ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumusetii inghetate, ireale, fantomatice parca ( " Din incretirea lungii rochii
Rasai ca marmura in loc " in Atat de frageda sau "Si cand rasai nainte-mi ca marmura de clara " in Nu ma intelegi) iar gestul tragic al eroului liric, semnificand renuntarea, zadarnicia nadejdii, e prezent in poeziile Atat de frageda si Din valurile vremii.
Deceptia l-a facut pe marele poet sa primeasca, ca mangaiere, ca un calmant al suferintei, concluzia necesitatii insingurarii si a renuntarii, cu atat mai tragica cu cat era mai nepotrivita cu datele fundamentale ale fiintei lui. De aceea Luceafarul, reputat ca o drama a renuntarii la dragoste, e in acelasi timp o drama a conoasterii. Poemul, concluzie a vietii si gandirii eminesciene, e cu atat mai tragic cu cat realizeaza rasturnarea ierarhiei valorilor din opera tineretii. Luceafarul, dupa ce nazuieste la dragostea unei pamantene, care-I prefera un muritor cu soarta ingemanata, e readus la realitatea abstracta si solitara a existentei lui de catre Demiurg, care-I face o lectie de cunoastere. Hyperion, in sfera lui, stie acum, dar cu cata durere a renuntarii, deosebirea dintre el si cei doi pamanteni indragostiti si cuvintele:
" Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece "
par rostite "de o staina gura ".
Constiinta apartenentei la o lume superioara prin cunoasterea rece a adevarului absolut e de data aceasta slaba compensatie a renuntarii la patima fierbinte si ispititoare a vietii pamantesti, a infrangerii in dragoste.
Acest poem din urma, greu de simbolistica mitologica, filozofica, tinde la explicarea sortii nefericite a geniului in lumea contemporana poetului.
Eminescu a cantat in acorduri sublime legaturile de iubire dintre oameni, farmecul comuniunilor sufletesti bazate pe stima si intelegere reciproca, pe devotament si idealuri curate. In poeziile sale, Eminescu a inaltat un adevarat imn sentimentelor de dragoste, lasand marturiile setei sale de viata, ale dorintei sale de a trai in fericire.
Un alt mare scriitor preocupat in operele sale de vasta tema a iubirii a fost Garabet Ibraileanu. El a creat in romanul sau " Adela " o analiza a sentimentului de dragoste, manifestat aici nu printr-o iubire plina de pasiune, ci mai mult printr-o dragoste neimplinita, o dragoste infiripata intre doi oameni despartiti de varsta. Miezul spiritual al operei fiind rezolvarea atitudinii fata de femeie, scrierea repezinta in fond o continuare logica a ideilor expuse de Ibraileanu anterior in opera sa Privind viata.
Adela nu este atat romanul unei tinere femei, cat analiza crizei sentimentale a unui cvadragenar de o luciditate extrema. Castigand dragostea unei femei de douazeci de ani, Emil Codrescu, eroul cartii, e macinat totusi de incertitudini, suspectand si analizand orice gest al partenerei, pentru a descoperi sensuri acolo unde nu sunt. Cand I se pare ca a sesizat un amanunt care anterior ii scapase, el are un fel de satisfactie, o adevarata bucurie a durerii.
Desi eroina romanului I se releva eroului ca " un bloc de frumuseti vii si calde ", actionand sponan, fara reflexiune si calcul, ea nefiind o " filozoafa " ca Emil Codrescu, acesta face din ea centrul unei lumi ideale. Izolata de viata reala, " Adela este o iluzie paradisiaca, si nu trebuie sa devie o realitate . " " Adela va ramine pentru tine mereu stanca pe care creste floarea-reginei, atat de apropiata ca poti distinge micile stelute catifelate si totusi inabordabila ca o planeta, din cauza incantatoare ".
In legatura cu conceptia lui Emil Codrescu despre femeie, ne-am putea gandi ca aceasta corespunde faimosului dolce stil nuovo si poeziei trubadurilor din scoala provensala care cultivau ceea ce italienii numeau la donna angelicata, femeia devenita inger. " Niciodata - gandesta Emil Codrescu - cuvantul inger nu s-a potrivit unei trecatoare aparitii umane, ca acestei fiinte in adevar angelice. " La prozatorul roman exista insa si o nota personala. Spre deosebire de viziunea mistica a unui Dante (care vedea in Beatrice "ceva cazut din cer spre a ilustra miracolul " ) la G.Ibraileanu se observa cultul femeii, delicatetea, dar si o abia perceptibila tendinta spre senzual. De aici, ezitarile, pendularea intre fantezie si real, adoratia si reflexiunile la rece, vibratiile amorului si ideea mortii.
Se observa influenta marilor clasici rusi asupra autorului Adelei . Ceea ce Ibraileanu admira la acestia este cunoasterea profunda a sufletului feminin, in special. Lev Tolstoi - caruia ii consacra un exceptional studiu critic - il impresioneaza puternic si durabil prin arta magistrala cu care " Ana Karenina " trece de la psihologie la etica, disecand necontenit sufletul sfasiat de remuscari al eroinei. Tolstoi isi iubeste eroina si sufera pentru ea, asa cum G. Ibraileanu o va iubi pe Adela.
