Liviu Rebreanu

~PORTOFOLIU~

Limba romana

~ Viata si activitatea ~

Prozator si dramaturg, s-a nascut la 27 noiembrie 1885, in comuna Tarlisiua, din tinutul Nasaudului, primul copil din cei treisprezece ai invatatorului Vasile Rebreanu si al Ludovicai, nascuta in Diuganu. A urmat scoala primara in clasa parintelui sau, in satu Maieru, unde se mutase intreaga familie. A trecut apoi la Gimaziu graniceresc din Nasaud. Urmatorii trei ani a invatat la Scoala civila de baieti din Bistrita. In 1900 se inscrie la cursurile Scolii reale superioare de honvezi din Sopron, localitate din nord-vestul Ungariei, apoi urmeaza cursurile Academiei militare "Ludoviceum" din Budapesta. In 1906 este declarat sublocotenent si repartizat la regimentul din Gyula (Ungaria).dorind sa se dedice literaturii, demisioneaza din armata austro-ungara si se intoarce la Prislop, ocupand diverse functii marunte (ajutor de notar, functionar la primarie). In 12-14 octombrie 1909ia parte la serbarile "Astrei", tinute la Sibiu, ca trimis al ziarului "Revista Bistritei". Vine la Bucuresti si incepe o sustinuta activitate publcistica si literara (colaboreaza la ziare si reviste ca: "Ramuri", "Rampa", "Scena", "Universul literar", conduce "Romania literara", cotidiene, saptamanale ca: ("Miscare literara", "Viata"). In 1910,arestat de autoritatile austro-ungare si intemnitat la Guya, sub acuzatia de a nu se fi supus legilor militare austro - ungare, este eliberat dupa cateva luni. In 1911 pleaca la Craiova si in anul urmator, se casatoreste cu actrita Fanny Radulescu. In timpul primului razboi mondial este arestat si anchetat de autoritatile militare germane de ocupatie. Reuseste sa scape, plecand la Iasi, apoi revine si-si reia activitatea literara si publicistica la Bucuresti. Vicepresedinte al Societatii Scriitorilor Romani (din 1923),este ales presedinte (19250. In 1928este numit director al Teatrului National din Bucuresti. La propunerea lui Mihail Sadoveanu este ales membru al Academiei Romane, (1939). Discursul de receptie - Lauda taranului roman,(29 mai,1940). Se stinge din viata in comuna Valea Mare, langa Pitesti, la 1 septembrie 1944.

~ opera ~

Nuvele: Framantari,1912; Golanii, 1916; Marturisiri, 1916; Rafuiala, 1919;

Romane: Ion, 1920; Pdurea spanzuratilor, 1922;Adam si Eva,1925; Ciuleandra,

1927; Craisorul, 1929; Rascoala, 1932; Jar, 1934;Gorila, 1938; Amandoi,

Teatru: Cadrilul, 1919; Plicul, 1923; Apostolii, 1926. Lauda Taranului Roman

Discurs de receptie: rostit la Academia Romana, 1940; Amalgam, (culegere de

eseuri),1943; Opere, vol I-X, editie ingrijita de Niculae Gheran

(primele 3 vol. In colaborare cu Nicolae Liu); Caiete, I,

prezentare de Niculae Gheran; Jurnal (I si II), Text ales si

stabilit, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu.

Addenda, note si comentarii de Nicolae Gheran, 1984.

~ Romanul ion ~

(comentariu)

A fost mult subliniat faptul ca nuvelele au constituit pentru L.R. un exercitiu epic al viitoarelor mari constructii epice. Problema rurala o gasim initial in nuvela Rusinea, cu o intrig simpla, i care eroina, Rodovica este victima a iubirii, si apoi, o prima varianta a romanului Ion, prin, Zestrea. Aparitia lui Ion, a fost apreciata de Eugen Lovinescu drept "o data in istoria literaturii romane contemporane si ca prima creatie obiectiva "

Compozitia. Cu o structura bine echilibrata, in doua parti, intitulate sugestiv Glasul pamatului si Glasul iubirii, romanul cuprinde in albia lui viata satului transilvanean inainte de razboi. In prim plan se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului si paralel, interferandu-se, viata familiei invadatorului Zaharia Herdelea. Romanul incepe cu descriere drumului care duce spre satul Pripas "pitit intr-o scandura de coline" si se incheie rotund, cu satul "ramas inapoi acelasi", sugerand astfel curgerea eterna si impasibila a vietii.

Subiectul are o intriga simpla. Ion Pop al Glanetasului doreste pamantul cu o patima ce-i mistuie fiinta. Saracind din ce in ce, caci tatal sau, "sarac iasca si lenevitor de n-avea pereche", a mancat repede zesrea Zenobiei "fiindca toate crasmele le batea, cat e Armadia de mare". Ion iubea pamantul de mic copil. A crescut jinduind si pizmuind pe cei bogati, dorind cu orice pret sa aiba pamnt mult, prin care vedea asigurata demnitatea si implinirea lui umana. In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul" satului, desi ere urata si n-o iubea. Urmarindu-si cu viclenie si tenacitate scopul, Ion intra in posesia pamanturilor la care jinduise cu lacomie, dar iubirea ascunsa pentru Florica, cea frumoasa si saraca, nu-i da pace. Tratata inuman si de catre Ion si de catre tatal ei , Ana isi curma viata. Romanul este, din acest punct de vedere o drama a casniciei taranesti in lupta pentru pamant. Copilul ramas se imbolnaveste si moare spre disperarea lui Ion, care vedea in el granita pastrarii pamanturilor lui Vasile Baciu. Ca un destin implacabil Ion este ucis de catre George Bulbuc, barbatul Floricai, fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.

Conceput circular, romanul incepe cu un eveniment traditional in viata satului, hora duminicala din batatura Todosiei lui Maxim Oprea, si se incheie cu sarbatoarea sfintirii noii biserici inaltata prin osteneala preotului Belciug.

Scena horei de la inceputul romanului indeplineste functia "unui adevarat centru strategic al intregii constructii epice". Aici se contureaza forma de organizare a satului, intentiile unor personaje, opozitiile unora in comparatie cu ale altora, se anunta conflicte viitoare, destinul eroilor este previzibil: "hora din primul capitol este o hora a soartei": Vasile Baciu bea de necaz pentru ca nu-i place fata pe care o are; dintre jucatori se desprinde Ion, urmarind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut", iar alaturi, ademenitoare, ii rasare, "mai frumoasa ca oricand", Florica, "fata vaduvei lui Maxim Oprea"; bataia dintre George si Ion de la carciuma, este ca o repetitie generale in vederea crimei. Moartea lui Moarcas sau lui Avrum anunta si uciderea Anei.

conflictul se contureaza deci de la inceput. O anumita ierarhie sociala este vizibila dupa locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii; primarul sta de vorba cu batranii fruntasi, apasa vorbele, le insoteste cu gesturi hotarate; barbatii scot palarile la apropierea preotului Belciug si a familiei Herdelea, invatatorul satului. Primarul si fruntasii satului ies la poarta intru intampinarea "domnilor". Pe laturi, "ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, sfiinduse sa nu se vare intre bogatasii.

In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului, monumental si simbolic, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Destinul lui Ion este strans legat de viata satului di primele decenii ale secolului al XX-lea, a carui existenta L.R. o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditiile specifice ale romanilor din Transilvania - o realiate complexa si tragica.

Titlurile celor doua parti in care este structurat riguros romanul - Glasul pamantului si Glasul iubirii - sugereaza patetica poveste a lui Ion Pop al Glanetasului, grefata pe elemente de viata cotidiana si pe evenimente traditionale care alcatuiesc pulsatia vietii rurale: nunti, botezuri, tarnosiri de biserici, inmormantari, slujbe religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de carturari care se pastreaza oarecum izolate din "orgoliu de casta".(G. Calinescu).

Intre aceste planuri se zbuciuma o lume. Scriitorul urmareste mobilurile psihologice ale actiunilor lui Ion, devorat de patima pamintului, declansate cu forta instinctelor obscure. In pamant el vede realizate ambitiile sale, tineretea sa robusta, demnitatea sa umana. Dar nu numai atat. In centrul lui nu se afla pur si simplu "problema taraneasca", mecanismul social al luptei pentru pamant, viata satului ardelean de dinainte de razboi, ci "patima ravasitoare a lui Ion, ca forma ca forma a instinctului de posesiune" (N. Manolescu).

~ Ion ~

(caracterizare)

Apreciat constant drept ca o mare constroctie epica, o "epopee a taranului roman", Ion este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul precizeaza.

In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Popal Glanetasului, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Destinul lui Ion este srans legat de viata satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a carui existenta Rebreanu o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania - o realitate complexa si tragica.

Fiu al satului romanesc traditional, cu o intuitie artistica de exceptie, Liviu Rebreanua inteles ca problema pamantului era insasi problema vietii romanesti, "a existentei poporului romanesc" - cum marturiseste el insusi. Scriitorul "a grefat psihologia pamantului universal pe structurile morale traditionalecaracteristice primelor decenii ale deceniului nostru: drama taraneasca si asuprirea nationala"(Valeriu Ripeanu, Scrisori dintre cele doua razboaie).

Titlurile celor doua parti in care este structurat riguros romanul - Glasul pamantului si Glasul iubirii - sugereaza patetica poveste a lui Ion Pop al Glanetasului, grefata pe elemente de viata cotidiana si pe evenimente traditionale care alcatuiesc pulsatia vietii rurale: nunti, botezuri, tarnosiri de biserici, inmormantari, slujbe religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de carturari care se pastreaza oarecum izolate din "orgoliu de casta".(

Marian Popa, in studiul Monografie si caz, remarcand numarul mare de personaje si varietatea lor caracterologica, le clasifica in doua serii fundamentale ale caror prototipuri sunt Ion si Tiu Herdelea adica seria taranilor "in multiple variante posibile" si seria "inteligentei". Seria taranilor (Ion, George, Vasile Baciu)sunt conceputi ca "pasiuni dezlantuite, ca materie oarba, fixatie si instinct incapacitate de disimulare, reactie violenta si spontana, vitalitate a dorintei si a vointei". Celalta categorie, a 'inteligentei", cuprinde invatatori, avocatii, preotii simplii functionari si reprezinta constiinta nationala. Toate actiunile sociale si politice sunt organizate de ei. In adincul tesaturii narative actioneaza si conditia asupririi nationale a romanilor din Ardeal, precum si aspiratia realizarii visului lor de unire cu Tara. Fapte, situatii concrete exprima raporturile reale dintre institutiile statului austro-ungarsi romani. Constiinta asupririi nationale se manifesta diferit, dupa gradul de dependenta, asistam astfel la tribulatiile invatatorului de la tara Zaharia Herdelea, la ezitarile lui intre legalism si nevoia de eliberare de sub jugul opresiv, la pendularile de constiinta ale lui Titu Herdelea, ca expresie a unei noi generatii un entuziast. Avocatul Victor Grofsoru militeaza pentru emanciparea sociala si nationala pe cai legale; profesorul Spatarul este un extremist. O serie de elemente de viata sociala si politica configureaza stari tensionale, conflicte cu reprezentanti ai institutiilor oficiale (scoala, judecatoria)pentru rezistenta unitatii vietii spirituale: apararea limbii nationale (confruntarea dintre preotul Belciug si inspectorul scolar Hovart: efortul preotului roman de a construi o biserica, arborarea insemnelor nationale (costumul popular, tricolorul miniaturizat), intonarea marsului Desteapta-te romane! Toate acestea vorbesc despre permanenta vietii romanesti cu rosturile ei statornicite si neclintite.

Conceput circular, romanul incepe cu un eveniment traditional in viata satului, hora duminicala din batatura Todosiei lui Maxim Oprea, si se incheie cu sarbatoarea sfintirii noii biserici inaltata prin osteneala preotului Belciug.

Scena horei de la inceputul romanului indeplineste functia "unui adevarat centru strategic al intregii constructii epice". Aici se contureaza forma de organizare a satului, intentiile unor personaje, opzitiile unora in comparatie cu ale altora, se anunta conflicte viitoare, destinul eroilor este previzibil: "hora din primul capitol este o hora a soartei": Vasile Baciu bea de necaz pentru ca nu-i place fata pe care o are; dintre jucatori se desprinde Ion, urmarind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut", iar alaturi, ademenitoare, ii rasare, "mai frumoasa ca oricand", Florica, "fata vaduvei lui Maxim Oprea";bataia dintre George si Ion de la carciuma, este ca o repetitie generale in vederea crimei. Moartea lui Moarcas sau lui Avrum anunta si uciderea Anei. "acestea sunt elemente ale unui rit existential al existentei"(N. Manolescu Arca lui Noe, vol. I).

Scriitorul urmareste mobilurile psihologice ale actiunilor lui Ion, devorat de patima pamintului, declansate cu forta instinctelor obscure. In pamant el vede realizate ambitiile sale, tineretea sa robusta, demnitatea sa umana. Dar nu numai atat. In centrul lui nu se afla pur si simplu "problema taraneasca", mecanismul social al luptei pentru pamant, viata satului ardelean de dinainte de razboi, ci "patima ravasitoare a lui Ion, ca forma ca forma a instinctului de posesiune" (N. Manolescu).

Doua obstacole ii stau in cale in dorinta lui de capatuire: Florica, frumoasa si saraca, pe care o iubeste, dar la care renunta, si Vasile Baciu care nu-l vrea fiind sarac.

Scris din perspectiva unui observator omniscient, de o obiectivitate rece, romanul informeaza cititorul asupra personajelor sale. Aflam astfel ca feciorul Glanetasului era "iute si harnic ca ma-sa"; pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda de mosie nu s-a mai insrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei. Tatal lui Ion, Alexandru Glanetasu "sarac iasca si lenevior de n-avea pereche "mancase repede zestrea Zenobiei, fiindca toate crasmele le batea cat e Armidia de mare". La scoala din sat, Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, fiindca era silitor si cuminte. Dar ii era mai drag "sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tie coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul".

Era chipes, istet, harnic dar sarantoc. Dorinta de a avea pamant il obsedeaza: "Trecea deseori, parca inadins, pe linga pamanturile lui Vasile Baciu. Le cantarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt toate cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare porumbiste va semana-o cu trifoi"

Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul intruneste atat trasaturile eroului clasic cat si ale celui romantic. Nicolae Manolescu, apreciaza ca "nici in cele mai izbutite momente ale Rascoalei viziunea realista nu atinge maretia lui Ion. Personajele seamana aici cu forte ale naturii, existenta lor este privita fara relativism si fara ironie, cuprinsa intr-o temporalitate lenta, ce trece parca pe deasupra istoriei, inglobandu-se in sine".

Fapte, gesturi, reactii spontane pun in lumina caracterul personajului, conturat realist si obiectiv, dar mai degraba cu viziunea unui naturalist.

Jignit de Vasile Baciu in fata satului, care-l numeste "sarantoc", "fleandura", "hot", "talhar", Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent: "statea neclintit, ca un lemn, doar inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat. Ii clocotea tot sangele, si parca astepta inadins sa-l atinga macar cu un deget, ca sa-l poata apoi sfarteca in bucatele, mai ales ca la spatele lui il vazuse pe George care privea dispretuitor si multumit. Ion schimba fete. Genunchii ii tremurau, iar in cerul gurii simtea o uscaciune parca i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire fiindca auzea tot satul".

Asa cum observa Tudor Vianu in arta prozatorilor romani, "senzatia organica ocupa un loc mare in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a omului retine in primul rand aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori care zgaltaie trupul omului, toate componentele organice ale omului toate componentele organice ale emotiilor, reapar in nenumarate descrieri, pe care scriitorul le doreste puternic, directe, zguduitoare". Asfel, destinul fiecarui personaj devine o problema de psihologie umana, determinata nu numai de elementul social, ci si de impulsurile interioare mai adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita. Dupa ce-l batu zdravan pe George Bulbuc, pe care Vasile Baciu il voia ginere, fiind flacau bogat, Ion "era multumit acuma si racorit". Orgoliul sau ranit se mai tempera in urma acestei ispravi. Coflictul cu Simon Lungu, caruia i-a micsorat bucata de pamant, intrand cu plugul, deoarece cu ani in urma era al Glanetasilor, confirma aviditatea lui Ion "Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea". Dojenit de preot in biserica in fata lumii, pentru ca-l batuse pe George, Ion "puse ochii in pamint, tremurind de ursine, simtind privirile celorlalti cum il sfredeleau neandraznind nici macar sa se miste din loc".

Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului: " Dojana preotului il sficuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt asfel loviti in fata lumii intregi. Dar el de ce e ticalos? Pentru ca nu se lasa calcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor. Ii ardeau obrajii si tot sufletul de ursine si de necaz. Gandurile insa il framantau mereu. Isi zicea din ce in ce mai des ca, robotind oricat, nu va ajunge sa aiba si el ceva. Va sa zica va trebui sa fie vesnic sluga la altii, sa munceasca spre a imbogatii pe altii. Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult"

Scena cositului, a sarutarii pamantului - memorabile, se adauga celor dinainte alcatuind prin Ion o fiinta generica si mareata: "Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Se simte mic si slab, cat un vierme pe care il calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Supina prelung umilit si infricosat in fata uriasului.

Cat pamant, Doamne !

Brazda culcata il privea neputincioasa, biruita, umplandu-i inima deodata cu o mandrie de stapan. Si atunci se vazu crescand din ce in ce mai mare. Vajaiturile stranii pareau niste cantece de inchinare. Sprijinit in coasa pieptul i se umfla, spinarea i se indreapta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda. Se simtea atat de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul".

Comentand aceasta scena Nicolae Manolescu adancste observatia asupra personajului: Aceasta fiinta simpla, colosala, sublimand instinctul pur al procesiunii sta fata in fata nu cu acel pamant, ca mijloc economic, pe care Tanase Scatiul si Dinu Paturica il exploateaza ca sa se imbogateasca, ci cu un pamant-stihie primara la fel de viu ca si omul avand in maruntaile lui o uriasa anima".

Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial: framantat de dorinta de a avea pamant cat mai mult, si dupa ce l-a obtinut. Ion dovedeste un comportament bine calculat inteligent si viclean fara scrupule el isi adapteaza atitudinile in functie de datele realitatii.

Eugen Lovinescu vedea in Ion "expresia instinctului de stapanire a pamatului in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa o viclenie procedurala si, cu deosebire o vointa imensa".

In planul creatiei, Ion e o bruta. A batjocorit o fata i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma fara pamant.

Paginile care nareaza existenta dramatica a Anei, izgonita si batuta cand de barbat cand de tata, dezvaluie in Ion "bruta ingenua, care traieste in preistoria moralei, intr-un paradis foarte crunt".(N. Manolescu).

Intrand in posesia mult ravnitului pamant, Ion e cuprins de betia fericirii infratindu-se cu pamantul intr-un ritual mistic al procesiunii:"incet, cucernic, fara sa-si dea seama se lasa in genunchi isi cobora fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece ametitor Se vedea acum mare si puternic ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori.

Isi infipse mai bine picioarele in pamant, ca si cand ar fi vrut sa potoleasca cele din urma zvarcoliri ale unui dusman doborat. Si pamantul parca se clatina, se inchina in

fata lui "E o viziune grandioasa, apoteotica, a omului in infruntarea cu natura.

Construit unitar, pe o trasatura de caracter fundamentala, careia i se subordoneaza toste celelalte, in continua si dramatica transformare eroul a fost alaturat lui Julien Sorel din romanul Rosu si Negru al lui Stendhal, dar si prozei europene de factura existentialista.

Ion nu are insa liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului pentru ca revine "glasul iubirii".

Dominat de porniri primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale riguroase si neclintite, caci, "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume drag nu e al tau". Marian Popa in studiul amintit il considera pe Ion prin faptele sale, "un caz", fiindca nu se pomenise in Pripas omucidere de cand se tine minte"

Prin Ion eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanua creeat un personaj de referinta in literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile fiintei umane.

Padurea spanzuratilor

Roman "realist, psihologic" (G. Calinescu) si "al constiintei morale" (N. Manolescu). Din punct de vedere tematic, problema razboiului cu toate implicatiile si consecintele asupra omului, analiza unor cazuri de constiinta, fusese abordata de scriitor mai intai in unele din nuvele sale. Apostol Bologa, eroul romanului Padurea spanzuratilor este prefigurat in nuvela Catastrofa de personajul David Pop

Romanul are o constructie circulara, incepe si se incheie cu scena executarii prin spanzurare. Conflictul esential se dezvolta in planul consiintei, intre datorie si sentiment, ca in clasicism. Drama lui Apostol Bologa vine din situatia sa de cetatean si ostas al Imperiului Austro-Ungar si sentimentul national. De fapt, Padurea spanzuratilor este romanul unui destin individual.

Personajul central al romanului este Apostol Bologa. Critica literara a relevat tragismul personajului macinat de doua obsesii infiltrate adanc in constiinta sa: vocea interioara a tatalui sau din care rezulta princiipiile morale superioare, fundamentale, in care a fost crescut. Conflictul psihologic in care se afla Apostol Bologa intre constiinta aparentei sale la neamul romanesc si datoria catre statul austro-ungar, in condiitii limita ale razboiuluijustifica prima obsesie; a doua obsesie se contureaza in momentul executarii sublocotenentului ceh Svoboda, ordin pe care il indeplineste exemplar, desi nu intra in atributiile sale. Scena executarii lui Svoboda scena cheie, declanseaza criza de constiinta a lui Bologa care vaa evolua pe tot parcursul romanului. Referindu-se la acest pasaj, care se intinde, aproximativ pe sapte pagini, N. Manolescu, il califica drept "bologizat", fiindca el este impregnat de starea sufleteasca a tanarului locotenent: orgoliu, certitidinea datoriei si a constiintei implinite, rusine si umilinta, multumire de sine, imputare chinuitoare, teama, "scancet de bolnav". Se anunta, astfel de la inceput, "un personaj dilematic si indecis"(N. Manolescu). Privea condamnatul la moarte, inaintea executiei lui sub streang, nu-l va parasi pana la moarte, revenind obaesiv si zdruncinandu-i echilibrul

sufletesc. Aceasta scena, devenita obsesie, va anticipa hotararea finala a lui Apostol de a nu lupta impotriva fratilor sai romani si a muri. Imaginea condamnarii la moarte prin spanzurareva deveni simbolica, imagine care revine in finalul romanului cand Bologa are viziunea spanzurarii multiplicate a lui Svoboda si a privirii lui

Simbolistica romanului este bogata, unele element simbol au devenit laitmotive; spanzuratoarea, privirea, lumina, (si altele, precum timpul, vantul, ceata). Tehnica simbolului asigura unitatea actiunii si o evolutie in spirala a dramei constiintei lui Bologa. Scriitorul foloseste ca tehnica narativa introspectia, retrospectia, potretul direct al autorului, dialogul si monologul interior, coborand cu analiza pana in zonele cele mai adanci ale constiintei individuale si subconstientului, cu sinuozitatile lor.

Vorbind de acracterul obiectiv al romanului lui Liviu Rebreanu ,Nicolae Manolescu observa ca in Padurea spanzuratilor scriitorul aduce un alt tip de obiectivitate,

inlocuind total perspectiva actoriala cu ceea ce personajele insesi pot vedea si intelege observand, asigurandu-se astfel mai multe puncte de vedere, relativizarea imaginii despre personaj. In numeroase pasaje realizeaza profunde patrunderi in zonele constientului si subconstientului. Scena tragica a pregatirii si executiei de la inceputul cartii, la care participa cu zel, convins ca isi face datoria, discutia cu capitanul Otto Klapka pe tema vinovatiei sau nu a comandantului, provoaca lui Bologa ganduri chinuitoare si retrospectiva biografica, o reconstituire cronologica obiectiva care va fi un "eveniment de constiinta" (N.Manolescu). Aflam astfel ca Apostol Bologa este fiul avocatului memorandist Iosif Bologa, condamnat la doi ani inchisoare, din oraselul transilvanean Parva. Crescut intr-o atmosfera excesiv religioasa de mama sa, are, la sase ani, viziunea divinitatii in biserica. Fire sensibila, aflat la cursurile liceului din Nasaud, se simte "parasit izgonit strain si neputincios".

Isi gaseste echilibrul vazind in pererele odaitei o icoana cu Iisus Hristos rastignit pe cruce. Moartea neasteptata o tatalui sau ii declansaza prima criza de constiinta.

Apostol Bologa traieste o succesiune de crize morale si dupa fiecare criza iese "primenit". Din nou echilibrul moral se clatina, pentru ca acasa, in Parva, statul era priit ca un vrasmas.

Fragmentul privirii retrospective a vietii sale pana la experienta frontuluise incheie cu logodna cu Marta, "o fetita de vreo saptesprezece ani, dragalasa si iseata", pentru care, din orgoliu, gelozie, exaltare tinereasca, se inroleaza ca voluntar pe front.

In doi ani de front a fost ranit de doua ori, decorat de trei ori, inaintat ocotenent. Traieste o noua experienta de viata, razboiul, care ocupa acum locul de frunte in conceptia lui asupra existentei.

Certitudinea "datoriei"fata de stat se clatina si ea, caci au urmat: Curtea martiala care l-a judecat pe Svoboda;a urmat apoi executarea prin spanzuratoare a condamnatului, cantatul doinei de catre ordonanta sa, care nu mai inceteaza, ca o "mustrare". Toate certitudinile lui esueaza, sunt infirmatee de viata, judecate si evaluate de el insusi, cu luciditate, dupa fiecare etapa, sraind intre stari total opuse, intre exaltare si cadere: certitudinea evadarii este spulberata de ranirea suferita; iubirea pentru Marta si sentimentul national inlocuite si impacate cu iubirea pentru Ioana, certitudinea iubirii penru Marta inlaturata de evadarea nereusita. Intelectualul avid de a gasi certitudini, solutii pentru intrebarile care il framanta, traieste dureros de acutin sine insusi.

De fapt, tanarul Bologa, intelectualul cu studii de inscriere, de filozofie, este un om care gandeste, care vrea sa opteze liber, prin decizii prprii, lucide, ale constiintei sale, asupra a trei intrebari fundamentale care apar succesiv in existenta sa: datoria fata de stat, credinta - iubirea in Dumnezeu, ideea ntionala. De aceea el este un suflet chinuit torturat de propria-i constiinta, care se vra lucida si responsabila.

Fgaptele cuprinse in roman sunt putine, dar pun in lumina miscarea sufleteasca a personajului: condamnarea ofiterului ceh Svoboda, discutiile de la popota ofiterilor despre constiinta, datorie, despre tradatori, dezertari, despre om, stat, discutile cu camarazii lui - Gross, Klapka - ii provoaca lui bologa adanci momente de introspectie.

Linistea sufletului sau e curmata de veste adusa de Klapka ca vor trece pe frontul romanesc din Transilvania. De fapt, doua evenimente sunt hotarate pentru destinul personajului: tercerea pe frontul romanesc al divizieisale si numirea pentru a doua oara ca judecator la Curtea Martiala cand trebuia sa participe la condamnarea unor civili romani. Doborarea reflectorului rusesc nu-l salveza de trimiterea pe frontul romanesc. Lumina orbitoare a reflectorului inamiceste asemanata cu lumina sralucitoare din ochii lui Svoboda, eliberanddu-l de intunericul vinovatiei.

Conflictul sau interior se rezolva prin iubire universala. In numele iubirii de oameni, Apostol isi va gasi fericirea in ispasirea prin suferinta. El se simte inaltat, de aceea refuza sprijinul lui Klapka, camaradul sau.

Bologa este un personaj complex, cu o bogata viata interioara contorsionat de intrebari, indoieli, elanuri, caderi. Dialogul si monologul personajului arata o constiinta treaza, un intelectual avid de explicati logice despre bine si adevr, mereu in cautare de certitudini, dar si o capacitate de auto iluzionare si de traire aproape "hipnotica", de "somnambul" a perioadei finale.

In cautarea continua a unui echilibru sufletesc, a unui aord intre lumea lui interioara, a obtiunilor proprii, cu lumea exterioara, Apostol Bologa este un inadaptat superior. El cauta, staruitor, echilibrul sau individual, in lumea lui "cea mica" unde isi descopera "sinele".

Scena executarii sale, intr-un cadru mioritic, este tragica, dar de o liniste cosmica.

"Atunci Apostol fu impresurat de un val de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului. Ridica ochii spre cerul tintuit cu putine stele intarziate. Crestele muntilor se desenau pe cer ca un fierastrau uriascu dintii tociti. Drept in fta lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul soarelui. Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati d lumina rasaritului. Pamantul i se smulsese de sub picioare. Isi simti trupul atarnand ca o povara. Privirile insa ii zburau, nerabdatoare spre stralucirea cereaca, in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului".

Eugen Lovinescu aprcia ca Padurea spanzuratilor este "cel mai bun roman psihologic roman".

George Calinescu subliniaza faptul ca: "Limbajul lui Bologa este de un misticism profeticcu o puternica sententiozitate ibseniana, ceea ce da cazului sau o si mai cetoasa obscuritate cazuistica".

Alexandru Piru releva corespondentele cucu romanele din literatura universala:"Spre deosebire de Ion, care este un roman tolstoist, Padurea spanzuratilor foloseste tehnica analitca din romanele lui Dostoevski.."

Nocolae Manolescu afirma: Padurea spanzuratilor este: "Un roman al constiinteial revelatiilor succesivesi al momentelor exceptionale, un roman al constiintei morale."

Bibliografie

CONSTANTA BARBOI - Dictionar antologie de texte comentate,

RODICA CHIRESCU Editura NOVA 2001, Bucuresti 1995

CONSTANTA BARBOI - Dictionar de personaje literare

MARIETA POPESCU  Editura NOVA 2001, Bucuresti 1995

SILVIU BOATCA