In istoria exegezei mioritice s-au conturat mai multe directii de cercetare, fiecare destinata sa lamureasca "esenta " si sa descopere "geneza ", adica secventa de timp si mediul socio-profesional in care a aparut si s-a dezvoltat dramatica si enigmatica poveste a pastorului. Cand "esenta " a fost cautata in geneza, cercetarea a capatat caraeter limitativ si absolutizant. Directia etnografica, reprezentata prin nume de marca (C. Brailoiu, Ion Muslea), a sustinut ca sensul poemei ar fi determinat de obiceiuirile de inmormantare. Mai precis, de reprezentarile terifiante despre strigoi sau de o lege prescrisa in traditie, dupa care tanarului nelumit trebuia sa i se insceneze o festivitate alegorica de tipul moartea-nunta.
Sunt argumente pentru a sustine ideea, insa problema nu ni se pare bine pusa, din doua motive. Unul priveste tehnica neinspirata a cercetarii. Se apeleaza la exemplificari dintr-un domeniu marginal: riturile propriu-zise de inmormantare, pentru a fi aplicate pe un teren al spiritualitatii traditionale care are cu totul alt specific: mioritismul ca mod de existenta. Apoi, deplasandu-se atentia asupra credintelor superstitioase, se ajunge la denaturarea problemei. Frica de moarte isi face loc intr-un mod tensionat si anxios doar in legendele neritualizate despre strigoi, singura ratiune de a exista a acestei categorii folclorice. Frica intra in surdina nu numai in balade, dar si in bocete, unde se manifesta indurerarea celui care pleaca "dincolo ", precum si a celor ramasi in viata. Bocetele sunt forme folclorice "de trecere "), iar rolul lor e acela de a atenua dramatismul momentului si, mai mult decat atat, de a anula starea de frica in fata mortii. Cat priveste vina transformata in frica a celor ramasi in viata, aceasta tine de partea ritualica a momentului de trecere si se plaseaza intr-o sfera colaterala, fara putinta de a lamuri nici "esena ", nici "geneza " Mioritei.
Trebuie sa facem distinctie intre modul cum intampina moartea cel marcat de destin si ceilalti, ramasi dincoace, avand obligatia de a conserva memoria disparutului. Primul este reprezentat in oralitate de imaginea pastorului, interpretata in mai multe chipuri. El se dovedeste a fi constient de iminenta mortii si are putere sufleteasca s-o intampine "impacat si tare ", deci cu barbatie. Nu cade din conditia de om; din contra, depaseste limita comuna si devine model de comportament eroic pentru colectivitate. In logica desfasurarii dramei, nu exista decat un singur obiect al ripostei, moartea, pentru care pastorul este pregatit. Criticii i-au reprosat artistului anonim, mult mai inspirat si mai intelept, ca si-a condamnat eroul la pasivitate; ca a nesocotit, din nestiinta, miscarea conflictuala. Ei nu au observat confruntarea de profunda semnificatie umana intre om si destin; de natura spirituala si nu economica, asa cum gresit s-a inteles din versurile derutante: "Ca-i mai orotoman
S-are oi mai multe ".
Schimbarea directiei conflictuale intr-o competitie de interese personale ar fi dus la denaturarea totala a fondului mioritic. Sa retinem o afirmatie lamuritoare a lui Eugen Lovinescu, unul dintre marii admiratori ai poemei: "Daca ar fi pus mina pe baltag, pe linga milioanele disparute fara urma in noaptea timpului, s-ar mai fi pierdut inca um cioban ".
Daca s-ar fi dovedit bun manuitor de baltag, Miorita ar fi devenit o balada ca oricare alta, iar pastorul - un sablon literar.
