Moare la 14 iulie 1967; este inmormintat in gradina casei sale de la Martisor.
Fixind locul de marca in istoria literaturii romane pentru M.Eminescu si T.Arghezi, in studiul Eminescu si Arghezi, releva rolul istoric pe care l-a avut Arghezi in a depasi eminescianismul: Limba lui Arghezi este alta decit cea a lui Eminescu, si tematica si modul de a gindi poetic, si mijloacele de arta sunt altele. Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influienta a poetului Luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca in al doilea deceniu al secolului nostru.
Lirica filosofica argheziana este si ea o experienta spirituala, o integrare a eului in ordinea cosmica, o acordare subiectiva cu ea. Inconformist, sarcastic pina la paroxism, climatul poeziei argheziene nu este mai putin incompatibil decit al celei eminesciene. Iubirea, natura, moartea, Dumnezeu sunt date ale existentei; poetul e destinat sa traiasca in ele; luptind sa le dea si o ordine interioara, cautind un acord al eului cu lumea si este firesc sa penduleze dramatic intre pacat si inaltare, intre materie si spirit; constiinta lui se sfisie intre principiul coruptibil si cel incorupttibil, se cauta, se pierde, se regaseste in insusi principiul suprem al vietii. Cind isi pierde paradisul prim, poetul este silit sa afle iadul si raiul in conditia umana si aspra. Viata insasi este o lupta intre divin si dracesc intre bine si rau.
Tudor Arghezi, scriitor cu o mare personalitate artistica, formeaza un dialog stralucit cu lirica eminesciana, contribuind la innoirea lirismului romanesc si universal. La fel ca poetii de dupa Baudelaire, pe care Arghezi l-a tradus stralucit in romana, poetul roman a distrus conventia poetica, locurile comune ale limbajului frumos.
