CE INSEAMNA SCUTUL ANTIRACHETA
Pe parcursul acestei lucrari mi-am propus o trecere in revista a principalelor puncte de vedere ce sprijina pozitia actualului guvern american fata de implementarea National Missile Defense. Dupa o scurta definire a conceptului de aparare antiracheta si o succinta prezentare a ansamblului operational, inaintez spre analiza opinii, declaratii si date pentru a reflecta scena politica internationala contemporana in masura in care vizeaza problematica NMD.
Interesul guvernului american fata de securizarea teritoriului sau impotriva unui atac cu rachete balistice dateaza inca din timpul administratiei Reagan cand, la propunerea presedintelui, in anul 1983 se pun bazele a ceea ce va deveni mai tarziu National Missile Defense. Initiativa de Aparare Strategica presupunea introducerea in spatiul extraatmosferic a unui sistem de aparare antiracheta (ce capatase in presa denumirea de "razboiul stelelor") sprijinit din punct de vedere tehnic pe sisteme de arme cu energie dirijata - lasere de mare putere si instalatii capabile sa emita fascicule de particule .
Din 1983 si pana astazi NMD a suferit numeroase modificari incercandu-se adaptarea sa la premisele politico-economice considerate a fi de actualitate la momentul respectiv.
Conform planurilor actuale NMD se vrea a fi un sistem de aparare apt sa doboare rachete balistice aflate in zbor, in spatiul extraatmosferic, cu ajutorul unor proiectile de interceptie lansate de la sol.
Primele semnale privind un atac cu rachete balistice impotriva SUA sunt emise de catre satelitii de detectie plasati pe o orbita geostationara la 36000 de km. deasupra ecuatorului. Satelitii vor detecta racheta inca din momentul lansarii, o vor monitoriza pe parcursul fazei de urcare, timp in care vor depista locul lansarii si vor furniza informatii cu privire la traiectoria proiectilului si a zonei de impact.
Dupa ce motoarele de propulsie se opresc, alte sisteme de senzori vor prelua sarcina detectiei, monitorizarii si izolarii focoaselor de tintele false sau de alte reziduuri eliminate de proiectil. Acesti senzori reprezinta baza sistemului de aparare antiracheta si constau in radare in banda X (ansambluri de inalta rezolutie operationale in banda de 10 GHz ), versiuni imbunatatite ale radarelor de detectie timpurie existente si un sistem de monitorizare a focoaselor pozitionat in spatiu.
Datele furnizate de senzorii aflati in spatiul extraterestru sunt receptionate de centrul de comanda principal plasat in Muntele Cheyenne (Colorado) si de un centru de comanda secundar aflat in perimetrul bazei de lansare a interceptoarelor. Aici datele vor fi analizate in vederea aprecierii naturii amenintarii, izolarii focoasei de tintele false si determinarii momentului lansarii interceptoarelor.
Odata lansate interceptoarele, centrul de comanda va continua analiza datelor furnizate de senzori si va transmite noi informatii interceptoarelor printr-un releu de comunicatii cunoscut sub numele de "In-flight Interceptor Comunications Sistem (IFICS). Tot aici, in cazul in care focoasele nu sunt distruse si, daca timpul permite se va autoriza lansarea unor receptoare aditionale.
"Arma" sistemului de aparare antiracheta reprezinta o imbinare intre interceptor si o incarcatura explozibila extraatmosferica atasata in scopul detonarii focoasei. Interceptorul este o racheta in trei trepte folosita pentru a propulsa incarcatura exploziva spre punctul de interceptie.
In conditiile in care programul de aparare antiracheta este proiectat sa acopere intreg teritoriul SUA cu ajutorul a cel mult doua baze de lansare este necesar ca interceptorul sa atinga o viteza foarte mare pentru a putea intra in coliziune cu focoasele in timp util - cca. 15 minute. Propulsoarele pot dezvolta o viteza de pana la 7-8 km pe secunda (15700-17900 mile pe ora). Explozibilul va utiliza senzori infrarosii de detectie a caldurii si senzori de lumina pentru a localiza si ataca tinta.
Dupa desprinderea de interceptor explozibilul va calatori prin spatiu pana in momentul detectarii tintei, pe o raza de 1000 de km sau chiar mai mare. Utilizand mici rachete de ghidare explozibilul se va autodirectiona in vederea stabilirii cursului optim de coliziune.
Daca centrul de control si comanda nu a reusit, cu ajutorul datelor furnizate de radarele de inalta rezolutie sa izoleze focoasele de tintele false, explozibilul va efectua operatiunea folosindu-se de proprii senzori, ulterior urmand a intra in coliziune cu tinta la o viteza de 15 km pe secunda (34 mile pe ora) anihiland focoasa si autodistrugandu-se. Pentru a mari probabilitatea unei interceptari reusite vor fi lansate unul sau doua interceptoare pentru fiecare focoasa detectata.
Daca timpul permite, centrul de control si comanda asteapta rezultatele interceptarii si daca este necesar va autoriza o noua lansare. Daca strategia "lanseaza-priveste-lanseaza, " nu poate fi aplicata din lipsa de timp, centrul poate autoriza o singura lansare de patru sau cinci interceptoare
NMD este un program prevazut a fi implementat in trei etape. Etapa I (Expanded Capability 1) presupune dezvoltarea capacitatii de aparare impotriva unui numar relativ mic de focoase, cel mult cinci, si va costa 29.5 miliarde $, fiind optimizat in vederea respingerii unui atac din partea Coreei de Nord sau Chinei. Data initiala de implementare era prevazuta pentru anul 2005, dar ulterior a fost decalata pentru anul 2007 si are in vedere construirea unui numar de 100 de interceptoare in jurul unei baze de lansare si a unui radar de inalta rezolutie, ambele pozitionate in Alaska. De asemenea, sistemul va numara cinci radare de detectie timpurie plasate in Alaska, California, Massachusetts, Greenland si Marea Britanie, patru sateliti de detectie timpurie, precum si un sistem de monitorizare prin satelit a focoaselor. Desi, in principiu, in aceasta faza de dezvoltare este posibila si respingerea unui atac din partea Irakului sau Rusiei dinspre coasta de est, capacitatea redusa de depistare a tintelor reale de catre radarele de detectie timpurie confera sistemului o eficienta discutabila.
Etapa a doua (C 2) va avea in vedere respingerea unui atac mai amplu si este prevazuta a fi finalizata in anul 2010. Ce aduce in plus C 2 este plasarea pe orbita a celui de-al cincilea satelit de detectie timpurie si a inca 23 de sateliti de monitorizare. Tot in arhitectura acestei faze este inclusa si suplimentarea numarului de radare de inalta rezolutie de la unu la patru, celelalte trei urmand a fi construite unul in SUA, unul in Marea Britanie si altul in Greenland. Costul acestei faze este estimat la 6.1 miliarde $.
Etapa a treia (C 3) va fi implementata in anul 2011, presupune construirea a 250 de interceptoare amplasate in jurul a doua baze de lansare (Alaska si Dakota de Nord) si vizeaza respingerea unui atac cu rachete balistice la scara larga. Dezvoltarea sistemului va continua cu introducerea in program a inca cinci radare de inalta rezolutie si a unui satelit de detectie timpurie amplasat in Statele Unite. Costurile finalizarii acestei faze se ridica la 13.3 miliarde $.
ESTE NECESARA IMPLEMENTAREA NMD ?
Oponentii sistemului de aparare antiracheta, in mare parte statele care prezinta un potential pericol pentru securitatea SUA (asa numitele "rogue states ) - Coreea de Nord, Iran, Irak etc, isi motiveaza pozitia sustinand ca implementarea de catre Statele Unite a unui astfel de sistem ar conferi acesteia statutul de "jandarm al lumii", protectia asigurata de scut permitandu-i sa trateze intr-un mod discretionar aspecte legate de viata politica internationala si sa exercite presiuni in orice zona de interese in vederea valorificarii propriilor deziderate.
NMD primeste un vot negativ si din partea Moscovei, oficialii de la Kremlin sustinand ca dezvoltarea acestui program incalca flagrant prevederile Tratatului Antiracheta semnat de Statele Unite si URSS in anul 1972, punct de vedere contrazis de catre administratia americana.
In ciuda presiunilor la care sunt supuse, oficialitatile americane angajate in implementarea sistemului de aparare antiracheta reproduc o serie de argumente viabile atunci cand este pusa in discutie oportunitatea si viabilitatea unui astfel de proiect.
Astfel, insusi directorul CIA, George J. Tenet, isi manifesta ingrijorarea in fata Comisiei senatoriale pentru securitate in ceea ce priveste cresterea numarului amenintarilor la adresa pacii si securitatii mondiale. Adresandu-se presedintelui comisiei, Tenet supune atentiei cateva exemple : noile tehnologii de comunicatie ce inlesnesc eforturile destabilizatoare ale grupurilor teroriste si retelelor de traficanti de droguri, cresterea rapida a populatiei, ce va crea noi stari de incordare in acele parti ale globului incapabile sa suporte o astfel de dezvoltare, intensificarea conflictelor interne in anumite state a caror coeziune nu mai poate fi garantata si accelerarea dezvoltarii arsenalelor nucleare in toate colturile lumii .
Deoarece in ultima perioada responsabilii cu securitatea trebuie sa faca fata unui numar tot mai mare de amenintari la adresa intereselor SUA este necesara stabilirea unui set de prioritati. In viziunea oficialului american aceste prioritati trebuie sa priveasca amenintarile la adresa vietii cetatenilor tarii si integritatii teritoriale a SUA in acest sens nefiind permisa ignorarea nici unei solutii.
Proliferarea armelor nucleare reprezinta pericolul numarul unu la adresa securitatii SUA.
Tot mai multe state si entitati nonstatale urmaresc dobandirea unor astfel de arme pentru a le folosi in scopuri contrare pacii. Din categoria armelor nucleare o atentie deosebita trebuie acordata rachetelor balistice intercontinentale. Exceptand Rusia si China a caror capacitate de a dezvolta arsenale nucleare este binecunoscuta, continentul nord-american este amenintat in aceasta directie de Coreea de Nord, probabil Iran, si posibil Iraq, cu mentiunea ca in anumite cazuri tehnologia necesara dezvoltarii unor astfel de programe este importata .
Iranul deruleaza in momentul de fata unul din cele mai largi si cuprinzatoare programe de implementare a rachetelor balistice din Orientul Mijlociu
In ceea ce priveste Iraqul, s-a ajuns la concluzia ca acesta ar putea dezvolta o astfel de tehnologie in urmatorul deceniu numai in eventualitatea primirii de asistenta straina.
Rusia, in ciuda dificultatilor economice pe care le traverseaza, continua sa dezvolte un program nuclear si, ce este mai grav, in anul 2000 a continuat sa exporte rachete balistice, componente ale acestora precum si suport tehnic in tari precum Iran, India, China si Libia. Transferul de tehnologie din Rusia catre Iran a fost substantial anul trecut si nu exista motive pentru ca transferul sa nu continue si in viitor accelerand astfel eforturile Iranului de a dezvolta o tehnologie productiva independenta.
Asemenea Rusiei, China nu a ezitat sa ofere asistenta tehnica Pakistanului. Transferul de know-how dintre Beijing si Islamabad a permis Pakistanului sa-si creasca rapid productia in serie de rachete balistice. In afara de Pakistan, firmele chineze exporta componente, materii prime si tehnologie in tari a caror politica externa indeamna la prudenta.
Multi potentiali adversari ai SUA cred ca pot preintampina superioritatea fortelor armate americane construind arme de distrugere in masa si rachete.
Altele sunt motivate de perceptia unor amenintari regionale carora trebuie sa le faca fata.
De asemenea, numeroase entitati nonstatale manifesta un interes crescut pentru dobandirea unor astfel de arme. Noi aliante s-au format conjugandu-si eforturile in vederea implementarii unor astfel de capacitati, avand in vedere ca progresele tehnologice si conditiile economice globale faciliteaza transferul materialelor si know-how-ului .
