Regimul juridic al domeniului public

Regimul juridic al domeniului public

Regimul juridic al domeniului public desemneza anasmblul regulilor care se aplica bunurilor apartinand domeniului public al statului si unitatilor administrativ-teritoriale, pe de o parte, precum si raporturile juridice care se stabilesc intre acesti titulari ai dreptului de proprietate publica si particulari (persoane fizice sau/si juridice) cu privire la aceste bunuri, pe de alta parte.

Odata cu fundamentarea unui nou concept de domenialitate publica, doctrina si jurisprudenta au admis ca domeniului public ii sunt aplicabile si alte reguli specifice, care ulterior si-au gasit si reglementarea legala in Capitolul II al Legii nr.213/1998, art.7-17 .

Potrivit dispozitiilor art.136 alin.4 din Constitutia Rominiei, bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii, ele pot fi date in dministrarea regiilor autonome ori a institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate.

Bunurile domeniului public al unitatilor administrativ-teritoriale sunt supuse unui regim derogaoriu de la dreptul comun. Caracterele juridice specifice sunt inalienabilitatea,imprescriptibilitatea si insesizabilitatea.

Regimul juridic al bunurilor apartinand proprietatii publice este stabilit de art.136 alin.4 din Constitutie si de alte acte normative. Astfel, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, care in art.5 alin.1 stipuleaza ca: ,,Regimul juridic al dreptului de proprietate publica este reglementat de prezenta lege, daca prin legi organice speciale nu se dispune astfel" , Capitolul II al legii fiind intitulat chiar ,,Regimul juridic al proprietatii publice", de art.122 al Legii nr.215/2001-legea administratiei publice locale, de art.5 alin.1 din Legea nr.18/1991-legea fondului funciar

Prin inalienabilitatea bunurilor proprietate publica se intelege faptul ca aceste categorii de bunuri nu pot fi instrainate cu alte cuvinte, ele sunt scoase din circuitul civil.

Datorita caracterului inalienabil, dreptul de proprietate asupra bunurilor proprietate publica nu poate fi transmis unei alte persoane fizice si/sau juridice, asupra acestora nu se pot constitui alte drepturi reale, dezmembraminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi: uzufructul, uzul, abitatia, servitutea si superficia, iar, pe de alta parte, bunurile care compun domeniul public nu pot face obiectul altor drepturi reale accesorii, cum ari fi gajul sau ipoteca.

In ceea ce priveste bunurile mobile, aprtinand domeniului public, regula inalienabilitatii devine operanta numai in cazul celor care au efectiv nevoie de o atare protectie, spre pilda: operele de arta din muzee, colectiile unor biblioteci, lacasuri de cult, tehnica militara ,materialul rulant al cailor ferate etc., ele fiind apreciate, in principiu, alienabile, dupa o procedura speciala (licitatie). Astfel de bunuri alienabile sunt: bancile unei scoli, mobilierul unei institutii publice etc.

Referitor la inalienabilitatea bunurilor apartinand domeniului public explicabila, intemeiata pe afectatiunea lor uzului si/sau interesului general, trebuie sa precizam ca spre deosebire de caracterul inalienabil absolut si general care se aplica vechiului domeniu al ,,Coroanei", de mai mult timp s-a impus teza potrivit careia inalienabilitatea domeniului public are in prezent un caracter relativ si limitat.

Caracterul relativ al inalienabilitatii decurge din faptul ca regula nu se aplica decat domeniului public si exclusiv pe durata in care bunul mobil sau imobil apartine acestui domeniu. Din momentul in care un bun nu mai face parte din domeniul public putand fi, de exemplu, declasat (termen utilizat frecvent in cazul drumurilor si al altor mijloace fixe) si apartine domeniului privat, regula inalienabilitatii nu se mai aplica.

Al doilea principiu ce caracterizeza domeniul public este imprescriptibilitatea. Bunurile mobile ale domeniului public nu pot fi dobandite prin prescriptie, oricat de lunga ar fi aceasta, ele fiind imprescriptibile

Caracterul imprescriptibil al domeniului public sub aspect achizitiv se exprima prin faptul ca dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu poate fi dobandit de catre o alta persoana pin uzucapiune, in cazul bunurilor imobile, sau prin posesia de buna credinta,in cazul bunurilor mobile.

Sub aspectul extinctiv, prin imprescriptibilitatea trebuie sa intelegem faptul ca actiunea in revendicare a unui astfel de bun apartinand domeniului public, nu se stinge prin neexercitare, fara nici un fel de exceptie, ea neputand fi paralizata prin invocarea uzucapiunii ca in cazul bunurilor din domeniul privat sau proprietate privata.

Cele doua caractere-inalienabilitatea si imprescriptibilitatea-au fost explicate in doctrina romaneasca interbelica drept consecinta directa a faptului ca domeniul public a fos afectat unui interes general. Pentru ca bunurile mobile si imobile sa serveasca interesul general caruia au fost afectate, ele au fost declarate inalienabile si imprescriptibile. In cazul acesta, ceea ce se discuta in legatura cu principiul inalienabilitatii domeniului privat nu este problema existentei dreptului de proprietate, deoarece acest drept exista, ci numai problema modului cum acest drept de proprietate poate fi exercitat de administratie.Exercitiul dreptului de proprietate asupra domeniului public este restrans din cauza ca bunurile servesc unui interes general. Bunurile din domeniul public sunt deci numai scoase din comert, ele sunt numai res extra comercium.

Al treilea principiu il constituie insesizibilitatea domeniului public, principiu care deriva, este o consecinta fireasca a inalienabilitatii .

Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publica trebuie inteles in sensul ca bunurile din domeniul public nu pot fi urmarite de creditorii celor care le stapanesc, in vederea realizarii creantelor lor, prin executare silita.

Daca bunul ar putea fi urmarit de creditori, inalienabilitatea ar fi lipsita de continut, ar avea un caracter iluzoriu si ar putea fi ocolita, un creditor oarecare n-ar avea decat sa urmareasca bunul, si in final sa-l vanda in mod silit, ceea ce echivaleaza cu alienarea lui. Ori, in legatura cu acest aspect, s-a conscrat teza potrivit careia statul si unitatile administrativ-teritoriale sunt intotdeauna solvabili, datoriile acestora stingandu-se potrivit unor reguli derogatorii de la dispozitiile de drept comun referitoare la urmarirea silita.

Aceste principii care guverneaza si in acelasi timp dau particularitate regimului juridic al domeniului public si-au gasit consacrarea in art.11 al Legii nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, care are urmatoarea componenta:

Articolul 11 alin.1: ,,Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, dupa cum urmeaza:

a) nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau inchiriate, in conditiile legii;

b) nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale;

c) nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credinta aupra bunurilor mobile.

In alineatul 2 al artiolului precedent, legiuitorul nostru a prevazut si sanctiunea actelor juridice incheiate cu incalcarea dispozitiilor inscrise in alineatul 1, acestea fiind lovite de nulitatea absoluta.

Al patrulea principiu care particularizeaza regimul juridic al domeniului public este cel care priveste servitutile supra acestor bunuri.

Potrivit opiniei prof.Antonie Iorgovan aceasta teza trebuie privita ,,intr-un sens relativ nu absolut", existand opinii in literatura de specialitate din Franta dar si din tara noastra care sustin ca se pot stabili servituti si asupra bunurilor apartinand domeniului public (ex.servitutea de vedere).

Aceasta din urma teza isi gaseste consacrarea legala, in articolul 13 din Legea nr.213/1998 care are urmatoarea redactare:

Alineatul 1: ,,Servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai in in masura in care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public caruia ii sunt destinate bunurile afectate".

Alineatul 2: ,,Servitutile valabil constituite anterior intrarii bunului in domeniul public se mentin in conditiile prevazute la alin.1".

Servitutea este definita ca fiind o ,,sarcina impusa asupra unui imobil pentru uzul si utiliatatea altui imobil, avand un alt stapan". Bunurile nu pot constitui ipoteci legale dar servitutiile constituite urmate de inchiderea bunurilor in domeniul public pot fi mentinute cu conditia sa nu contravina afectatiunii si utilizarii normalea bunului. Dupa includerea bunului in domeniul public constituirea de servitutii nu mai este posibila. Legea prevede insa o serie de sarcini denumite servituti admninistrative, pentru titularii dreptului de proprietate invecinati cu bunurile care constituie domeniul public obiect al proprietatii publice.

Servitutiile administrative se constituie numai pentru dependintele domeniale pentru care au fost prevazute expres de lege. Pe de alta parte, ele nu privesc neaparat un fond dominant ca in cazul servitutiile civile ci sunt stabilite pentru satisfacerea unui scop de utilitate generala. Unele servituti rezulta direct din lege, altele din actele unilaterale ale autoritatilor publice.

Litigiile in legatura cu servitutiile administrative se solutioneza de instantele de contencios administrative.

Dupa izvorul lor, servitutile se calsifica in:

a) servituti naturale, care nasc din situatia pozitionarii loturilor de teren, potrivit legii ( ex.: servitutea de scurgere a apelor naturale de pe locurile superioare pe cele inferioare, servitutea de ingradire etc.);

b) servituti legale, care sunt stabilite direct prin lege (ex.: servitutea de trecere, servitutea de vedere, servitutea de amplasare a plantatiilor sau constructiilor);

c) servituti conventionale, care se stabilesc prin fapte juridice, dupa caz, prin act juridic sau prin uzucapiune.

Alte categorii de servituti:

a) servituti de urbanism, in care potrivit legii realizarea unei constructii este conditionata de eliberarea unui certificate de urbanism care va cuprinde regimul juridic al imobilului, regimul economic al imobilului si regimul ethnic al imobilului cu incadrarea in perimetrul respectiv.

b) Servitutii in domeniul militar (interdictia de construire la o distanta determinata de obiectivele cu caracter militar, de circulatie si acces in zonele in care sunt amplasate unitatile militare,etc.);

c) Servitutea in interesul aeroporturilor si al securitatii instalatiilor de control si dirijate a traficului aerian;

d) Servitutea pentru prevenirea si comaterea poluarii apelor curgatoare, a lacurilor, a apelor maritime interioare si a marii teritoriale, etc.;

e) Servitutea in ceea ce priveste frontiera de stat;

f)  Servitutea pentru trecerea pe proprietatea privata a liniilor telegrafice, telefonice, electrice, de transport a apei potabile si gazelor naturale, a retelelor de canalizare.

Pe langa cele patru principii specifice regimului juridic al domeniului public, Legea nr.213/1998, Legea nr.215/2001 privind administratia publica locala, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publica, stabilesc si alte reguli care asigura protectia juridica a domeniului public, astfel:

a) administrarea domeniului public si privat al comunelor, oraselor si judetelor s-a dat in competenta exclusiva a consiliilor locale si judetene (art.38 alin.5, lit.a si art.104 alin.1, lit.1 din Legea nr.215/2001). Aceste autoritati deliberative autonome ale administratiei publice hotarasc cu privire la concesionarea si/sau inchirierea bunurilor apartinand domeniului public[5] de interes local.

b) concesionarea sau inchirierea bunurilor proprietate publica se face prin licitatie publica sau prin negociere directa, in cazurile in care licitatia publica nu a condus la desemnarea unui castigator[6].

c) Bunurile proprietate publica pot fi date in administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autoritatilor administratiei publice centrale si locale, si/sau institutiilor de utilitate publica.