Scurt istoric administratia publica locala

Scurt istoric administratia publica locala

Primele structuri ale vietii administrative apar, mai intai, pe plan local, cu mult inaintea administratiei publice centrale. La inceputurile lor, germenii institutiilor administrative reprezentau, in fapt, materializarea nevoilor organizarii socio-economice a colectivitatilor, intre care primau nevoile de dainuire, considerare si, mai ales, cele de ordin militar. Administrarea institutionala a comunitatilor la nivel local a precedat, asadar 'nasterea' statului si, implicit, a administratiei centrale. Apoi, concomitent cu dezvoltarea si progresul societatii, in ansamblu, institutiile administratiei centrale, in general, dar si ale celei locale, au cunoscut o dinamica neintrerupta, influentandu-se reciproc.

Existenta acestor institutii este atestata inca de la sfarsitul secolului al XlV-lea, in Muntenia, si inceputul secolului al XV-lea, in Moldova, o data cu infiintarea judetelor, respectiv a ocoalelor si tinuturilor. Conducerea lor era asigurata de catre un ispravnic, ca reprezentant al puterii centrale, cu atributii administrative, fiscale si militare .

Rezulta ca, atat judetele, cat si tinuturile sau ocoalele - cum li se mai spuneau - erau unitati administrativ-teritoriale, tara personalitate juridica. Acest atribut deosebit de important - personalitatea juridica, il vor capata ca urmare a punerii in aplicare a Legii pentru infiintarea consiliilor judetene, din 2 aprilie 1864, deci din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Atunci, judetele devin unitati administrativ-teritoriale, in adevaratul inteles ai cuvantului².

Legea nr. 1864 a fost modificata in 1904, prilej cu care numarul consilierilor a fost limitat la 17, in fiecare judet. Presedintele consiliului nu mai indeplinea si functia de prefect, acesta din urma fiind o persoana distincta, care devenea comisar al Guvernului pe langa consiliul judetean. Desemnarea prefectului revenea regelui. in aceste imprejurari, interesele statului au fost separate de cele locale, prefectul (comisarul) rcprczcntandu-lc pe cele centrale, iar consilierul judetean pe celelalte.

Legea din 1904 va 'rezista' pana in 1925 cand, ca o cerinta obiectiva a fauririi Romaniei Mari, la 1 Decembrie 1918, s-a impus adoptarea legii pentru unificarea administrativa.

O data cu aplicarea noi legi, numarul consilierilor judeteni era stabilit in functie de populatia judetului (judetele cu peste 400.000 de locuitori - 30 de consilieri, iar celelalte judete - 24 de consilieri). Numarul consilierilor va creste in 1929, ca urmare a intrarii in vigoare a Legii cu privire la organizarea administratiei locale (de la 30, la 36 si de la 24, la 30), pentru ca, prin Legea administrativa din 1936, numarul consilierilor judeteni sa fie redus la nivelul stabilit prin Legea din 1925.

in 1936 (27 martie) a fost adoptata o noua lege administrativa care, abrogand Legea pentru organizarea administratiei locale din 1929, a mentinut totusi - cu uncie modificari - aceeasi organizare a administratiei publice locale. Legea a desfiintat directoratele ministeriale locale.

Dupa doi ani, in 1938, printr-o noua lege administrativa au fost mentinute circumscriptiile anterioare, la care s-a adaugat tinutul. in conformitate cu prevederile noii legi, numai comunele si tinuturile aveau personalitate juridica, judetele fiind simple circumscriptii teritorial-administrative si de control (in cadrul judetelor functionau si plasele).

Tinuturile erau conduse de un rezident regal, numit de rege prin decret, pentru o perioada de 6 ani. El era reprezentantul Guvernului si administratorul tinutului, avand deci o dubla calitate - de sef administrativ si de presedinte al consiliului tinutului.

Printr-un Decret-Lege din septembrie 1940, tinuturile au fost desfiintate, iar prefecturile au fost reinfiintate in fiecare judet. Pana la 30 decembrie 1947, respectiv pana la instaurarea Republicii, organizarile administrative efectuate, in baza Constitutiilor sau a legilor ordinare, au vizat realizarea administratiei de stat pe plan local - cu accente pe diverse aspecte, care priveau descentralizarea, deconcentrarea, autonomia si centralizarea. in perioada la care ne referim, nu s-a avut in vedere constituirea unor organe administrative de specialitate. Caracteristic pentru aceasta perioada este mentinerea formulei organelor colective si a celor individuale, cu sarcina de a rezolva toate problemele unitatilor administrativ-teritoriale, bazandu-se, in anumite etape, pe o relativa autonomie.

Constitutia din 1948 avea sa introduca consiliile populare ca organe locale ale puterii de stat, iar comitetele lor executive ca organe de 'directie si executie'. Create dupa modelul sovietic, noile institutii aveau sa fie in subordinea nemijlocita a organelor centrale . In subordine, pe orizontala, se aflau si autoritatile locale specializate. Unele dintre acestea purtau denumirea de 'sectiuni pe langa comitetele executive ale Sfaturilor populare'. in cei peste 40 de ani de existenta, organele administratiei publice au cunoscut unele transformari, determinate de etapele parcurse de societatea romaneasca pana in decembrie 1989. O buna parte a masurilor intreprinse se refereau la 'adancirea democratismuIui˝ la 'descentralizare', la 'cresterea autonomiei locale'. Totul se limita doar la notiunea de enunt fiindca, in fapt, perfectionarea si consolidarea regimului totalitar taceau ca principiile descentralizarii, ale autonomiei locale, ale consultarii populatiei etc. sa fie lipsite de urmari practice, ramanand in sfera unor teze cu caracter strict formal.

In perioada care a urmat, imediat dupa 22 Decembrie 1989, administratia publica locala a fost reorganizata pe principii noi, democratice, specifice statului de drept. in esenta, actele normative care fundamenteaza acest domeniu sunt Constitutia Romaniei, Legea administratiei publice locale (initial Legea nr. 69/1991, abrogata apoi prin Legea nr. 67/2004, Legea nr. 215/2001 republicata in anul 2007.