Interferente etnoculturale in satele ucrainene din Maramures

Interferente etnoculturale in satele ucrainene din Maramures

Documentele privitoare la Tara Maramuresului ii mentioneaza pe ucraineni, cum am mai aratat, alaturi de romani,incepand cu secolele al XIII-lea si al XIV-lea, fie sub numele de rusi, provenit de la denumirea statului kievean, pana la secolul al XVII-lea, iar in teritoriile apusene ale Ucrainei si, mai ales, in enclavele ucrainene din Romania (Bucovina, Maramures, Banat) pana in zilele noastre, fie sub denumirea de ruteni, impusa, in special de istoriografia germana si austriaca.

Potrivit opiniilor celor care au abordat sporadic evolutia comunitatii ucrainenilor maramureseni, aceasta etnie a venit in Tara Maramuresului in trei mari valuri, dar migratia in si din acest spatiu romanesc a fost si este permanenta. "Istoria si cronologizarea procesului de asezare a ucrainenilor in Maramuresul romanesc constituie o problema dificila din lipsa documentelor scrise si a dovezilor arheologice. Numai dialectologia si onomastica pot sa ne ajute in cercetarile nostre", sustin Eugen Janitsek si Stefan Visovan.

Analizand continutul lucrarilor existente despre Tara Maramuresului, vom constata ca primul val de ucrainenei a patruns in arealul maramuresan in secolele XIII-XIV, venind din Galitia, si s-a asezat pe Valea Ruscovei, intemeind localitatile Poienile de sub Munte, Repedea si Ruscova, teritoriu pe care, ca si azi romanii maramureseni pasunau in timpul verii.

Primele atestari documentare despre ucrainenii din Tara Maramuresului apar in secolul al XIV-lea. Tot acum sunt atestate documentar si localitatile Ruscova (1373) si Poienile de sub Munte (1411) .

Al doilea val al venirii ucrainenilor in Marmatia s-a oprit in comunitatile romanesti de pe Valea Tisei ( Lunca la Tisa, Bocicoi, Craciunesti, Virismort sau Tisa de azi, Campulung la Tisa, Remeti) si-si are originea tot in Galitia,dupa cum sustin cercetatori in domeniu.

Al treile, ultimul si cel mai recent val de ucraineni stabiliti in Tara Maramuresului este cel din secolulal XVII-lea. Acestia populeaza valea inferioara a raului Viseu, intemeind satele Crasna, Bistra si Valea Viseului,care alcatuiesc in prezent comuna administrativa Bistra.

Valea Ruscovei

Relatia romani-ucraineni este una pozitiva per ansamblu, dar nu scutita de unele stereotipii (procedeu de reproducere, multiplicare) usor de demontat prin cunoastere directa.

Daca Transilvania este privita ca un pasnic mozaic etnic. Maramuresul la scara mai mica, este o oglinda a aceleasi situatii, regiunea avand zone mixte din punct de vedere etnic, religios, lingvistic, aflate sub influenta reciproca. In masura in care aceste mozaicuri pot fi surse de tensiuni, ele pot fi si surse de creativitate prin influenta reciproca pozitiva. Acest fapt depinde in mare parte de istoricul modului in care comunitatile etnice aflate in vecinatate se raporteaza una la alta, avand in vedere mai ales lupta pentru spatiul public. Diferentele etnoculturale sunt o problema a intregii lumi, influentate in moduri diferite tocmai de fenomenul globalizarii.

Valea Ruscovei cu satele Ruscova, Repedea, Poienile de sub Munte reprezinta un model al modernului concept de integrare, inca inainte ca acesta sa fi fost formulat.

De comunitatile solide, compacte, se poate vorbi inca din secolul al XIV-lea, iar la inceputul secolului al XV-lea cele trei localitati sunt deja atestate. Vazuti ca ramura a slavilor de est, ei par mai degraba urmasi ai slavilor nordici (fizionomie si sonoritati lingvistice, particularitatile graiurilor galiciene coexistand cu dialectele boikoviene, populatiile venind in Maramures atat din Tanscarpatia, cat si din Ucraina Pricarpatica, dar pare-se ca in aceste zone au venit dinspre nord).

Despre traditii, despre cultura populara spirituala prefera sa vorbeasca in limba materna, proband, astfel, pastrarea identitatii tocmai prin intermediul traditiei, in aceeasi situatie aflandu-se literatura orala de ceremonial, cea ocazionata de diverse sarbatori laice sau religioase. Contaminarea cu traditiile majoritatii s-a petrecut mai ales la nivelul etnografic, la nivelul culturii populare materiale. Costumul popular al zonei este aproape identic cu cel romanesc din Maramuresul istoric, cu exceptia catorva detalii de personalizare cromatica: dungile orizontale ale zadiilor sunt dominate de culoarea verde existand patru culori (spre deosebire de cromatica bicolora a zadiilor din Maramuresul istoric): verde, albastru,rosu si negru. Dantela ornamentala a camasii este vernil, iar ornamentul floral (cusut cu ata sau cu margele) de pe camasa , la baza gatului este dominat de culoarea albastra. Culoare favorita pare a fi verdele, o culoare predominanta in cultura Europei Centrale (ignorand stereotipul ca ar fi o culoare tipica civilizatiei maghiare). Exista si fuste tipice Tarii Oasului, doar ca modelele florale sunt mai mari, in timp ce fustele traditionale osenesti prefera modelul floral marunt, dar si "sumna-n pliuri", fuste plisate de casmir sau imitatie de casmir, cu brau floral, pentru ocazii speciale, un perfect amestec de traditie si inovatie. Obiectele traditionale de mestesugarit: tiara ( ucr.: krosna), sucala (ucr.: potok; unealta cu ajutorul careia se deapana pe țevi firul pentru razboiul de țesut manual) etc. sunt identice cu cele din mediul rural maramuresan.

In unele zone etnografice-etnologice se aduc din alte sate (spre exemplu din zona Lapusului, a Marei etc.) modele de tesaturi, care se disemineaza (a raspandi, a imprastia, a risipi), devine o moda pentru o perioada in comunitate si e dificil de identificat ornamentatia si cromatica zonei in ceea ce priveste peretarele , cergile, stergarele etc., pare a exista o preferinta pentru modelele florale,mai ales trandafiri rosii sau in nuantele acestei culori, dar si verzi ori albastri alaturi de cotke (patratele) bicolore. Stergarele aveau ciur (dantela), folosita tot mai putin in favoarea franjurilor, modernizarea care implica tot mai putin efort in munca acasa fiind tipica si mediului rural al comunitatilor romanesti. Daca in trecut se foloseau culori naturale (coaja de nuca verde, de arin), acum foarte rar se mai foloseste aceasta metoda, preferand culorile chimice, mai puternice si cu un timp redus de manevra. Opincile sunt cumparate, mestesugul confectionarii lor fiind pe cale de a se pierde. Ca in zonele rurale traditionale romanesti, exista acceasi inlocuire treptata a materialelor naturale, manufacturate in casa cu sinteticul achizitionat. Tot in raportul traditie-inovatie, peisajul construit sufera modificarile tipice societatii noastre in tranzitie. In trecut organizarea vietii era in ritmurile naturii. Civilizatia materiala era una a lemnului, care se taia intr-un anumit anotimp, urmand etapele lunii. Multi locuitori ai zonei

sunt plecati la munca in strainatate, strecurandu-se un sistem concurential, iar modelele de case pe care le aduc se indeparteaza de arhitectura traditionala, care ar putea fi pastrata, schimbandu-i-se dimensiunile si adaugandu-i-se firestile elemente de confort ale secolului XXI. Oricum peisajul natural nu este inca invadat de colosi (statuie de o marime extraordinara, obiect de proportii foarte mari) arhitectonici nepotriviti ambientului, asa cum deja s-a intamplat in alte parti. Aceste comunitati minoritare se confrunta cu drame similare celei majoritare: plecarea tinerilor pe alte meleguri, ramanand generatii varstnice, puternic legate de traditie, conectate la factorul religios ("Eu am frica de Dumnezeu, nu de ce zic oamenii"), dovedind o senina si superioara percepere a relatiilor sociale, dar si directie. Astfel, in cazul casatoriilor traditionale, zestrea miresei nu se arata, evitand momentele de stinghereala (incomodare, jenare, deranjare) generate de o conditie materiala relativa. Desi intre ei vorbesc limba materna, ucraineana, raspund fara ezitari in limba romana, pe care o vorbesc foarte bine, indiferent de categoria sociala. Ei insisi afirma ca in prezenta romanilor nestiutori de ucraineana, la sarbatori si in cadrul unor evenimente cu participare mixta, li se pare firesc sa vorbeasca limba romana, pentru ca ceilalti participanti sa nu se simta jigniti, sa intelega sensul comunicarii.

Slujba la biserica se tine in limba ucraineana, cu exceptia catorva pasaje, spuse si in limba romana, pentru putinii etnici din zona. O mica biserica cu slujba in limba romana ar fi un lucru binevenit.

Valea Tisei

Pe Valea Tisei intalnim satele: Craciunesti, Tisa, Lunca la Tisa si Bocicoi - toate alcatuiesc comuna Bocicoi Mare din judetul Maramures, aflata la granita Romaniei cu Ucraina. Grupurile etnice prezente aici sunt: romanii, ucrainenii, maghiarii, evreii.

In satul Craciunesti: 1271 de ucraineni, 216 romani, 21 maghiari; in satul Lunca la Tisa: 843 ucraineni, 72 romani, 5 maghiari; in satul Tisa: 924 romani, 219 ucraineni, 196 maghiari; in Bocicoi: 282 ucraineni, 163 romani, 151 maghiari, alcatuiesc o imagine ca "reprezentare a unei realitati culturale prin intermediul careia individul sau grupul ce a emis-o evidentiaza si traduce spatiul social, cultural, ideologic si imaginar unde urmareste sa se situeze".

Legenda spune ca, in trecut, o comunitate sateasca s-a scufundat intr-un ochi de mare, locul stabilindu-se pe actuala suprafata a satului Tisa. Numele mai vechi al localitatii a fost Veresmort, apoi Malul Tisei, iar dupa 1950 a primit numele actual - Tisa.

In satul Craciunesti religia este majoritar ortodoxa, existand si o comunitate mai mica - in jur de 100 de persoane - greco-catolica alcatuita din romani si ucraineni (in sat exista atat biserica ortodoxa, cat si greco-catolica), slujbele tinandu-se in limba ucraineana, cu cateva pasaje repetate si in limba romana. Sarbatorile sunt tinute dupa stilul calendaristic vechi, dar se respecta, chiar daca ucrainenii nu sarbatoresc la fel, si dupa stilul calendaristic nou.

Casatoriile trebuie sa se petreca intre persoane aproximativ de aceeasi conditie socio-economica ("gazdele cu gazdele, coldusii cu coldusii" - bogatii cu bogatii, saracii cu saracii), forma de aliante maritale practicata fiind endogamia si homogamia - acelasi grup etnic, aceeasi pozitie economica; exogamia si heterogamia sunt frecvente abia spre sfarsitul secolului XX.

Petrecerea Craciunului constituie un ceremonial bine inchegat. In seara de Craciun se servesc 12 feluri (celputin 9) de mancaruride post: hreblenka - tocanita de hribe; holuptii - sarmale; babalke - gomboti (care sunt specifici simaghiarilor); perohe - coltunasi dulci; paleaneceke - coltunasi cu varza; psenetea iz medom - grau fiert cu miere; fasoli iz slevame - fasole fiarta cu prune; iableka varene - compot de mere fierte, nalezneke - clatite, reba - peste prajit in ulei sau tavalit in faina si fanke - gogosi. In comunitatile maghiare se pune otava sub masa, dar la ucraineni si pe masa in Ajunul Craciunului, simbolizand ieslea in care s-a nascut Iisus. Sub fata de masa se pun cereale : seminte de dovleac, de floarea soarelui, grau etc.si se pastreaza acolo pana in Ajunul Bobotezei, pentru a avea recolta buna in noul an. De asemenea se face un colac mic, in golul din mijloc punandu-se busuioc, grau sau ovaz ori cereale combinate, semnificatia fiind acceasi cu a semintelor puse sub fata de masa. Colacul se taie de Vaseleanek (Ajunul Bobotezei) si se mananca. Obiceiurile gastronomice, ritualurile, modul de a ne bucura si de a jeli constituie salvari din cutumele norma de drept nescrisa, adoptata prin tradiție) globalizarii.

In seara din Ajunul Craciunului colinda doar copii, iar la miezul noptii incepe slujba la biserica - osenosne. La masa de Craciun participa familia restransa sau extinsa, luatul mesei fiind precedat de o rugaciune. In prima zi de Craciun umbla baietii la fete,insotiti de instrumente muzicale - acordeon, cetera, toba, dar acest obicei este tot mai rar. Cuplurile casatorite colinda in seara celei de-a doua zile de Craciun, iar in sera a treia, se merge in petit. In trecut, parintii erau ceai care negociau raspunsul, iar intrebarile din timpul ceremonialului de petit erau codificate: Aveti otava de vandut? - pentru fetele tinere; Aveti fan de vandut? - pentru fetele mai coapte; Aveti paie de vandut? - pentru cazurile mai dificile dintr-un punct de vedere sau altul in raport cu mentalitatea comunitatii.

In satul Tisa, fetele si baietii se aduna dupa miezul noptii petrec si colinda.

Anul Nou se sarbatoreste vizitandu-I pe cei cu numele de Vasile sau Vasilena; vizitatorul il lega pe cel/cea sarbatorit/a cu o panglica de sticla cu bautura (vin sau tuica - horvica), apoi vizitatorii sunt ospatati de catre gazde. Meniul este alcatuit din carne de porc si de vita, de hurca si keska - doua tipuri de caltabos.

In Craciunesti, fetele nu umbla nicaieri dupa miezul noptii, ci asteapta vizita baietilor. In Lunca la Tisa, dupa miezul noptii, fetele merg la fete la urat, iar baietii la baieti, textul urarii fiind adaptat.

Pastele era si este o sarbatoare foarte importanta pe Valea Tisei. Nu se mananca pana dupa slujba de dimineata, cand alimentele erau sfintite. In cosul de Pasti se puneau: sold de porc, cas, oua vopsite, usturoi, sare, carnati, pasca fara branza, lipsind mielul - prezent in obiceiurile culinare pascale romane si maghiare. Prima data se gusta usturoiul, apoi restul alimentelor sfintite in timpul slujbei pascale. De altfel, usturoiul alaturi de apa si carbuni aprinsi este un element important in ritualurile magice ale zonei, dar si in ritualurile de inmormantare. Indiferent de grupul etnic, masa de Pasti, precum cea de Craciun se ia in familie.

A doua zi de Pasti exista, si acum, obiceiul stropitului, obicei preluat camde toate etniile din Transilvania. In trecut parfumul fiind scump si rar, se stropea mai mult cu apa, apoi locul apei a fost luat in totalitate de parfum. In satul Tisa, fetele si femeiile se roaga, in postul Pastelui, la crucea din fata bisericii.

Ceremonialul de nunta

Nunta incepea la mireasa, unde se lua si prima masa, apoi se continua la mire pana diminata. In Craciunesti, nuntile se faceau martea, joia sau sambata, nici intr-un caz duminica. In schimb martea nu era voie sa puna hainele la fiert in lesie, pentru ca-i pedepsea Martoaia (personaj din imaginarul fantastic popular). Meniul consta in supa si friptura de gaina, de porc si de vitel, sarmale si gogosi. La ospatul din ziua cununiei participau doar cuplurile casatorite, tineretul petrecand cu o zi inainte, la pregatirea cununii miresei si a steagului mirelui. Petrecerea incepea dupa ce stegarul agata steagul in grinda din tavanul casei miresei. Un cuplu alcatuit dintr-un baiat (drujba) si o fata (drusca) umblau cu o anumita perioada inainte sa invite, verbal, satenii la nunta. Acest obicei exista si-n comunitatile romanesti si maghiare. La fel se petreceau lucrurile si-n Lunca la Tisa. Cununa miresei era confectionata dintr-o bucata de panza pe care se puneau flori de rozmarin, de muscate si verdeata, pana se acoperea total panza. Floarea de rozmarin si muscata joaca un rol important si-n diverse ceremonialuri magice, astfel, in noaptea de Sfantul Andrei, fetele-si faceau cununa din aceste flori, se duceau noaptea in gradinile cu pruni si fiecare arunca cununa in sus; se credea ca cea a carei cununa ramanea atarnata se va casatorii prima. In Craciunesti, cununa era mai lata, iar cea din Lunca la Tisa mai ingusta. Utilizarea margelelor este un obicei tarziu, dupa modelul din satele romanesti din zona. In Lunca la Tisa, nasa care a botezat mireasa, aceea o si cununa, iar nasul mirelui este nasul lui de botez. Tinerii casatoriti locuiau, in general, la familia cea mai prospera dintre cele doua proaspat inrudite. Persoanele instarite aduceau si cununi mari, impletite de stiuleti de porumb - marca a pozitiei lor economice in comunitate si semn ca vor darui mirilor o suma consistenta in raport cu ceilalti. La jocul miresei se canta si se juca in functie de suma oferita. In comunitatile maghiare mirele trebuie sa asigure bautura, muzica, verighetele si tinuta miresei, iar mireasa - mancarea si tinuta mirelui.

Si ritualurile de botez cunosc cateva diferente de la o etnie la alta, dar si de la un sat la altul, in cadrul aceleasi etnii. In trecut, in Craciunesti, copilul era botezat a treia zi dupa nastere. Exista credinta in faptul ca bebelusii morti nebotezati bantuiau la miezul noptii. Daca cineva le intalnea sufletul ratacitor, trebuia sa arunce jos ce avea la indemana (de exemplu: batista) si sa-i puna nume pentru a-si gasi odihna: "Daca esti baiat te botez, Ivan!", "Daca esti fata te botez, Tamara!", numele dat fiind optiunea celui care realiza ritul. In Lunca la Tisa copilul era boteza pana in 7 zile de la nastere, iar femeia nu trecea dicolo de poarta pana dupa botezul copilului. In satul Tisa, majoritar romanesc, cine boteza era si nasul de cununie al celui botezat, dar adesea existau cate doua perechi de nasi, nu una singura. Copilul se boteza la 6 saptamani de la nastere, probabil o contaminare cu cutumele romanesti, pentru ca in comunitatile traditionale ucrainene se boteza in intervalul 3-7 zile de la nastere.

Riturile de inmormantare

In trecut, se organizau jocuri de priveghi intre tineri, jocul de carti era apanajul masculin, iar vaduvele citeau din Psaltire. La priveghi se serveau gogosi, prajituri, pregatite dupa retete speciale daca erau zile de post. Pentru ziua inmormantarii, se faceu colaci - in Craciunesti, 10 colaci mari (4 pentru cei care duc mortul la groapa, 4 pentru fetele care duc praporii, 1 pentru cel care duce crucea si 1 pentru cel care sapa groapa) si 3 colaci mici, in care se pune o sticla de vin - pentru preot, diac (carsnic) si clopotar.

Baietii nu duc praporii, cum se intampla in satele romanesti, ci uneori ii duc barbatii mai in varsta, daca mortul e mai in varsta. Cei care primesc colacii, primesc si prosoape, restul - batiste, iar copii dulciuri. La priveghi, cand se intra in camera mortului, nu se saluta, ci se spune o rugaciune. In gura mortului se pune un fir de usturoi, o lumanare in maini si se intorc oglinzile cu fata la perete. In Lunca la Tisa, in pod se misca cerealele si cartofii din pivnita ca sa nu ramana impietrite, precum cel mort, ci sa aiba recolta. In fiecare seara a priveghiului, se strangeau fete si baieti, evocand mortul cu partile bune, luminoase ale vietii sale tocmai incheiate. Baiatul mort inainte de a fi casatorit e imbracat in mire, se imita ceremonialul nuptial, cu steag de nunta, dar steagul ramane la biserica, neavand mireasa. Fetei moarte i se face coroana (korona), nu cununa din rozmarin, muscate si rugut. Pe un stergar se aseaza o farfurie, pe aceasta coroana, apoi o cruce de care era prinsa o nuca imbracata in staniol. Coaja nucii poate simboliza sicriul care inchide viata netraita in toate etapele ei. Totul era dus de-o fata pana la mormant, stergarul ramane fetei respective, iar restul se ingroapa.

Apa mortului se duce in gradina si se toarna langa un arbust unde nu calca picior de om, ori se toarna pe gunoi, fiind atent urmarit traseul ei, pentru ca se utiliza in diverse forme de magie, se stropeau fetele de Sangiorz cu aceasta apa, fapt care le aducea mari nenorociri, in credinta traditionala. Dupa ingropaciune preotul lanseaza invitatia la masa organizata de familie. In comunitatile ucrainene nu se gatea in casa mortului, nici familia apropiata acestuia nu participa la prepararea mancarii, lucru ce se pastreaza si acum in mare parte. Meniul este alcatuit din supa sau ciorba, orez sau piure de cartofi cu carne ori hribe in sos, daca e perioada de post, sarmale (holuptii) cu carne sau, daca e zi de post cu hribe si morcovi. Daca jalea familiei este foarte mare, exista credinta ca sicriul se ingreuneaza si nu poate fi ridicat si scos din casa. Cum raul Tisa este aproape, nu de putine ori moartea avea legatura directa cu ocupatii legate de apa. O alta credinta este accea ca sufletele mortilor inecati ale caror trupuri nu au fost gasite sunt potoplenek, strigoi care bantuie apa. Femeile fac un colac in care infing o lumanare, il lasa pe apa si colacul se opreste acolo unde este trupul disparut. In bisericile de pe Valea Tisei, exista o pereche de prapori (paviza) pentru plutasii care transportau lemnul si acesti prapori erau dusi doar la inmormantarea lor. Ei aveau, in interiorul manerului, un recipient de tabla umplut cu nisip din Tisa, simbolizand adancurile apei si malurile ei. Moartea se anunta cu clopotul bisericii. Luminatia are loc in prima sambata dupa 1 noiembrie, cand se fac parastase la mormant si se da pomana vaduvelor si saracilor.

Costumul popular traditional ucrainean de pe Valea Tisei este diferit de cel de pe Valea Ruscovei contaminarea cu portul romanesc maramuresan este puternica, lucrul firesc dupa o convietuire de cateva sute de ani, cel contemporan de pe Valea Tisei este apropiat, in prezent, de cel din Tara Oasului (fuste crete din "par" - de casmir sau imitatie de casmir, cu motive florale, camasi asemanatoare celor din satele romanesti ale Maramuresului istoric, dantelele si cusaturile ornamentale preferand vernilul sau albastrul), dar in trecut o identitate ucraineana mai bine conturata: pentru femeile mature camasa era alba complet, avand ca unic ornament dantela alba, fara margele; camasa pentru femeiile tinere si pentru fete era cusuta, la baza gatului si la maneci cu ata colorata si cu margele colorate. Camasa de sarbatoare - hutulca - era din matase alba, cusuta cu margele si cu ata colorata. Fustele erau plisate marunt (suknea sevetova skladena), din stofa fina, albastru inchis sau verde inchis; peste fuste se punea un sort de matase, asortat la culoarea fustei. Existau si fuste crete, in locul celor plisate, care au inceput sa castige tot mai mult teren, schimbandu-si si preferintele cromatice cu unele mai vii, florale. Pentru anotimpul rece, un cojocel alb, de miel, cu broderie colorata din piele. Baticul "de par" este inflorat pentru tinere sinegru cu putine flori pentru cele mai varstnice. Costumul barbatesc, alcatuit din camasa cu maneci largi si pantaloni largi se faceau din panza tesuta in casa, cusuta cu ata alba. Pentru anotimpul rece, se poarta sardacul si lecrecul (laibecul), din aceelasi material, dar fara maneci, din lana in culori naturale - alba, gri, negra - cu dungi verzui, vopsite natural cu coaja de nuc. In trecut nu se foloseau vopsele chimice pentru tesaturile ornamentale sau functionale - covoare, paretare, cuverturi, sterguri - ci vopsele naturale: sofranul, coaja de nuc uscata si verde, coaja de ceapa, frunza de nuc, sunatoarea; plantele erau folosite in stare uscata.

Costumul popular traditional aproape a disparut din uz, fiind folosit doar de sarbatori si duminica.

Ocupatiile ucrainenilor din zona erau cresterea animalelor, agricultura, pomicultura (precum ale romanilor).

In concluzie, Tara Maramuresului este o veche provincie istorica a spatiului romanesc care, prin intampinarea, alaturi de romani a maghiarilor, ucrainenilor, germanilor, evreilor si a altor etnii, a devenit o zona multiculturala.

BIBLIOGRAFIE:

Darabus, Carmen, Identitate si comunicare, Editura Universitatii de Nord, Baia Mare, 2008.

Visovan, Stefan, Interferente romano-ucrainene in toponimia Maramuresului, Editura Umbria, Baia Mare, 2001.

Petrovai, Ioan, Multiculturalism in Tara Maramuresului. Valori culturale ucrainene, Editura Academia Romana Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007