Conceptul de delincventa juvenila

CONCEPTUL DE DELINCVENTA JUVENILA

1 Delimitari conceptuale

In teoria psihogenetica asupra personalitatii, a lui J.Piaget[1], adaptarea este definita ca fiind echilibru intre asimilare sau incorporarea mediului la schemele mentale ale subiectului si acomodare sau transformarea acestor scheme in functie de informatiile asimilate. Circularitatea intre asimilare si acomodare tinde spre echilibru, care nu este rectiliniu, ci conflictual, uneori contradictoriu. Adaptarea de tip psihologic presupune asimilarea de noi cunostinte si valori, dar si renuntarea la atitudini sau valori personale care sunt considerate inacceptabile de catre societate.

Inadaptarea desemneaza nerealizarea adaptarii la un minim de cerinte sociale, de ordin practic, scolar sau moral, din cauza unor deficiente native sau dobandite ce tin de familie sau de ambianta. Fenomenul de inadaptare se refera atat la deficientii motori, senzoriali si intelectuali, cat si la perturbarile de comportament.

In afara inadaptarii cauzata de infirmitati somatice, exista o alta de ordin psihic, implicand perturbari ale afectivitatii, instabilitate, puerilism, imaturitate, intelect de limita, logopatii, intarzieri mintale si, de asemenea, inadaptarea prin erori de educatie, stari prenevrotice si prepsihotice, deformari caracteriale, delincventa.

Un minor este cu atat mai bine adaptat cu cat are mai frecvente si mai profunde schimburi interpersonale echilibrate cu ceilalti din jur si cu diferiti factori ai ambiantei sociale ( institutii , organizatii, sisteme normative, comportamentul adaptiv exprima din perespectiva psihologica eficienta sau gradul in care minorul atinge standardele independentei personale si ale responsabilitatii sociale cerute de grupul social caruia ii apartin .

Din perspectiva juridica, adaptarea presupune realizarea unei concordante intre cerintele si normele socio-juridice, pe de o parte, si conduitele sau atitudinile minorului, pe de alta parte.

Toti cei pentru care legiuitorii si forta publica trebuie sa ia masuri speciale, iar educatorii trebuie sa faca apel la mijloace speciale, toti cei pentru care daca vrem sa respectam principiul legalitatii, este necesar ceva in plus pentru a-l aduce la nivelul celorlalti ( Paunescu .C.1984 ,pg.10).

Nu exista frontiere intre normal si anormal, intre sanatos si patologic, cu atat mai mult intre adaptat si inadaptat. Frontierele sunt conventionale si ele depind in genere de conceptia grupului social dat.

Din punct de vedere comportamental, V.Dragomirescu face distinctia intre comportamentul deviant aberant si antisocial astfel:

> se rezerva notiunea de comportament deviant numai atunci cand este vorba de abaterile de la norma sociala stabilita;

> comportamentul aberant sanctioneaza aspectele patologice din punct de vedere medico-legal ale comportamentului;

> comportamentul antisocial sau infractional retine numai aspectele juridice.

Acestea sunt definite ca fenomene de dezechilibru psihic sau echilibru partial care implica modificari ce predomina in sfera emotional-volitiva a personalitati umane, ca urmare a unor structuri morbide de natura sociogena sau tulburari morfofunctionale ale activitatii creierului obiectivizate in atitudinea persoanei fata de lucruri, fata de societate, fata de sine .

Din punct de vedere psihopedagogic, notiunea de conduita are o semnificatie umana mai importanta decat notiunea de comportament. Din multitudinea de stimuli care declanseaza conduita, cei care definesc conduita devianta sunt stimulii etici, legati de structura caracterului. Notiunea de caracteropatie include categoriile de tulburari care sunt mai stabilizate, interiorizate si rezistente la tratamente decat perturbatiile tranzitorii, dar mai putin rezistente decat psihozele, nevrozele si tulburarile de personalitate.

Daca devianta desemneaza caracteristicile anumitor comportamente, ea se abate de la normele acceptate in interiorul unui grup, delincventi include totalitatea incalcarilor de norme morale, juridice, sociale.

Termenul de delincventa juvenila provine de la cuvantul francez delinguance juvenile care, la randul lui isi are origine in latinescul delinguere juvenis si el desemneaza ansamblul abaterilor si incarcarilor de norme sociale, sanctionate juridic, savarsite de minorii pana la 18 ani. Unii autori occidentali considera ca notiunea de delincventa este relativ noua, iar delincventa juvenila este un fenomen nou. Notiunea respectiva nu a fost mult utilizata inainte de secolul al XIX-lea iar pana la sfarsitul secolului al XX-lea nu au fost infiintate instantele speciale pentru minori.

Desi acte infractionale au fost comise de minori de-a lungul istoriei, aceste fapte nu au fost intotdeauna considerate ilegale si nu au fost intotdeauna denumite delincvente.

Desemnand, in general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au implinit inca varsta majoratului, termenul de delincventa, ca atare, se aplica la diferite forme de comportament si la categorii eterogene de minori sau adolescenti: cei care transgreseaza legea (delincventi in sensul restrans al cuvantului), cei abandonati de parinti sau educatori si care se inregistreaza unor anturaje nefaste, potential delincvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul scolar ca urmare a unor sanctiuni aspre, brutale vagabondand prin diferite locuri, cei care au nevoie de protectie si ingrijire pentru diferite motive (decesul parintilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburari de comportament).

Ca forma distincta de devianta, delincventa juvenila constituie un fenomen complex care defineste ansamblul conduitelor aflate in conflict cu valorile ocrotite de norma penala. Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizeaza incalcarea normelor care reflecta cerintele oricarei forme de convietuire umana.

Delincventa juvenila este considerata ca o forma de trecere de la simpla tulburare de comportament si caracter la starile nevrotice si psihotice. Exista mai multe tipuri de delincventa in cadrul semiologiei tulburarilor de comportament si ale inadaptarii. Astfel, au fost identificate:

- delincventa persoanei cu carente relationale:

- delincventa prin identificarea valorilor marginale izvorate dintr-un microgrup;

- delincventa ocazionala la un minor prezentand o dezorganizare caracteriala;

- delincventa nevroticului;

- delincventa defensiva;

- psihoze nediferentiate cu forme de manifestare asociale;

- delincventa reactiva;

- delincventa la deficitul mintal;

- personalitatea cu structura delincventionala.

O manifestare delincventionala este un simptom care poate fi regasit in toate categoriile de inadaptare sociala a tinerilor.

Parcurgand literatura de specialitate din ultima vreme, care abunda in diverse descrieri ale psihologiei deviantului, putem retine faptul de o decisiva semnificatie ca principala trasatura a personalitatii deviantului este imaturitatea lui pe diverse planuri, si, corolatorul acestei imaturitati, inadaptarea la ambianta socioculturala. Antisocialitatea sau chiar criminalitatea tinerilor emana din concurenta unor factori interni ( imaturitatea fizio-psihica) cu factori externi ( adaptarea deficienta la mediul personal, familial, social). Adaptarea deficienta la mediu (la mesadaptation dupa expresia lui Canepa) nu explica comportamentul antisocial, tot asa cum tulburarea psihica singura poate fi comportabila si cu o conduita care nu are nimic antisocial in ea.

2 TEORII FUNDAMENTALE IN EVALUAREA CAUZELOR

DELINCVENTEI JUVENILE

Delincventa juvenila a fost si continua sa fie analizata in mod diferentiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientari, paradigme si teorii explicative, toate urmand identificarea si evaluarea cauzelor si a mecanismelor de baza care determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal in randul tinerilor.

Teorii predominant nepsihologice

Teoriile biologice sustin ca anumite anomalii sau disfunctii fiziologice constituie factori determinanti ai comportamentului infractional.

Pentru medicul italian Cezar Lambroso, comportamentul criminal constituie un fenomen natural care este determinat ereditar. Criminalii innascuti sunt caracterizati printr-o serie de stigmate, precum : forta simetrica, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasa sau foarte ingusta, sprancene proeminente, maxilarul si obrajii proeminenti. In afara de caracteristicile fizice, Lambroso a listat si o serie de avatisme fiziologice si psihologice, precum : insensibilitatea la durere, cicatrizarea rapida a ranilor, o mare asemanare intre sexe, lenea, lipsa completa a rusinii, a onoarei, a remuscarii si a milei.

Teoriile sociologice, desi sunt foarte variate si se prezinta in multe forme, ele au un punct comun si anume conflictul cultural este cauza principala a delincventei. Aceste teorii pun accentul pe trei categorii de factori:

- valorile care sunt exterioare oricarui violator al legii;

- cauzele care exista anterior actiunii criminale;

- raspunsurile care apar din structurile ambientale, la randul lor, afecteaza grupuri largi de oameni.

Explicatiile sociologice pot fi grupate in explicatii structurale si explicatii subculturale.

Explicatii structurale: conceptul de baza cu care opereaza explicatiile structurale este inegalitate fundamentala in ceea ce priveste oportunitatile in a atinge scopuri dictate de societate. Societatea stabileste pentru toti aspirantii (cum ar fi sanatatea, succes profesional, educatie, prosperitate materiala), dar nu toti membrii societatii sunt capabili sa satisfaca asemenea cerinte prin mijloace legale.

Robert K. Heriton ( 1957) relationeaza delincventa cu anomia, bazandu-se pe urmatoarele concepte:

- societatea accentueaza asupra succesului adica a avea si a consuma si, in acelasi timp, pentru anumiti indivizi, blocheaza caile legitime pentru atingerea acestui scop;

- accesul la mijloacele legitime de achizitie este efectiv negat de multi membri ai claselor inferioare si ai grupurilor minoritare.

Explicatiile subculturale, spre deosebire de cele structurale pun accentul pe caracteristicile particulare etnice, religioase, nationale ale grupurilor de apartenenta.

Tema conflictului cultural este abordata in mod evident in cadrul teoriei intereselor focale ale lui Hiller, care atribuie comportamentelor delincvente ale grupurilor de adolescenti din clasa de jos, incercarilor de a atinge acele scopuri ce sunt valorizate in cultura lor prin comportamente care par a fi cele mai potrivite.

Teoria subculturilor si teoria grupurilor de la marginea strazii (Cohen, A.,Gordon, M., Yinger.M.)

Privind valorile sociale ca un important suport in determinarea comportamentului deviant al tinerilor, aceasta teorie afirma necesitatea de a observa resorturile intime ale delincventei juvenile din perspectiva particulara a subculturilor existente in cadrul unei societati. Subcultura reprezenta o subdiviziune a modelelor culturale la care participa o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reactie de protest fata de normele si valorile societatii, grupand indivizi care au sentimentul ca le sunt blocate posibilitatile si mijloacele de acces spre valorile si bunurile sociale. Atunci cand indivizii unei asemenea subculturi utilizeaza modali-tati si mijloace legitime si antisociale pentru a-si realiza nevoile si scopurile, ne aflam in fata unor subculturi delincvente. Caracterizate printr-o serie de trasaturi specifice, subculturile delincvente impun membrilor desfasurarea unor activitati ilicite si delincvente.

Mecanismul principal prin care aceste subculturi actioneaza asupra indivizilor este acela de socializare in grup.

Delincventa juvenila, ca forma si modalitate de raspuns fata de inegalitatea sociala nu este fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri al subculturilor delincvente.

O varietate a teoriei subculturilor delincvente , care incearca sa explice delincventa juvenila ca fiind rezultatul unui comportament invatat, este cea a grupurilor de la marginea strazii sau a societatii de la coltul strazii (corner street society), elaborata de W.F.Whyte.

Asocierea si participarea la activitatile grupului de prieteni este considerata ca fiind o modalitate importanta de socializare a tanarului intrucat in aceasta perioada el are o atitudine ambivalenta: obedienta si revolta, independenta si imitatie, anticonformism si criza de originalitate.

Prin adoptarea unor norme de conduita ilegitime si a unor mijloace de reusita indezirabile, aceste grupuri de tineri se transforma in adevarate surse potentiale de devianta si delincventa prin inducerea si invatarea de catre membrii lor a unor tehnici infractionale.

Periculozitatea deosebita a grupurilor stradale consta in aceea ca sunt alcatuite din tineri ce prezinta serioase deficiente de socializare, tineri care au abandonat scoala si au fugit de acasa, tineri fara serviciu si tineri care deja au suferit condamnari penale. Din acest motiv, activitatea grupului stradal - caracterizata initial prin poluarea morala a locurilor publice se structureaza treptat si preponderent deviant spre comiterea unor delicte deosebit de grave.

Teoriile economice incearca sa stabileasca o legatura intre infractiune si conditiile economice. Urmariti de frica insecuritatii economice si de dorinta competitiva de a castiga ceva din bunurile inegal distribuite pretutindeni in societate, multi indivizi vor deveni eventuali delincventi.

Teoria dezorganizarii sociale (Scoala de la Chicago)

Conform acestei teorii, geneza si dinamica delincventei sunt determinate sensibil de marile depresiuni de crize sociale si economice, de fenomenele de urbanizare si exod rural. Rata delincvetei este mai ridicata in ariile si zonele caracterizate prin deteriorare fizica, declin de populatie, dezintegrare culturala, ceea ce impiedica exercitarea adecvata a controlului social al comuinitatii, generand fenomene de dezorganizare sociala, marginalizare, devianta.

Teoria dezorganizarii sociale considera ca factorul determinant in mecanismul cauzal al delincventei juvenile il reprezinta scaderea functiilor de socializare si control exercitate de comunitate si vecinatate, destabilizarea ordinii sociale si a aceziunii grupurilor datorata eterogenitatii populatiei si varietatii normelor de conduita. In consecinta, cauzele primare ale delincventei rezida in interiorul comunitatii urbane care, datorita aglomerarii de populatie, a diversificarii spatiilor si serviciilor comerciale si sociale, devine prin ea insasi o sursa potentiala criminogena, prin atragerea si ispitirea unor tineri de a comite acte si delicte penale.

Teorii predominant psihologice

Teoriile psihologice pun accentul, in special, pe caracteristicile persoanei, pe structura si factorii componenti ai personalitatii, pe rezultatele invatarii si interactiunii sociale, ca fiind drept cauze ale comportamentului infractional. Daca teoriile sociologice sunt orientate predominant catre mediul ambiental si social - economic, teoriile psihologice pun mai mult accent pe individ, pe factorii psihologici si psihosociali.

Teorii propriu-zis psihologice

Teoriile analitice. Argumentele centrale ale acestor teorii constau, pe de o parte, in afirmarea esecului in ceea ce priveste controlul efectiv al ego-ului si superego-ului datorat greselilor timpurii in formarea copilului sau negalizarii parentale. Pe de alta parte, comportamentul deviant este considerat a fi o metoda simptomatica de abordare a problemei bazale a adaptarii si anume, apararea impotriva anxietatii.

Orice delincvent sufera de o nevoie compulsiva de a fi pedepsit in vederea usurarii starii de vinovatie datorate sentimentelor incestuase, inconstiente de tip oedipian, din perioada copilariei. Delictele sunt comise in vederea autopedepsirii si, deci, in vederea purificarii de vinovatie. Din punct de vedere psiho-dinamic, toti oamenii sunt delincventi inascuti.

Fiinta apare in lumea ca un delincvent, adica neadaptat social. In primi ani de viata, copilul isi prezerva criminalitatea in cel mai inalt grad, fiind preocupat numai de realizarea placerii si de evitarea durerii. In perioada 4-6 ani, dezvoltarea delincventului incepe sa se diferentieze de cea a persoanei normale.

Complexul Oedip este un fapt psiho-dinamic fundamental care produce delincventa, toti baieti manifesta o ostilitate fata de tata si iubire fata de mama, care cuprinde dorinta sexuala. Vinovatia si anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie sa fie rezolvate, pentru ca tanarul sa devina un om sanatos psihologic.

Cel care isi reprima ostilitatea fata de tata isi va redirectiona agresivitatea in alta parte, ajungand la comiterea unor acte violente. Primul act rebel este comis in copilaria timpurie si este un factor important pentru formarea simtului justitiar al unei persoane.

In ansamblu, delincventa este atribuita conflictelor interne, problemelor emotionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecventa si inferioritate.

Teoriile psihosociale accentueaza asupra achizitiilor rezultate din procesul interactiunii si invatarii psihosociale si sociale ca fiind drept principalele explicatii, principalele cauze ale delincventei.

Teoriile controlului psihosocial (Hirschi). Aceste teorii sustin, in principal, faptul ca tendinta indivizilor de a devia in plan comportamental este relativ generala si constanta, ceea ce inseamna ca acestia se vor comporta, in mod frecvent antisocial daca ei nu sunt formati si sustinuti in a evita aceasta tendinta. Legatura fiecarui individ cu societatea are trei elemente si anume:

a) atasamentul fata de persoanele conventionale, este o legatura afectiva ce conduce la grija manifestata fata de altii, la evaluarea opiniilor si expectatiilor fata de sine;

b) obligatia fata de comportamentele conventionale, in masura in care un individ a investit timp si energie in activitatile conventionale (a primit educatie, a obtinut o slujba), legatura lui cu societatea va fi intarita. Cei care nu risca o investitie conventionala se vor angaja in actiuni delincvente si criminale;

c) convingerea individului ca trebuie sa se subordoneze societatii. Cei care refuza sa legitimitatea societatii in a formula norme si cerinte, vor fii inclinati in mare masura in directia incalcarii lor.

Teoria rezistentei la frustrare (Reckless,W.C)

O teorie particulara care incearca concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic, este asa numita teorie a rezistentei la frustrare (containment theory) elaborata de W.C. Reckless care, pornind de la critica conceptului de cauza a delincventei, propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabile sa suplineasca deficientele teoriei cauzele.

Acest model de elaborare a delincventei juvenile are ca fundament conceptual structura a individului, care poate fi caracterizat ca un adevarat scut de rezistenta impotriva abaterilor de la normele sociale si a demoralizarii. Exista o structura sociala externa si structura psihica interioara, care actioneaza ca mecanisme de protectie in calea frustrarii si a agresivitatii tanarului. Structura externa este alcatuita din grupurile sociale la care tanarul participa (familie, vecinatate, prieteni etc.) si care ofera posibilitatea dobandirii unui statut, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor etc.

In schimb, structura interioara dobandeste o importanta si o semnificatie aparte in anumite momente ce asigura tanarului constiinta identitatii de sine si a imaginii despre sine in raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientarii spre scopuri dezirabile si toleranta la frustrare.

Daca unul sau mai multe componente ale celor doua structuri lipsesc, tanarul este predispus sa devieze de la normele de convietuire sociala, comitand acte cu caracter delincvent.

Teoriile invatarii psihosociale. In aceasta categorie putem include teoria asocierilor diferentiale (Sutherland, E.R.)

Considerand comportamentul delincvent ca fiind alcatuit atat din elementele care intra in joc in momentul comiterii faptei (circumstantele si imprejurarile socio-economice si culturale) cat si de elementele care au influentat interior viata delincventului. E.R. Sutherland elaboreaza o teorie genetica a delincventei, denumita a asocierilor diferentiale ( diferrntial association).

Aceasta teorie pleaca de la premisa ca in viata sociala indivizii, atat adulti cat si cei tineri, se confrunta cu modele pozitive (conformiste) si negative (neconformiste) de comportament si conduita, care nu se transmit nici pe cale ereditara nici nu se imita, ci se invata in cadrul proceselor de comunicare si relationale sociala dintre indivizi si grupuri diverse.

Aceasta comunicare poate fi atat verbala cat si comportamentala, transmisa prin exemplul altor persoane cu care se vine in contact direct.

Teoria asociatiilor diferentiale considera socializarea ca factorul explicativ fundamental in geneza delincventei. Comportamentul delincvent se invata ca orice tip de comportament prin intermediul socializarii, individul preluand modele si norme care induc o serie de aptitudini, deprinderi si comportamente negative.

Poate fi folosita, aceasta teorie, cu precautiile de rigoare, in explicarea procesului de inductie negativa intalnit in institutiile de resocializare a minorilor delincventi, unde, adolescentii internati pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorata contactului cu cei sanctionati pentru delictele grave si foarte grave, invata pe parcurs o serie de tehnici delincvente comitand la randul lor infractiuni cu un grad sporit de periculozitate.

Teoriile invatarii sociale (Patterson) accentueaza asupra interactiunii dintre persoana si mediu, in vederea identificarii conditiilor in functie de care indivizii violeaza legea.

Unii reprezentanti ai teoriilor sociale vad copii ca fiind participanti activi in propria lor socializare, sustinand ca delincventii, sunt de fapt, capabili de stabilirea unor pattern-uri comportamentale ce pot fi urmate de catre altii. Copii antisociali isi educa proprii parinti.

Comportamentele antisociale au in mod firesc un impact; ele sunt foarte eficiente in educarea adultilor si colegilor asemanatori in sensul de a inceta sa formuleze cerinte.

Copilul nu trebuie sa faca treburi gospodaresti, nu trebuie sa se conformeze la regulile casei. Tehnici similare sunt utilizate de copil in instruirea profesorilor si a adultilor in general in a crede ca nu este necesar pentru copil sa mearga la scoala si sa achizitioneaze un nivel rezonabil daca el nu frecventeaza.

Un individ invata sa nu devina criminal, folosind o procedura de antrenare si formare prin care inhiba anumite feluri de comportament definite drept criminale.

Aversiunea individului fata de criminalitate se considera a se dezvolta conditionat, sa resimta anxietatea in anticiparea pedepsei. Pentru o adecvata conditionare sociala, Trasler (1961) listeaza urmatoarele aspecte:

- eficienta conditionarii sociale va depinde de forta reactiei neconditionate (anxietatea) cu care este asociata;

- acolo unde exista o relatie puternic dependenta intre copil si parintii sai, sanctiunea retragerii aprobarii va evoca o puternica anxietate;

- relatiile dintre copil si parinti sunt relatii de dependenta daca ele sunt excluse.

Diferentele in ceea ce priveste metodele de conditionare, diferentele in sensibilitatea si atitudinile familiei fata de crima vor determina daca un individ va fi predispus la un comportament criminal sau nu.

Teoria etichitarii sociale

Considerand ca modelul cel mai potrivit in analiza delicventei juvenile este acela de a investiga interactiunea indivizilor intr-un anumit context socio- cultural si normativ, reprezentatii etnometodologiei si interactionismului simbolic (H. Berk, K.Erikson etc), concep delincventa nu ca o trasatura inerenta a unui anumit tip de comportament, ci ca o insusire conferita acelui comportament de catre grupul sau indivizii care detin puterea sau care evalueaza conduita ca devianta.

Teoreticienii etichetarii sociale concep delincventa ca tip special de reactie sociala de aparare din partea societatii sau a anumitor grupuri, natura si intensitatea acestor reactii depinzand de o serie de factori, cum ar fi; puterea, clasa privilegiata, bogatia etc.

De multe ori, cei care detin puterea au bogatia, facand parte din categoriile privilegiate social, au tendinta de a eticheta ca deviante actele noncoformiste ale unor indivizi, proveniti din clasele de jos sau mijlocii ale societatii.

Paradigma etichetarii sociale a fost deseori aplicata in definirea atat a delincventei juvenile cat si in recuperarea sociala si morala a tinerilor care au suferit abateri si delicte.

Intr-o buna parte din legislatii sunt considerate si etichetate ca deviante si delincvente acele acte care contravin normelor de conduita stabilite de catre adult, delincventa fiind atributul unor categorii de tineri proveniti din categoriile si familiile neprivelegiate, desi comportamentul lor nonconformist nu se deosebeste de cel al tinerilor apartinand categoriei sociale privilegiate sau care detin puterea.

Alteori anchetarea se aplica, cu predilectie, tinerilor cu antecedente penale care reediteaza actele de incalcare a legii si care se vor comporta in conformitate cu aceasta definire, marginalizandu-se in cadrul societatii si devenind tot mai greu de recuperat social.