Atributele vitruviene ca surse ale expresiei arhitecturale

Atributele vitruviene ca surse ale expresiei arhitecturale

Expresia arhitecturala - sinteza a expresiei celor trei atribute (componente, cerinte) fundamentale ale operei de arhitectura (firmitas, utilitas, venustas), identificate de Vitruviu (Marcus Vitruvius Pollio) in De architectura libri decem, primul (si singurul) tratat de arhitectura care ne-a parvenit din Antichitatea clasica (cca. 25 I.Hr., in perioada domniei lui Octavian Augustus).

1 - firmitas (soliditate, stabilitate) - domeniul staticii, al tehnicilor si al materialelor de constructie + alegerea sitului

2 - utilitas (functionalitate) - folosinta cladirii si garantia unei bune functionari

3 - venustas (frumusete, expresivitate) - cerinte estetice / calitati formale (proportii, echilibru, ornament)

Cele trei atribute, prezente in cadrul oricarui obiect arhitectural, pot fi interpretate, in termenii unei analize lingvistice, ca niveluri paralele ale comunicarii

firmitas: suportul material - nivelul semiotic (suportul comunicarii)

utilitas: continutul (scopul) - nivelul semantic

venustas: forma - nivelul "poetic" / estetic / artistic

Pentru a raspunde cerintelor reprezentate de atributele vitruviene, arhitectul propune anumite forme care genereaza efecte (expresii) si semnificatii structurale/tectonice, functionale si estetico-simbolice, in dozaje diferite, in functie de program, de context, de optiunea autorului sau a comanditarului. Rezultanta acestora constituie expresia arhitecturala, mesajul final al operei.

1. firmitas

- conditie absolut necesara pentru existenta fizica a cladirii, dar nu suficienta pentru statutul de obiect arhitectural

- definit ca rezistenta fata de factorii care ameninta integritatea cladirii: incarcari statice (gravitationale) sau dinamice (din actiunea seismelor si vanturilor puternice), factori fizico-chimici naturali (intemperii, diferente de temperatura, umiditate) sau artificiali (eroziune, infiltratii, coroziune), factori accidentali (socuri, explozii, incendii, inundatii)

- se concretizeaza in sistemul constructiv, materiale, tehnologie, echipare tehnica.

De cele mai multe ori se manifesta ca o prezenta discreta, implicita, si nu ca scop in sine.

- exista insa momente, in istoria arhitecturii, in care firmitas prevaleaza fata de celelalte atribute, constituind o sursa importanta a innoirii limbajului arhitectural, iar expresia tectonica devine esentiala pentru expresia arhitecturala generala - momente in care cerintele functionale (practice sau simbolice) depasesc posibilitatile tehnice ale epocii si se cauta/se experimenteaza noi solutii.

Preocuparile structurale predomina in:

- perioada arhaica - strans legate de problema acoperirii pe orizontala a golurilor si a spatiilor de mari dimensiuni (rezistenta la intindere / incovoiere a materialelor de constructie), care duce la aparitia principalelor sisteme constructive traditionale - sistemul trilitic si sistemul in arc si bolta

ex. Poarta Leilor, Micene, Grecia

- perioada gotica - legate nu de cautarea performantei constructive (de altfel realizate), ci de cerinte simbolice: crearea unor spatii cat mai ample pentru a raspunde elanului religios al multimilor; a unor deschideri cat mai largi, prin care lumina, simbol al divinitatii, sa patrunda in spatiul de cult (mistica luminii); a unor edificii cat mai impunatoare, ca expresie a orgoliului civic al oraselor-comune care incep sa depinda direct de rege, si nu de seniorii feudali

ex. catedralele gotice, in special din Franta si Germania

- perioada moderna (in special incepand din sec. XIX)- legate de dezvoltarea fara precedent a economiei, de aparitia unor noi programe (cladiri industriale, gari, hale pentru expozitii universale, poduri, birouri, etc.) cu necesitati structurale noi (deschideri mari si inaltimi mari, eforturi structurale diferite, etc.):

→ de aceste constructii se ocupa inginerii, care sunt acum purtatorii noului in materie de limbaj arhitectural (v. si denumirea de "arhitectura inginerilor")

ex. Hala Masinilor de la Expozitia Internationala de la Paris, Tour Eiffel (ambele 1899)

→ arhitectii incep treptat sa utilizeze noile materiale si structuri, performante, camuflate insa sub aparenta celor traditionale, cel putin la exterior, ca apoi sa descopere mijloace de expresie specifice

ex. Biblioteca Sainte-Geneviève, Paris - Henri Labrouste; Bursa din Amsterdam - H.P. Berlage; magazinele universale (temple ale comertului): Lafayette, Samaritaine, Printemps - Paris; Halele din Paris - Victor Baltard

→ in sec. XX, arhitectii par fascinati de valentele estetice ale noilor forme constructive, ale structurilor speciale si ale tehnologiilor inovatoare - panze subtiri de beton, structuri metalice tridimensionale sau pe cabluri, grinzi din beton precomprimat, celule spatiale prefabricate, etc.

ex. Felix Candela, Pier Luigi Nervi (Palazetto dello Sport, Roma), Eero Saarinen (Aeroportul Dulles, Washington D.C.), Noriaki Kurokawa (Nakajin Building,Tokyo)

→ la sfarsitul secolului, manifestare a unui modernism tarziu inca atras de mitul progresului tehnologic, apare curentul high-tech - ca o demonstratie de forta, adesea gratuita, a tehnicii de ultima ora

ex. Centrul Pompidou, Paris - Richard Rogers & Renzo Piano: o expresie contemporana a culturii noastre, mai mult metafora tehnicista decat raspuns la cerinte concrete - propune de fapt un nou sistem ornamental

ex. Cladirea Lloyds, Londra - Richard Rogers - problema masurii in care se justifica expresia tehnicista in arhitectura civila

Pentru expresia arhitecturala este importanta diferenta intre structura reala, fizica si structura perceputa (care poate fi chiar cea reala, lasata aparenta si exprimata cu sinceritate, sau o structura figurata).

ex. zidarii portante, masive, care, datorita tratarii decorative cu pilastri si antablamente, apar ca structuri liniare (cadre) cu umplutura de zidarie (Palazzo Ruccellai - Florenta, palatele din piata Capitoliului - Roma)

Firmitas (formele tectonice, materialele) = sursa importanta de semnificatii universale, pe care se construiesc cele simbolice

ex.

Piramida:

- semnificatii primare: stabilitate, ascensiune, masivitate, impenetrabilitate

- semnificatii secundare: relatie intre cer si pamant, scara simbolica spre Soarele Ra, mormant al lui Osiris, zeu al fertilitatii si garant al prosperitatii regatului (daca mormantul nu este profanat)

Ordinul grec:

- semnificatii primare: echilibru perfect, absolut, intre orizontala si verticala, intre plin si gol, intre umbra si lumina; regularitate, armonie, proportionalitate

- semnificatii secundare: kosmopoiesis, metafora a ordinii universale reflectate in proportiile corpului uman

Goticul:

- semnificatii primare: ascensiune, dematerializare, dinamism, organicitate

- semnificatii secundare: elan religios, imn inchinat lui Dumnezeu - definit ca "lumina supraesentiala", glorificare a naturii in care se poate deslusi opera divina

Arhitectii, in special in perioada moderna, in care progresul tehnologic le-a permis o mare libertate a formei, au adoptat diferite atitudini fata de tehnica constructiva (enumerate de Pierre von Meiss):

a.  integrare a tehnicii: forma plastica si tehnica apar in echilibru perfect (ex. Frank Lloyd Wright);

b. exaltare: tehnica, pusa in valoare, este principalul mijloc de expresie arhitecturala (ex. Pier Luigi Nervi);

c.  figurare: tehnica nu este decat o imagine tehnicista sofisticata -metafora suprapusa realitatii structurale (ex. arhitectura high-tech);

d. disimulare: tehnica este camuflata sub aparenta unei alte tehnici din ratiuni diferite - se cauta o imagine de prestigiu (ex. Andrea Palladio) sau inca nu exista o expresie proprie (ex. Henri Labrouste);

e.  subordonare: tehnica este supusa unei expresii plastice dominante (ex. capela de la Ronchamp - Le Corbusier).

Accentul pe expresia tectonica = o tendinta importanta (sustinuta in prezent de Kenneth Frampton), care porneste de la intelegerea arhitecturii ca activitate tectonica, si nu scenografica, profund ancorata in realitatea ontologica si de aceea apta sa redea omului sentimentul de apartenenta la lumea in care traieste.

ex. Mies van der Rohe, Louis Kahn, Carlo Scarpa

2. utilitas :

- continutul propriu-zis al arhitecturii, echivalentul anecdoticului din artele plastice, literatura sau muzica programatica

- definit drept capacitatea unei cladiri de a se adecva in mod optim la o anumita functiune sau destinatie

Sens dublu:

a. functionalitate practica, materiala, utilitara - se refera la conformarea si dimensionarea spatiilor si volumelor, la conditionarea spatiilor si la relatiile dintre acestea (ierarhie sau egalitate, legaturi obligatorii sau facultative, schema functionala) etc. - aspect cantitativ, cuantificabil

b. functionalitate ideala - aspect calitativ, inefabil - tine de adecvarea

optima la functiune

psihologica - se refera la ambianta, la perceptia subiectiva a cadrului arhitectural si la un grad de confort fara de care omul poate desfasura o activitate, dar nu se poate identifica cu spatiul care o adaposteste;

- confortul psihologic poate insemna intimitate, cordialitate, lux, grad de personalizare, atmosfera, etc.

ex. atrium-urile hotelurilor lui John Portman (Atlanta): caracterul inedit, spectaculos, animatia continua → un mare succes comercial datorat ambiantei;

ex. cladirea administrativa a companiei Johnson Wax, Racine, Wisconsin - Frank Lloyd Wright, 1936: spatiu pe doua niveluri, spectaculos datorita stalpilor ciuperca (rol portant + estetic) si luminatorului, finisat cu materiale calde → randament crescut al angajatilor.

simbolica ( semnificanta / metaforica) teren comun cu venustas

- transmite semnificatii legate de destinatie, context cultural sau fizic, aspiratii si valori individuale, de grup sau universale etc.

- termenul "simbol" este utilizat in mod curent pentru a denumi orice semn, dar reprezinta de fapt numai unul din cele 3 tipuri de semne recunoscute de semiotica:

a. semne indexice: semne abstracte; anunta, semnalizeaza o realitate - ex. semnele de circulatie; chioscul de gogosi (doughnuts) anuntat printr-un mare doughnut in varf de catarg (Robert Venturi)

b. semne iconice (metafora) : trimit la o realitate cu care au ceva in comun; cel mai des utilizate in arhitectura, in special in perioada moderna (imagini ale functiunii): de la duck (fast-foodul in forma de pasare) la aeroportul TWA (Eero Saarinen) ca metafora a zborului sau la Biblioteca Nationala din Paris (Dominique Perrault), cu cele 4 turnuri de colt ca niste carti deschise - trecand prin asa-numita architecture parlante din sec. XVIII (Boulée, Ledoux, Lequeu)

c. semne simbolice: reprezinta prin conventie o realitate absenta, invizibila (transcendenta) cu care se identifica (ex. pestele, semn de recunoastere al primilor crestini); distileaza memoria culturala a unei colectivitati, o transforma in conventii - ex. ordinul clasic (simbol al ordinii cosmice), porticul cu fronton, cupola (pana la Palladio simboluri ale sacrului) etc.

- expresia functionala se refera la transmiterea, in primul rand, a semnificatiilor legate, explicit sau implicit, de functiunea propriu-zisa (semnificatii functionale), dar si a unor semnificatii cu caracter mai larg (sociale, culturale, ideologice, simbolice), legate de un anumit context:

1. semnificatii functionale (semne iconice, mai rar indexice):

-la nivelul spatiului

ex. functiuni principale si secundare exprimate prin scara, tratare arhitecturala, ambianta

- la nivelul elementelor de arhitectura si al unor subansambluri

ex. identificarea facila a functiunilor dupa forma si dimensiunile golurilor din fatada (scara, incaperile principale, serviciile, etc.) sau dupa forma caracteristica a unor subansambluri (casa scarii, casa liftului)

- la nivelul volumului general

ex. imaginea uzinelor cu seduri si cos de fum devenita semn indexic (v. legendele hartilor)

- la nivelul programului (asociatii, conexiuni legate de programe)

ex. soliditatea si impenetrabilitate fatadelor unei banci (in stil egiptean sau asiro-babilonian in sec. XIX; pereti masivi, mari plinuri de zidarie + o sugestie a fermoarului la Banca del Gottardo, Lugano - Mario Botta); imaginea unei zburatoare la aeroportul TWA, New York - Eero Saarinen, 1962

2. semnificatii sociale (semne iconice sau simbolice)  - indica un statut individual sau de grup,

ex. identitatea corporativa - Chrysler Building, New York, sau orice sediu de mare companie

3. semnificatii culturale (semne iconice sau simbolice) - exprima identitatea culturala a unui grup sau a unui loc

ex. spiritul national sau regional in arhitectura (stilul neoromanesc)

4. semnificatii ideologice (semne simbolice) - legate de propaganda puterii sau a unor grupari social-politice

ex. neoclasicismul ca arhitectura a revolutiilor si regimurilor burgheze; clasicismul regimurilor autoritare (nazist, fascist, stalinist); monumentalitatea arhitecturii industriale din perioada de ascensiune a Germaniei ante-1914 (Fabrica de turbine AEG, Berlin - Peter Behrens, 1911)

5. semnificatii simbolice (semne simbolice cu un grad de ambiguitate semantica - se preteaza la multe interpretari)

ex. opera din Sydney - forma spectaculoasa, cu sugestii multiple, care marcheaza rolul cladirii ca eveniment urban si ca semnal al orasului

Decorum - principiu al teoriei clasice echivalent cu functionalitatea simbolica; traductibil prin convenienta, adecvare la scop

- provenit din retorica, unde decorum (parte a elocutio) = congruenta dintre discursul retoric si destinatia sa ca loc, timp si tip de public (adaptare la scop)

- decor-ul lui Vitruviu: o categorie estetica complexa (cu implicatii sociale si morale + asociata cu Frumosul) cerand ca aspectul unei cladiri sa fie compus corect (adecvarea formei la continut - ex. ordinul templului la personalitatea zeului), respectand conventiile sociale si culturale (reprezentate prin teme ornamentale), ca si canonul artistic (regulile, auctoritas)

- teoria clasica (sec. XVII-XVIII) dezvolta conceptul de decorum ca bienséance sau convenance, punand accentul pe legitimitatea ornamentului; Laugier (considerat un promotor al rationalismului in teoria arhitecturii) recomanda pentru locuintele sarace "beaucoup de propreté et de comodité, point de faste" - o manifestare a ierarhiei sociale

- prin decorum, teoria clasica articuleaza viziunea unui univers ordonat, armonios, coerent, ierarhizat, in care totul are un rol si o semnificatie bine determinate, stabilite odata pentru totdeauna; ordinea divina se materializeaza in ordinea societatii si a artei si devine manifesta prin ornament (la randul sau conceput in concordanta cu paradigma parurii)

- decorum = o teorie a reprezentarii structurii sociale prin forma construita

- posteritatea conceptului de decorum strabate perioada moderna, fundamentand premisele functionaliste ale miscarii Arts & Crafts, ca si functionalismul insusi, chiar daca adecvarea la scop nu se mai refera la o ordine a lucrurilor data de Dumnezeu, ci la o ordine laica determinata de ratiuni social-politice, etice, estetice, practice.

Functionalismul: orientare / directie / tendinta care promoveaza primatul functiunii in conceptia arhitecturala

- scindare a atributelor specifica modernitatii (spre deosebire de unitatea indestructibila a conceptiei despre lume, pusa sub semnul credintei specifica lumii pre-moderne; ca reflectare a dezvoltarii complexe a societatii, modernitatea separa diferite domenii - ratiune si sensibilitate, util si frumos, structura si ornament - in componente pana atunci considerate inseparabile, formand un tot unitar);

- consacrat ca un curent major in perioada interbelica, sinonim cu termenii de "modernism interbelic" sau "Stil International", functionalismul (de fapt o forma de rationalism functional) are radacini mai vechi

Primele manifestari ale atitudinii functionaliste:

- Miscarea Arts & Crafts - arhitectura domestica burgheza din Anglia victoriana nu mai incearca sa imite stilurile istorice ale resedintelor aristocratice, ci, promovand valori tipic burgheze (confortul, eficienta), apeleaza la formele arhitecturii vernaculare, la materialele locale si la tehnici traditionale (de unde denumirea de FreeStyle Architecture); fiecare functiune sau bloc functional capata propriul volum si propriul acoperis, precum si o expresie proprie, sincer afisata in fatada

ex. Red House, Philip Webb, Marea Britanie, 1859 (locuinta lui William Morris)

- Louis Sullivan, fondatorul Scolii de la Chicago - autorul motto-ului functionalist "form follows function" (idee preluata de la naturalistul Lamarck: functia creeaza organul); Sullivan gandeste arhitectura intr-o unitate organica forma - functiune, dupa modelul biologic

ex. Guaranty Building, Buffalo, 1895 - turn de birouri conceput dupa principiul coloanei: baza = parter + mezanin, spatii publice gandite ca un decor fastuos al strazii; fusul canelat = zona de birouri, tratata mai neutru, cu riflaje verticale; capitelul = coronamentul, spatii tehnice (rezervorul de apa si camera troliului), dar zona cu functie estetica si reprezentativa (participa la silueta urbana)

- curentul functionalist propriu-zis se dezvolta mai ales incepand din anii `20, fundamentat de Le Corbusier si de reprezentantii Scolii Bauhaus - promoveaza adecvarea formei la functiune, in forme simple, geometrice, austere (lipsite de ornament), posibil de realizat cu mijloace industriale

ex. cladirea Scolii Bauhaus, Dessau - Walter Gropius,1925 - ilustreaza principiile functionaliste - zonificarea functionala (organizare pavilionara, in blocuri functionale distincte, articulate prin circulatii verticale), conformarea fiecarui spatiu dupa functiune, expresia proprie fiecarei functiuni etc.

- devine o estetica functionalista, definita in 1932, cu ocazia expozitiei The International Style (MoMA, New York), de catre Henry-Russell Hitchcock si Philip Johnson, in opozitie cu estetica clasica:    

- masa inlocuita prin volum

- simetria axiala inlocuita prin regularitate

- ornamentul aplicat inlocuit prin proportii si calitati estetice ale  materialelor

=> o estetica abstracta, care se va generaliza dupa al doilea razboi mondial in special in arhitectura locuintei de masa, conducand la depersonalizare, uniformizare, pierdere a identitatii

- principiile functionaliste se extind si la scara orasului (urbanismul functionalist): zonificarea functionala (zoning) dupa principalele functiuni ale orasului (locuirea, productia, recreerea si circulatia)

- ex. cartierul experimental Weissenhof, langa Stuttgart - 1927 (proiect coordonat de Mies van der Rohe la care au participat toti marii reprezentanti ai functionalismului) - cladirile de locuit sunt amplasate intr-o zona izolata de centrul orasului, un parc cu alei pietonale si alei de acces carosabil; circulatia carosabila este scoasa in afara cartierului, perimetral, disparand ideea de strada traditionala;

- ideile urbanismului functionalist sunt meritorii pentru incercarea de a solutiona criza urbana a secolului XX - dar aplicarea lor rigida, mecanica, fara a tine seama de situatia particulara a fiecarei teme, a condus la un adevarat esec uman (v. demolarea, in ultimele zeci de ani, a unor cartiere de locuinte ieftine devenite focare de infractionalitate)

- ex. cartierul Pruitt Igoe din St. Louis, Missouri - arh. Minoru Yamasaki, aruncat in aer in 1972 (moment in care Charles Jencks recunoaste sfarsitul modernismului si al idealurilor sale)

- exemplele de functionalism de buna calitate sunt cele in care aspectele utilitare si cele psihologico-simbolice sunt inseparabile

ex. Alvar Aalto - sanatoriul TBC de la Paimio, Finlanda, 1929, unde aplica principiile functionaliste (forme simple, geometrice, zonificare functionala), dar se concentreaza asupra confortului psihologic al bolnavilor - ambianta calda (lemnul si designul original) + detalii tehnice (tamplarii exterioare cu sistem de circulatie a aerului etc.)

ex. cartier muncitoresc Hook van Holland - arh. J.J.P. Oud, 1924; se pastreaza scara domestica si o anume traditie a locuirii (locuinte individuale cu mici dotari de comert, strada-coridor) care da utilizatorilor un sentiment al comunitatii, al apartenentei (chiar daca locuintele sunt identice, repetabile, impersonale)

3. venustas :

- componenta estetica / artistica / poetica a arhitecturii, care include si o dimensiune simbolica - expresivitatea pur formala, detasata de ratiuni extraestetice (functionale, structurale), in virtutea unei anumite autonomii a formei artistice care permite experimentul gratuit

- venustas = artisticitate + simbolism (dimensiunea artistica a unei opere nu consta numai in realitatea ei fizica, ci in primul rand in semnificatiile transmise de forme, in ceea ce exprima)

- atributul cel mai teoretizat, problema centrala a teoriei clasice de arhitectura (forma, proportii, ornament, ordin).

- pentru Vitruviu, venustas include cerintele estetice, in primul rand proportiile, dar si inventivitatea artistica + adecvarea fata de destinatia cladirii (importanta sursa a Frumosului): cerintele frumosului sunt indeplinite "cand opera are o aparenta eleganta si placuta, iar proportiile relative ale partilor individuale au fost calculate pe baza adevaratei simetrii" - simetria in sensul antic = comensurabilitate (a partilor intre ele sau a partilor fata de un modul), armonie;

- conceptul de decor (congruenta, adecvarea dintre forma si continut cu respectarea conventiilor social-culturale si a canonului) este o componenta a lui Venustas - v. cap. Utilitas (din perspectiva actuala, decor apartine unei zone de suprapunere intre Utilitas ca functionalitate simbolica si Venustas);

- decor dicteaza modul de utilizare a ordinelor (in functie de caracterul si calitatile lor - probleme de iconologie arhitecturala):

- doric: pentru zeitati virile, razboinice (Marte, Hercule, Minerva)

- ionic: pentru zeitati cu caracter intermediar intre severitatea masculina si zveltetea feminina (Junona, Diana, Bacchus)

- corintic: pentru zeitati cu o natura delicata (Venus, Flora, Proserpina, nimfe ale izvoarelor)

- proportiile sunt definite in 3 moduri:

1. prin relatia partilor intre ele

2. prin relatia tuturor elementelor cu un modul

3. prin analogia cu proportiile corpului uman

=> dualitate a conceptului de proportie: proportii matematice versus proportii antropomorfice (legate in imaginea omului vitruvian)

- Alberti nu utilizeaza termenul Venustas, ci, cu acelasi sens (Frumos, frumusete), termenul de pulchritudo; criteriul suprem al Frumosului = armonia (concinnitas), concept cheie al teoriei sale, bazat pe numar (numerus), proportie (finitio) si distributie (collocatio)

- regulile date de numere deriva din natura; ex. numere pare-impare: picioarele animalelor sunt in numar par, la fel si coloanele sau colturile; deschiderile (gura sau, pe fiecare parte a corpului animalelor, urechea, nara, ochiul) - in numar impar, la fel si golurile fatadei etc.

- legile proportiilor, ca si legile armoniei muzicale (in linia lui Pitagora) deriva de asemenea din Natura; intervalurile armonice ale scarii muzicale erau vazute ca dovada audibila a frumusetii rapoartelor numerice care stau la baza ordinii universale

- legile distributiei, inspirate si ele din natura, se refera la pozitia relativa a partilor unei cladiri unele fata de altele, de ex. simetria (in sensul modern de echilibru al partilor)

- in linia lui Vitruviu, teoria renascentista (inclusiv Alberti) considera ca

- dupa cum omul este imaginea lui Dumnezeu (proportiile sale sunt concepute si fixate de vointa divina), tot asa proportiile arhitecturii trebuie sa exprime ordinea cosmica

- analogia dintre acordurile muzicale audibile si proportiile arhitecturale vizibile este expresia si in acelasi timp dovada incontestabila a structurii armonice a universului

- doctrina unui univers matematic, guvernat de legile proportiilor armonice, este reafirmata de marii ganditori ai sec. XVI-XVIII (Kepler, Galilei)

- erodarea legilor proportiilor se produce o data cu desacralizarea treptata a viziunii despre lume (opera a modenitatii)

-Claude Perrault introduce relativismul: nu exista rapoarte "frumoase" aprioric, frumusetea proportiilor clasice se datoreaza obisnuintei (pierderea dimensiunii transcendente a ordinului - considerat pana acum un simbol al ordinii cosmice); notiunea de frumos se scindeaza in (1) frumos obiectiv / pozitiv (natural, real, necesar - ex. calitatea materialelor si a executiei) si (2) frumos subiectiv / arbitrar (relativ - ex. proportiile)

- Francesco Milizia (sec. XVIII): proportiile si, implicit, impresia produsa de un edificiu, depind de senzatie, de experienta anterioara

- linia senzualista engleza (sec. XVIII) - cu teoriile filozofului David Hume si ale pictorului William Hogarth - transforma estetica obiectiva intr-o sensibilitate subiectiva

- Hogarth, in "On the Standard of Taste" ataca fundamentul teoriei clasice: frumusetea nu este inerenta obiectului pentru ca acesta sa fie in acord cu armonia suprema, ci apartine sensibilitatii, ca si diformitatea

- Richard Payne Knight - proportiile vizibile depind de asociatiile de idei, nu de o ratiune abstracta (demonstreaza ca armonia muzicala si proportiile spatiale nu au nimic in comun: aceleasi dimensiuni relative care fac un animal frumos il fac pe un altul urat)

=> proportia devine un rezultat al sensibilitatii individuale, iar arhitectura se emancipeaza complet fata de rapoartele matematice; proportia ramane totusi valabila in forma degenerata ca reteta didactica - instrumentalizata, desacralizata, fara legatura cu semnificatia originara

- sec. XVIII inlocuieste primatul proportiei cu notiunea de caracter (introdusa de Germain Boffrand): transpunerea in arhitectura nu a unor rapoarte deduse din proportiile corpului uman, ci a nuantelor umane de caracter

- se cauta identitatea nu intre rapoartele muzicale si arhitecturale, ci intre sentimentele declansate de muzica si arhitectura;

- o cladire trebuie sa exprime caracterului ocupantului sau al functiunii; arhitectura produce un efect, se adreseaza observatorului;

- Boffrand propune o estetica a efectului, derivata din retorica

- conceptul de caracter fundamenteaza ideile arhitecturii "vizionare" si ale asa-numitei architecture parlante.

- sec. XIX: dezbateri despre stilul, urmate de o problematica non-estetica (sociala, tehnologica, urbanistica, ideologica - ex. specificul national)

- incepand cu Viollet-le-Duc, teoria arhitecturii nu mai este privita ca un sistem estetic speculativ, ci ca rezultat al unei cercetari stiintifice empirice inatacabile

- sec. XX - nihilismul avangardelor aduce o revizuire a valorilor; se propune o estetica a masinii, iar frumosul ajunge sa se identifice cu "forma justa" (perfect adaptata functiunii, automat frumoasa); simultan, se constata o revenire la teoria proportiilor din considerente estetico-functionale (Modulorul lui Le Corbusier)

- in prezent, problematica frumosului si a expresivitatii formei este inlocuita in teoria de arhitectura de teme mai apropiate de preocuparile societatii contemporane, dar ramane, implicit, o cerinta fundamentala, continuta in subtext de o mare parte a acestor teme (semnificatia si fenomenologia locului, legatura cu traditia, contextul, expresia tectonica, originalitatea in arta).

Venustas ca expresie a formei

Expresivitatea formelor arhitecturale este determinata atat de realitatea lor concreta (geometrie, textura, culoare), cat si de semnificatiile pe care le transmit, deci de modul cum sunt receptate de observator, in functie de asociatiile sau conexiunile pe care le suscita (de fapt chiar aparenta concreta contine sugestii perceptive, adesea indepartate de realitatea imediata)). Formele nu sunt niciodata pure, "inocente", ci poarta o incarcatura de semnificatii pe care experienta umana o recunoaste intotdeauna.

Sursa (provenienta) formelor arhitecturale, in sensul de reflectare a unei realitati (mimesis) devine astfel un criteriu important in identificarea semnificatiilor pe care le transmit.

Tipuri de forme dupa criteriul mimetic:

1. Forme derivate din ratiuni extraestetice (structurale sau functionale)- care primesc o interpretare estetica si ajung sa para ornamentale

ex. ordinul clasic, nascut din "mirabilul dialog intre forma tectonica si apa de ploaie" (Paolo Portoghesi): are la origine rol structural, dar devine o interpretare poetica a structurii (curbura echinei dorice si a fusului, precum si sensul descendent al volutelor ionice si al frunzelor de acant corintice, care exprima reactia pietrei la actiunea incarcarilor gravitationale, structura antablamentului din piatra care imita structura din lemn); elemente gandite pentru a facilita scurgerea apelor meteorice sau efectele neplacute ale degradarilor pe care le produc - profilele cornisei, in special lacrimarul (reprodus si la cornisele interioare), canelurile coloanelor etc.

ex. modenatura gotica - ansamblul profilelor si al decoratiilor (inclusiv garguiele proeminente, in forma de monstri sau demoni) este gandit pentru a proteja fatada de efectele apei de ploaie;

ex. ancadramentele  au o origine structurala - intarirea structurii (zidarie portanta, deci suprafata continua) in dreptul golurilor - lintoul (buiandrugul) care uneori trebuie sustinut de montanti si de o baza; la finisarea zidului se poate renunta la exprimarea vizibila a ramei rezultate; dar, din ratiuni de confort psihologic (si estetico-simbolice), rama structurala este reprodusa si amplificata decorativ.

2. forme ideale, derivate din interpretarea unor modele estetice si/sau simbolice

a. modelul cosmic (imago mundi):

- asezarea, locuinta si sanctuarul (in perioada primitiva si arhaica) - ritualuri de intemeiere cu marcarea centrului si a limitei, care echivaleaza cu creatia lumii

- biserica in perioada crestina timpurie (cupola simbol al cerului, nava - al

lumii terestre)

- temple budiste sau hinduiste - planul figureaza o mandala (simbol cosmic transpus intr-o magine capabila sa conduca la iluminare): forma rectangulara, orientata dupa punctele cardinale; incinte concentrice (trepte initiatice); sanctuarul in centru ca axis mundi

ex. Angkor-Vat (Cambodgia), Borobudur (Java)

b. modele arhetipale sau mitice:

- muntele sacru (piramide, ziggurate, temple indiene)

- labirintul (palatul din Cnossos, Creta) - simbol initiatic

- Chivotul (Tabernacolul) → templul lui Solomon (model pentru tipul spatial central)

- Civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu = Ierusalimul ceresc, model pentru tipul bazilical)

c. modele istorice de prestigiu:

- templul grec: ex. preluat din Renastere (Palladio) pana in neoclasicism (La Madeleine, Paris; Walhalla, Regensburg)

- templul circular roman (al zeitei Vesta): ex. Bramante (Tempietto)

- arcul de triumf roman: ex. Alberti (portaluri la San Francesco din Rimini sau Sant'Andrea din Mantova)

- Panteonul: ex. Bramante (Tempietto), Palladio (vila Capra), Thomas Jefferson (Biblioteca Universitatii din Virginia)

- Tempietto: ex. Sir Christopher Wren (St. Paul, Londra)

- Vila Capra: ex. Lord Burlington

d. modele geometrice abstracte:

- compozitii bazate pe forme geometrice simple si trasee regulatoare

ex. orasele ideale ale Renasterii, care imbina formalismul estetic, simbologia cosmica si noile tehnici de fortificatie intr-o forma ideala pusa in legatura cu rectitudinea morala a cetatenilor - Sforzinda (Antonio Filarete, sec. XV), Palmanuova (Vincenzo Scamozzi, sec. XVI)

ex. planurile vilelor lui Palladio

ex. fatade ale vilelor lui Le Corbusier (Maison Ozenfant, Garches)

e. modele estetice (derivate din doctrine / programe estetice elaborate de arhitecti sau plasticieni)

- Grupul De Stijl: se bazeaza pe principiile neoplasticismului (Piet Mondrian), curent pictural care propune descoperirea esentei realitatii, a structurilor sale elementare; forma este descompusa in elementele sale simple (linii, suprafete, culori primare si non-culori)

ex. Casa Schroeder, Utrecht - Gerrit Rietveld: obiect artistic la care se aplica principiul descompunerii volumului in linii si suprafete (elemente primare); fatadele par explodate, deconstruite, elementele se citesc net, intr-o izolare reciproca;

- Mies van der Rohe - prisma transparenta din metal si sticla, forma ideala cu vocatie universala, care poate fi utilizata indiferent de functiune;

ex. prisma verticala: Seagram Building, New York - birouri; Lake Shore Drive, Chicago - locuinte (forma improprie - lipsa de intimitate);

ex. prisma orizontala: Crown Hall, Illinois Institute of Technology, New York; Casa Farnsworth; Neue Nationalgalerie, Berlin (forma improprie pentru functiunea de muzeu de arta - lumina naturala laterala este nociva pentru tablouri);

- Le Corbusier - Capela de la Ronchamp, Franta (1950) - forma sculpturala cu multiple aluzii simbolice; capela de pelerinaj in sit natural pe locul unui sanctuar celtic, marcheaza orientarea autorului spre un stil sculptural, bazat pe organicitatea formei; forma plastica este suverana, dominand atat minimalele cerinte functionale, cat si problemele tehnice: dubla cochilie sprijinita pe samburi de beton inglobati in zidarie, lasand o fanta continua de lumina si parand ca leviteaza; peretele de sud perforat de ferestre neregulate dispuse int-o compozitie elaborata, care dau nastere unui spectacol continuu de culoare si lumina; peretele de est concav (opusul absidei traditionale, convexe) care devine un mare altar in aer liber pentru slujbele de hram; formele absidate bogate in reminiscente ale unei traditii mediteraneene arhaice - sunt numai cateva din mijloacele de expresie la care apeleaza Le Corbusier;

- Frank Lloyd Wright - Muzeul Guggenheim, New York: forma ideala a spiralei descendente ca partiu muzeal; criticata pentru ca nu incita la contemplarea operei de arta, ci la miscare (rampa, spirala=forme dinamice), iar spatiul total, unic distrage atentia vizitatorului; pe de alta parte, spatiul-eveniment il incita sa recepteze mai bine arta (muzeul, sala de concerte), il transpune intr-un alt registru perceptiv, superior celui curent.

Concluzie

Frontiera intre atribute si expresiile lor nu este ferma, ci fluctuanta, elastica; de altfel, aspectele reflectate de cele trei comandamente se pot regrupa in doua categorii, care produc doua clase de forme:

Firmitas si Utilitas practic reflecta aspecte concrete, materiale, ale existentei, determinari obiective

→ produc forme "utile" (structurale sau functionale) care pot deveni expresii / imagini / metafore ale propriilor scopuri

Venustas si Utilitas ideal (psihologico-simbolic) reflecta aspecte generale ale existentei si spiritualitatii umane, legate de valori universale sau specifice unei comunitati

→ produc forme "artistice" / "poetice" care pot fi simbolice sau libere (pur estetice)

Bibliografie capitolul I:

William Curtis, Architecture since 1900, Phaidon, London, 1996

Kenneth Frampton, Modern Architecture - A Critical History, Thames & Hudson, New York, 1985 (cota II 4837)

Sorin Vasilescu, Istoria arhitecturii moderne (curs)

Charles Jencks, Le Langage de l'architecture post-moderne, London, Academy Editions / Éditions Denoël, 1985,  pp. 39-79

William Curtis, Architecture since 1900, Phaidon, London, 1996

Pierre von Meiss - From Form to Place, capitolul 8 : "Form and the Nature of Materials" (despre atitudinea fata de tehnica) , p.165-192

Kenneth Frampton, Studies in Tectonic Culture, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, London, 1996