Ce intelegem prin notiunea de DREPT ?

Una din exigentele demersului filosofic este representata de necesitatea definirii si intelegerii conceptelor. Numai odata aceste lucruri clarificate, putem sa ne lansam in dialogul sau discursul filosofic. Ambiguitatea notiuniilor, este atat de curenta si comuna incat pe buna dreptate Paul Valery afirma : « Noi vorbim cu usurinta despre Drept, despre Stat, despre rasa, despre proprietate. Dar ce este Dreptul, Statul, rasa, proprietatea ? Noi stim si nu stim in acelasi timp. ».

Si pentru a aduce si mai multa incertitudine asupra acestei notiuni de drept, una dintre cele mai importante reviste de teorie juridica din Franta, Droits, a lansat un experiment in 1989. Ea a cerut unui numar de 50 de specialisti din domeniu sa raspunda in citeva pagini la intrebarea : Ce este dreptul sau care este conceptia lor despre drept ? In urma centralizarii acestor contributii (47 la numar) s-a putut constata diversitatea raspunsurilor si imposibilitatea de a se ajunge la o solutie unica in definirea dreptulu Chiar si celebrul profesor si decan Vedel isi incepea raspunsul in urmatorii termeni : « Iata-ma cum de saptamani si chiar de luni de zile trudesc cu sarg asupra intrebarii ce parea atat de inocenta. . Ce este dreptul ? Aceasta stare si asa nu prea glorioasa se agraveaza de un sentiment de rusine. Am ascultat prima mea lectie de drept acum saizeci de ani ; am predat primul meu curs de drept acum cincizeci de ani ; nu am incetat sa practic meseria de jurist fie ca avocat, fie ca profesor, fie ca autor, fie consilier si chiar judecator. Si iata-ma acum deconcertat asemenea unui student de anul intai ce da foaia goala, nefiind capabil nici macar sa scrie cateva cuvinte ce te scapa de nota zero. . Eu nu stiu exact ce este dreptul intr-o societate, dar imi place sa cred ca stiu ce ar insemna o societate fara drept. »

Tinand cont de aceasta situatie, si pentru a incerca sa indepartam cat mai mult indeterminarea si imprecizia formularilor noastre despre drept sau filosofia dreptului, vom incerca sa ne apropiem de o definire/explicare cat mai adecvata despre semnificatia dreptului urmand in cursul nostru modelul scolii francophone. Urmare a celor 47 de raspunsuri asupra definirii dreptului, a reiesit doua mari categorii de definire a dreptului : o definitie juridica a dreptului data cu predilectie de juristi si o definire antropologica a dreptului apartinand filosofilor si antropologilor de drept.

Definirea din perspectiva juridica a dreptului

Cum dreptul este domeniul profesional al juristilor, ei se considera pe buna dreptate ca sunt singurii in masura de a studia dreptul si de a-l defini atat din perspectiva juridica cat si filosofica. Acest lucru este pus in evidenta si de faptul ca toate cursurilor universitare de Introducere in drept sau de Teoria generala a dreptului incep cu o definire succinta a dreptulu Analizand aceste definitii, constatam ca exista, in mare, doua categorii de descriere a dreptului : o definire formala si una substantiala.

a) Definirea formala a dreptului

a.1. Dreptul ca ansamblu de reguli

Din perspectiva formala, cea mai raspandita si aplicata sistemului occidental datorita neutralitatii sale, dreptul este un ansamblu de reguli, de norme, ce guverneaza raporturile dintre oameni si sunt prevazute de sanctiunea statala.

Din punct de vedere etimologic, norma vine de la cuvantul grec Gnomon care desemna un dispozitiv material ce servea la trasarea linilor drepte si a unghiurilor drepte. Cu sens derivat si aplicat conduitelor umane, el devine o unealta mentala (de gandire), o regula pentru a gandi corect - in conformitate cu legile gramaticii si logicii, si pentru a actiona corect - dupa regulile de conduita ce devin instrumente de directionare a comportamentelor umane. Norma traseaza o linie de conduita pe care trebuie sa o urmam, ne indica marja de manevra in interiorul careia actiunea noastra trebuie sa se inscrie, ceea ce putem face, ceea ce nu putem face si ce trebuie sa facem.

A urma aceste norme inseamna a te conduce de o maniera dreapta. Sa vedem in continuare cateva definitii date dreptului :

« Dreptul este un corp de reguli ce ordoneaza viata in societate in vedera evitarii anarhiei intre membrii corpului social » sau dreptul este

« ansamblu de reguli de conduita socialmente edictate si sanctionate ce se impun membrilor societati » sau

« dreptul este ansamblul de reguli de conduita ce guverneaza raporturile dintre oameni si al caror respect este asigurat de catre autoriatea publica. ».

Boris Stark, pentru a incerca sa identifice si mai bine notiunea de drept, compara regula de drept cu celelalte reguli de conduita cum at fi regulile morale, cele de convenienta sau cele religioase. Aceasta definitie a lui este reluata si de Bonnard care sustine ca ar fi mai simplu sa spunem ca dreptul este un ansamblu de legi, desi acest fapt este inexact deoarece dreptul (deci regulile) poate avea si alte surse cum ar fi cutuma, jurisprudenta sau doctrina.

Observam ca aceste definitii se pot aplica foarte bine unui drept de sorginte franceza, desi autorii lor au impresia ca definesc notiunea de drept in general. Aceste definiti nu corespund dreptului tuturor societatilor si mai ales nu corespund sistemelor de drept de tip common law, care nu sunt cu adevarat compuse din reguli generale, ele bazindu-se mai mult pe cazuistica.

Ce putem face in aceasta situatie cu definirea a dreptului ? Sa consideram ca acolo unde nu functioneaza nu avem de a face cu drept ? Nu este posibil acest lucru si numai in virtutea maximei romane ubi societas, ibi jus - unde exista o societate exista si drept. Inseamna pur si simplu ca dreptul nu este peste tot compus din regul Putem vedea ca aceasta prima definitie formala a dreptului nu este adecvata obiectului, deci ea nu poate cuprinde fenomenul juridic in universalitatea sa.

a.2. Dreptul ca reguli sanctionate de catre stat

Conform juristilor, specificitatea regulii de drept consta in caracterul ei obligatoriu - non respectul ei este cu necesitate sanctionat, pe de o parte, iar pe de alta ca aceasta sanctiune este etatica. Cu alte cuvinte dreptul este implicit legat de Stat.

1. Regula de drept si sanctiunea

H. L. Mazeaud considera ca « regula de drept este impusa prin constrangere - rezulta din aceasta un caracter specific al regulii de drept. O regula ce nu este obligatorie, nu este o regula de drept, ». Acelasi lucru il sustine si M.J.L. Aubert pentru care « caracteristica decisiva a regulii de drept consta in faptul ca ea este o regula obligatorie impusa de catre stat ».

Desi acesti specialisti definesc regula prin prisma sanctiunii, am vazut ca aceasta, adica sanctiunea, nu este totdeauna inerenta dreptului, existand drept fara sanctiune atat in sistemul nostru juridic si cel francez cat si in alte traditii juridice mai indepartate.

Faptul ca sanctiunea nu este inerenta dreptului in sistemul nostru juridic este bine demonstrat de M. Larroumet atat in ceea ce priveste dreptul international public, cat si dreptul intern.

In dreptul international public, cu alte cuvinte intre raporturile dintre state, este dificil de a concepe si mai ales de aplica sanctiuni adecvate in cadrul violarii obligatiilor de catre un stat.

Acesta este un motiv pentru care anumiti specialisti neaga existenta unui veritabil drept international public.

Nu ar fi vorba din punctul lor de vedere decat un ansamblu de reguli mai mult sau mai putin morale.

O astfel de atitudine presupune ca, nu numai ca nu exista reguli de drept si ca regula este lipsita de sanctiune, ci faptul ca o regula morala spre deosebire de o regula de drept este intotdeauna lipsita de sanctiune. Or, exista sanctiuni morale cum exista sanctiuni juridice.

Este cert ca eventualele sanctiunile prevazute in caz de violare a obligatiilor sale de catre un stat sunt imperfecte si adesea ineficiente, dar absenta sau imperfectiunea sanctiunii nu ne poate face sa afirmam inexistenta unui sistem juridic atunci cand exista organizare sociala si organizatie interstatala.

In dreptul intern, atat in cel public cat si in cel privat, exista reguli de drept fara sanctiune.

De exemplu in dreptul public Presedintele Republicii este obligat sa promulge legile votate de parlament, dar nici o sanctiune nu este prevazuta in cazul non-promulgarii legi De asemenea, Parlamentul voteaza adesea o lege si cere Guvernului sa dea o Ordonanta prin care sa completeze legea, cu alte cuvinte normele metodologice de aplicare a legi In general parlamentul da un termen Guvernului pentru publicarea acestor norme, dar nimic nu este prevazut ca sanctiunea in cazul nerespectarii acestui termen. Tot in acest sens am mai putea da ca exemplu "Legea Pruteanu".

In dreptul privat exista situatii in care suntem obligati sa respectam o formalitate de publicitate, dar pentru nerespectarea ei nu exista nici-o sanctiune prevazuta de lege. Obligatia naturala este un excelent exemplu de o regula de drept a carei nerespectare nu este sanctionata. Este vorba de o datorie pe care o are un individ dar cel care este creantier nu poate sa oblige executia printr-o actiune in justitie.

Celebrul decan si avocat Carbonrrier evoca dreptul fara obligatie si fara sanctiune: "Chiar la o epoca zisa de stat de drept, multi cred ca pot si trebuie sa-si regleze raporturile cu ceilalti cu ajutorul dreptului dar fara legile si tribunalele statelor. Nu este vorba de morala ci de un drept care transeaza, care decide, dar fara formula executorie. Avem exemple de acestea cu miile : "un imprumut de unele intre vecini, o promisiune verbala si chiar o uniune libera"

Sanctiunea nu este ignorata nici de sistemele juridice neoccidentale fie ca este vorba despre statele asiatice China , Japonia, sau de tinuturi non-statale din Africa si Inuitii, ea nefiind nici acolo omniprezenta.

Conflictele sunt si aici reglate adesea prin maniera negocierii, iar aplicarea sanctiunilor este supusa unui principiu de flexibilitate : infractiuni similare nu antreneaza aceeasi reactii sociale. In afara de acestea exista aici foarte multe sanctiuni psihologice, de blamare sau de excludere. Pentru juristii francezi nu sanctiunea in sine caracterizeaza dreptul ci sanctiunea statala, fapt ce implica o legatura a dreptului cu statul.

2. Regula de drept si statul.

Marea majoritate a specialistilor caracterizeaza regula de drept nu raportata doar la sanctiune, ci la sanctiunea statala, fapt ce leaga dreptul de stat. Astfel, Boris Stark considera in capitolul sau constrangerea statala criteriul al regulii de drept ca specificitatea regulii de drept rezida in sanctiunea sa.

Originalitatea sa nu tine numai la existenta unei sanctiuni, oricare ar fi ea ci la caracterul sau de sanctiune socialmente organizata.

Nu este cazul sa citam toti autorii ce impartasesc acest punct de vedere pentru ca ar trebui sa facem o bibliografie completa a operelor franceze de introducere in teoria dreptulu

Ne putem intreba daca toti acesti eminenti juristi sau inselat ? Bineinteles sa ca nu, definitia lor coincide intr-o maniera perfecta cu dreptul pe care noi il cunoastem in tarile Europei, desi ea nu poate defini ca o definitie universala a dreptulu

In fond, nu toate societatile sunt societati statale sau cele care sunt nu au fost din totdeauna si totusi aceste societati nu sunt societati fara sistem juridic.

Cum spunea A.WEILL si F. TERRE, "o regula nu este juridica numai pentru ca ea este sanctionata intr-un anumit fel de catre grup, ci ea este sanctionata de aceasta maniera de catre grup pentru ca ea este juridica".

Definitiile formale despre drept nu sunt deci definitii de drept ci doar definitii de drept francez si european de sorginte franceza.

b). Definitiile substantiale ale dreptului

Aceste definitii incearca sa defineasca dreptul in raport cu continutul si finalitatile sale.

b.1. Definitia dreptului in functie de continut

Definitiile in functie de continut sunt acele definitii pe care le includem in doctrinele numite idealiste sau de drept natural - jusnaturaliste.

Aceste doctrine postuleaza faptul ca dreptul pozitiv, adica dreptul efectiv aplicat, trebuie sa fie conform cu un ideal de justitie. Desi toate aceste doctrine au aceleasi consecinte, continutul lor este variabil. Ele se acorda in sustinerea faptului ca o regula de drept, o lege in sens larg, ce nu este conforma cu dreptul natural, nu este obligatorie si, in consecinta, este just sa i ne opunem, si nu numai just, dar chiar recomandat sa facem acest lucru. Implicatia acestui fapt este ca dreptul care nu e conform cu dreptul natural nu este drept deoarece el nu este obligatoriu.

In ceea ce priveste continutul lor, ele difera doar fata de ceea ce intelegem noi prin drept natural.

Astfel, pentru unii, dreptul natural este acela care este dorit de catre Dumnezeu si, impunandu-se oamenilor, isi gaseste expresia in dogmele etern adevarate ce sunt la baza civilizatiei crestine, cum ar fi : respectul fata de cuvantul dat, forta obligatorie a contractelor, repararea prejudiciilor injuste create altora, intangibilitatea dreptului familiei, a proprietatii individuale, a respectului drepturilor personalitati

Alt curent (Secolul al XVII-lea), Scoala de Drept al naturii si al oamenilor, propune o notiune de drept natural ce inclina foarte mult spre individualism.

Se pleaca de la natura omului mereu si pretutindeni aceeasi pentru a deduce ca el are drepturi fundamentale ce ii apartin ca om si care trebuie sa-i fie recunoscute de catre dreptul pozitiv.

Aceasta scoala de gandire a influentat foarte mult atat revolutionarii cit si redactorii codului civil francez, facand astfel ca institutii intregi sa intre in dreptul natural cum ar fi obligatia alimentara, casatoria si puterea paternala.

Aceste doctrine au fost mult criticate atat in ceea ce priveste consecintele lor cat si continutul dreptului natural. Rezistenta la legea injusta este inoportuna atat pe plan social cat si pe plan filosofic. Pe plan social Platon afirmase deja ca una dintre cele mai frumoase legi este aceea care interzice tinerilor sa cerceteze ceea ce este bun sau rau in legi si care ii obliga din contra sa afirme ca ele sunt perfect bune. Si Pascal in operele sale estimeaza ca problema este periculoasa, sustinand ca este periculos de a spune poporului ca legile nu sunt juste, deoarece el nu se supune legilor decat crezandu-le juste.

Cea mai mare parte a juristilor contemporani sustin acelasi punct de vedere . In conflictul ce apare intre necesitatea de a distribui justitia si cea de a asigura ordinea, aceasta din urma trebuie sa prevaleze.

Cu toate acestea nu ne putem impiedica sa observam ca pe plan filosofic apare o dificultate majora. Si anume aceea pe care o intalnim in cautarea sau descoperirea criteriului in functie de care o lege poate fi justa sau injusta. Cu alte cuvinte, suntem in situatia obligatorie de a aborda continutul dreptului natural.

Daca dreptul natural isi gaseste sursa in crestinism, quid toate celelalte drepturi ce nu sunt de inspiratie crestina?

Fie ele se sprijina pe principii diferite si nu pot in felul acesta sa capete titluri de drept, fie ele consacra principii ce sunt asemanatoare si lucru acesta semnifica ca nu sunt de natura crestina.

Daca dreptul natural este compus din drepturi ce apartine individului prin nastere este foarte dificil sa determinam care sunt aceste drepturi, de unde si diversitatea tezelor propuse.

In plus, acest lucru ar insemna ca dreptul sa fie peste tot si mereu acelasi ori, cum stim, acest lucru nu este adevarat, continuturile diferitelor drepturi variind in timp si spatiu si ne este imposibil sa descalificam unele in favoarea altora.

In acest fel, vedem ca incercarea de a defini dreptul prin continut, sau e o directie total neproductiva ducandu-ne mai mult la nedeterminare decat la un continut precis.

b.2. Definirea dreptului prin finalitatile sale

Charles Leben, in lucrarea sa Droit : Quel Chosse qui va, scrie ca dreptul este mai intii justitie , dar nu numai justitie, deoarece el trebuie sa satisfaca pe just si pe intelept. In fond, daca toti autorii sunt de acord ca dreptul are ca scop ordinea sociala, ei nu sunt de acord ca acest lucru poate fi realizat prin orice mijloace.

Putem sa rezumam opinia generala spunand ca dreptul are ca scop de a garanta ordinea si de a realiza justitia. O parte dintre ei insista mai mult asupra ordinii sociale considerand ca justitia are ceva subiectiv in ea. In viziunea lor aceasta finaliztate a dreptului se aplica tuturor societatilor.

Dar societatile traditionale nu opereaza intr-o ruptura radicala intre ordine si dezordine si ele pun in practica alte mijloace din afara justitiei pentru a restabili ordinea si armonia.

De exemplu, la inuiti un om injunghie o femeie, faptele nu sutn discutate ele sunt prezentate : " Ce se va intampla? Nici-o razbunare, nimic de comparabil cu procesele noastre moderne, dar altceva, satul se reuneste. Se organizeaza. Criminalul se va confrunta cu sotul victimei intr-o competitie de cantec. Fiecare la randul sau isi va canta durea sau minia. Pentru ce fac acest lucru ? Sa stabileasca adevarul ? Sa conteste faptele ? Sa faca sa triunfe dreptul ? Nimic din acestea . Competitia de cantat, vizeaza doar triunful elocintei si preciziei protoganistilor.

Va fi desemnat invingator cel ce va reusi sa-si ridiculizeze adversarul in fata spectatorilor. Daca criminalul pierde competitia, umilinta suportata il va obliga sa traga consecintele. Dar in caz invers, nici o consecinta particulara nu va fi atasata faptului ca victoria recompenseaza un asasin recunoscut ca atare. Afacerea va fi considerata definitiv incheiata ca si cand victima si apropiatii ei ar fi trimfat, iar delicventul va putea sa plece la el acasa, spalt de opropriu si fara nici o alta forma de proces, cu toata culpabilitatea lui".

Ordinea si armonia sociala sunt restabilite, justitia asa cum o intelegem noi nu.

I Definitia antropologica a dreptului

Nu exista nici-o teorie interculturala a dreptului care sa faca unanimitate printre cercetator

Totusi teoriile antropologice despre drept au cel putin avantajul de a incerca sa inteleaga ce este dreptul prin prisma experientei societatilor foarte diverse. In acest caz desi incerte aceste teorii au avantajul ca prin generalitatea lor sunt mult mai stiintifice.

Tipuri de abordare a dreptului

Daca admitem ca dreptul este inerent oricarei forme de viata in societate, atunci doua directii de analiza ni se deschid pentru al sesiza : cercetarea modalitatilor sale si cercetarea continutului sau.

a).Analiza modalitatilor dreptului

Din punct de vedere al modalitatilor vom identifica ca dreptul are norme sau proceduri de reglarea conflictelor.

In societatile considerate civilizate, dreptul consista intr-un anumit numar de norme scrise continute in texte, reunite in codur

Aceasta maniera se traduce printr-un anumit punct de vedere vis-a-vis de natura violarii acestor norme si de procesele conflictuale.

Pentru normativisti, viata sociala fiind guvernata de catre reguli, comportamentul normal consta in a te conforma lor, iar conflictul apare ca o conduita patologica. Astfel, Ratcliff si Pund definesc dreptul ca un tip de control social ce se exercita prin folosirea sistematica a fortei de care dispune o societate organizata politic. Pentru Hoebel o norma sociala este juridica atunci cand faptul de a o neglija sau de a o incalca este contracarat cu regularitate de catre amenintare sau in fapt prin aplicarea fortei fizice de catre un individ sau un grup ce se bucura de privilegiul socialmente recunoscut de a se putea comporta astfel. In felul acesta numeroase anchete au fost conduse pe teren conform acestor principii, ajungandu-se la liste de norme prezentate dupa modelul clasificarilor sistemelor civiliste sau de Common Law . Identificarea dreptului cu un corp de reguli abstracte si explicite asociate unui aparat de sanctiune bazat pe forta represiva reduce foarte mult domeniul dreptulu

In afara de Occident putine societati poseda o conceptie normativa despre drept. Aceasta doctrina e greu de aplicat nu doar in societatile acefale dar si in anumite societati statale : de exemplu in China unde conform doctrinei confucianiste preceptele morale, concilierea, trebuie sa fie preferate regulilor abstracte ale legilor.

De asemenea, la Roma pe toata perioada republicana legile sunt foarte putine, doar 800 de legi de la inceputul republicii pana la principat, dintre care numai 26 vizeaza dreptul privat. Faimoasa lege a celor douasprezece table nu este un cod in sensul modern al termenului, ci scrierea unor anumite cutume. Chiar si atunci cand ele exista intr-un mod explicit, regulile nu sunt intr-un mod automat urmate, unele dintre ele sunt depasite, altele nu sunt aplicate decat intr-un mod aleatoriu.

Astfel, analiza normativa nu poate sa justifice decat o parte a fenomenelor juridice, si anume a celor ce se deruleaza in anumite societati bazate pe organizare politica centralizata si un aparat judiciar usor de identificat.

Abordarea procesuala a dreptului

In ceea ce priveste abordarea procesuala, ea a fost utilizata in special la cercetarea societatilor acefale, societati in care conflictele sunt mai degraba reglate pe cai non judiciare si ea il are ca initiator pe Marinovsch

Conform lui Marinovschi dreptul trebuie sa fie definit prin functia sa si nu prin modalitatile sale de manifestare. Or, pentru el dreptul reprezinta inainte de toate o functie de reciprocitate : forta care ii leaga pe indivizi si pe grupuri si permite viata in societate rezulta din raporturile reciproce de obligati Recirprocitatea acestor obligatii este singura care asigura coerenta societatii si in nici-un caz sanctiunea. Comportamentul unui individ este mult mai mult modelat de catre relatiile sociale decat de catre norme sau instituti

In acest fel, trebuie sa cautam notiunea de drept in cadrul comportamentului juridic. Dar ce este un comportament juridic ? Pentru majoritatea autorilor dreptul efectiv trait si observat de catre individ nu poate fi sesizat decat odata cu contestarea sa. Dreptul este mult mai explicit prin procese (modalitatile de reglare a conflictelor) decat prin norme. In acest sens autorii exploreaza toate aspectele conflictului, istoria conflictului in cauza, natura relatiilor ce uneste partile, natura reglarii, modul in care decizia ii este aplicata sau evitata, analiza procesuala fiind fondata pe analiza cazurilor minutios colectate si descrise.

Aceasta metoda este mult mai productiva in ceea ce priveste comparatia interculara, ea avantajeaza sustinatorii universalitatii dreptului, este mult mai adaptata la studiul schimbarii si permite integrarea in experienta sau in practica a reprezentarilor ideale, deoarece decizia data intr-un litigiu are tendinta sa devina un model de solutie pentru cazurile asemanatoare viitoare.

Cu toate acestea, aceasta metoda nu poate sa pretinda definirea fenomenului juridic in totalitatea sa, deoarece dreptul nu este reductibil doar la procesuale conflictuale. Supunerea fata de drept este forma cea mai curenta de observare a dreptulu In contradictie cu ce gandea Malinovischi omul nu este in permanenta constient ca aplica o strategie pentru a-si apara interesele, el se supune regulii deoarece experienta sa de viata sau educatia l-au facut sa o interiorizeze pe norma sau pentru ca el se teme de o sanctiune sau pentru ca el o gaseste rezonabila aceasta norma.

Omul poate sa traiasca dreptul si in afara conflictulu

b).Abordarea sintetica a dreptului

Pentru a depasi dualismul normativ si procesual Comarof si Robets propun o noua abordare ce tine cont de cele doua orientar

Din punctul lor de vedere studiul normelor nu este inutil, atat sub aspectul continutului cat mai ales sub acela in care partile in litigiu concep si negociaza in cursul conflictului si chiar ulterior deciziei judiciare. Regulile nu sunt numai un cadru ci ele sunt si omise. Trebuie sa studiem in consecinta ratiunile pentru care aceste reguli sunt aplicate, neglijate sau violate, iar secventa conflictului poate fi un bun teren de observare.

Analiza continutului dreptului identificat

Oricare ar fi metoda aleasa, analiza normelor, studiul comportamentelor juridice, reconstituirea principiilor juridice implicit continute in deciziile de reglare a conflictelor, toate acestea constituie o cale de analiza a rezultatului obtinut intre cele doua directi

Anumiti autori ( Radcliff - Brown, G.Van Den Steenhoven, F.J.Davis) definesc dreptul pornind de la criteriile derivate din traditia occidentala ca aplicatie sistematica a fortei si a sanctiunii coercitive. Alti autori cum ar fi de exemplu Bohannan prefera sa analizeze dreptul pornind de la categoriile juridice autohtone, el formuleaza teorii universale ale dreptului deduse din observarea societatilor foarte diversificate .

Din aceste diverse studii rezulta diverse definitii ale dreptulu

Printre definitiile dreptului furnizate de catre antropologi o putem cit ape cea a lui Bohannan ce incearca sa defineasca dreptul pornind de la categoriile juridice autohtone, de la eforturile celor care au incercat sa gaseasca teorii generale despre drept si de la cei ce insista mai mult asupra juridicizari

Teoria dublei institutionalizari a lui Bohannan

Acest autor considera dreptul ca pe o institutie de control social printre multe altele. Demersul sau consta mai intai prin a distinge dreptul de celelalte reguli de control social, urmand ca dupa aceea sa arate in ce fel o institutie devine juridica.

Pentru Bohannan exista doua tipuri de institutii, institutiile sociale si institutiile juridice.

O institutie sociala este un grup de indivizi organizat in vederea indeplinirii unui scop corespunzator unui sistem de valori, grup ce dispune de mijloace ce-i permit sa-l realizeze si a carui activitate se traduce prin comportamente si fapte mai mult sau mai putin previzibile.

O institutie juridica consta in ansamblul de mijloace de care dispun membrii unei societati pentru a regla conflictele si a se opune abuzurilor ce decurg din utilizarea regulilor dictate de catre celalalte institutii sociale.

Orice societate poseda in acelasi timp institutii sociale si institutii juridice.

Trecerea de la institutia sociala la institutia juridica

Pentru Bohannan trecerea de la institutia sociala la institutia juridica se realizeaza printr-un mecanism de dubla institutionalizare.

Orice institutie, sociala sau juridica, genereaza cutume sau obiceiuri, cu alte cuvinte reguli de comportament ce trebuie sa fie respectate pentru buna functionare a institutiilor. Cutumele strict sociale sunt fondate pe principiul reciprocitatii, iar cele care devin juridice pe principiul re-institutionalizari Exista un pasaj de la social la juridic in masura in care anumite cutume sunt alese dintre celelalte de catre institutiile juridice pentru a furniza criteriile de decizie care sa permita rezolvarea conflictelor ce impiedica buna functionare a altor institutii sociale.

Marele interes al acestei teorii consta in faptul ca ea furnizeaza un mijloc ce pune in evidenta variatia domeniului de drept in toate societatile. In ceea ce priveste dezavantajul ei ea este o analiza de tip procesual, pe de o parte dreptul nu se poate reduce la simpla reglare a conflictelor, iar pe de alta parte trecerea de la social la juridic este mult mai complexa decat o considera autorul. Judecata este un act ce nu se rezuma doar la re-institutionalizarea anumitor cutume, iar activitatea unui judecator ce dispune de o putere de interpretare poate sa mearga chiar pana la inovatie, in sensul de transformare a acestor cutume in juridicizant.

II Teoriile generale ale dreptului

Din aceasta perspectiva putem cita doua teorii mai importante, cea a lui Raymond Verdier si cea lui Leopold Pospisil.

Teoria lui Raymond Vernier defineste dreptul ca fiind un sistem de comunicari de schimb de valori ce instaureaza relatii simbolice intre membrii, indivizi sau grupuri, ale unei aceleiasi unitati politice sau intre diferitele unitati apartinand unei grupari politice mai vaste. El aplica teoria sa in doua domenii, contractul si statutul, razbunarea si pedeapsa.

Statutul si contractul realizeaza impreuna o forma de schimb, dar in doua registre diferite. Contractul creeaza anumite legaturi intre indivizi sau grupuri unde creanta unuia corespunde datoriei celuilalt.

Statutul caracterizeaza situatia unui individ in care grupul la care el apartine a investit un ansamblu de obligatii reciproce ce coexista in propria sa persoana.

Contractul nu urmeaza in mod necesar statutului, aceste doua tipuri de relatii coexista intr-o societate, dar fiecare societate isi alege de a accentua mai mult pe unul decat pe celalalt in functie de cum este definit individul: fie ca subiect individual dispunand de o putere proprie, fie ca un membru al unuia sau mai multor grupur In acest al doilea caz predomina relatiile statutare ce exista si in societatile noastre cum ar fi de exemplu statutul functionarilor public

Statut si contract sunt doua tipuri de schimburi pasnice cu totul diferite de cele de la razbunare si pedeapsa.

Razbunarea si pedeapsa sunt relatii marcate de ostilitate, desi putem sa stabilim o corelatie intre aceste doua tipuri de schimb. In viziunea autorului razbunarea este legata de statut : ea consista in reactia solidara a unui grup fata de pagubele suportate de unul din membrii sai din partea unui membru al altui grup, ea corespunde unei obligatii de restituire a ofense

Pedeapsa corespunde contractului in masura in care ea il atinge mai mult pe individ decat pe grupul la care el apartine si ea reprezinta vointa societatii intregi de a se solidariza cu el.

Razbunarea si pedeapsa nu corespund la doua tipuri succesive de reglare a conflictelor din punct de vedere cronologic. Orice societate cunoaste anumite tendinte simultane de a recurge la pedeapsa sau la razbunare, numai ca ea alege intre cele doua in conformitate cu tipul de reprezentare pe care il are despre individ.

Aceasta abordare ne permite sa intelegem mai bine de ce sanctiunea a fost intotdeauna considerata drept criteriu al dreptulu In realitate cel mai important este ceea ce sanctioneaza decat sanctiunea. Conform acestei teorii obiectul dreptului identificat cu anumite mecanisme de schimb, vizeaza legaturile fundamentale ce structureaza relatiile dintre indivizi si intre grupur Aceasta analiza se inscrie impotriva evolutionismului destul de prezent in teoriile clasice despre drept si ea ne confirma ca daca societatile moderne si traditionale difera, ele difera mai mult in modul in care se combina decat in identitatea elementelor sistemelor sociale si juridice.

Criteriile universale ale dreptului, Teoria lui Pospisil

Pospisil este autorul unei teorii universale despre drept ce se doreste operationala, obiectiva si deci stiintifica. El incearca sa defineasca definirea dreptului ca fenomen universal in functie de mai multe criterii caracteristice oricarei societat Aceste criterii sunt in numar de patru : autoritatea, intentia de aplicare universala, obligatia si sanctiunea.

Faptul de a trai intr-un grup este o necesitate biologica, dar un grup social nu este o adunare amorfa de indivizi de aceiasi specie, el este intotdeauna structurat, iar indivizii cel compun nu sunt niciodata egali intre e Opiniile celor care domina interactiunile in societate sunt mult mai importante ca cele ale celor ce nu au acest rol.

Conform lui Pospisil rezultatele disponibile ale unei cercetari serioase pun in evidenta universalitatea unei autoritati conducatoare in grupurile umane. Conducere si autoritate inseamna elaborarea unei decizii si eliminarea conflictelor. Aspectul dreptului ca principii continute in deciziile autoritatilor este universal in toate societatile umane, astfel prezenta unei autoritati ce ia decizii devine un criteriu al dreptulu

Dar nu toate deciziile provenite de la autoritate capata un caracter juridic. Conducatorii de trupe, sefii de trib, judecatorii pot sa emita opinii morale ce nu tin de drept, cum ar fi de exemplu, pareri despre preferintele pur personale sau chiar decizii politice. Trebuie astfel sa facem distinctia intre deciziile juridice si cele care nu sunt decizii juridice.

Al doilea criteriu al dreptului ne permite sa facem distinctia intre decizia juridica si decizia politica. Diferenta dintre drept si politica consta in faptul ca o deciziei juridica este intotdeauna fondata pe un principiu general ce a fost aplicat tuturor cazurilor similare in trecut, in timp ce deciziile politice sunt luate adhoc.

Luand o decizie juridica autoritatea abilitata sa exprime aceasta decizie va fi aplicata in toate cazurile similare sau identice din viitor, lucru pe care Pospisil il numeste intentie de aplicare universala. Aceasta intentie se manifesta sub forma unei referinte la un precedent, a unei reguli explicite, a unui act legislativ, sau ea este expres formulata de catre autoritatea ce ia decizi

In ceea ce priveste obligatio Pospisil intelege prin aceasta structura unei decizii juridice. O decizie juridica defineste drepturile partii care beneficiaza si indatoririle partii debitoare. Ea precizeaza relatia sociala intre doua pledoarii asa cum se presupune ca ea ar fi existat atunci cand dreptul a fost violat si aceasta gresala a dezechilibrat relatia. In orice decizie juridica trebuie sa fie expus atat dreptul cat si obligatia fiecarei parti in proces Obligatio nu este nimic altceva decat aceasta situatie pe care autoritatea o concepe.

Obligatio diferentiaza dreptul de religie, ea presupune o relatie intre doi indivizi in viata. Obligatiile fata de supranatural sau de morti, ale caror interese nu sunt reprezentate de catre persoane vii, nu intra in domeniul dreptulu

In ceea ce priveste sanctiunea, ea este ultimul atribut al dreptului si nu e necesar ca ea sa fie de natura fizica. Sanctiunile non fizice cum ar fi sanctiunile economice ( amenzi, daune, restituiri), psihologice ( ridiculizarea, reprimarea, oprobiul public) si socio-politice ( excomunicarea, abandonul, retragerea privilegiilor) sunt de o importanta considerabila in multe societati si adesea mult mai eficiente decat pedeapsa corporala.

Putem definii sanctiunea juridica ca o masura negativa de retragere a recompensei sau a favorurilor ce ar fi putut fi obtinute, daca dreptul nu ar fi fost incalcat sau ca o actiune pozitiva ce consta in experienta de a aplica o situatie fizica sau psihologica penibila.

Sanctiunea are de asemenea functia unui criteriu, ea separa dreptul de o categorie de fenomene sociale pe care o putem numi morala. Pentru acest autor in orice societate exista doua tipuri de drept :

Un drept autoritar, el nu este interiorizat de catre majoritatea membrilor grupului, dar este aplicat de catre o minoritate ce se afla in pozitie de forta. Majoritatea se supune de frica sanctiunii aceste minoritat

Un drept cutumiar - nu orice cutuma face parte din drept deoarece cutmua poate sa devina drept cutumiar, dar pentru a deveni drept cutumiar ea trebuie sa fie acceptata de catre o autoritate juridica. Cand acest process se deruleaza supunerea fata de dreptul cutumiar este una interiorizata si ea provine mai putin din presiunile externe si mai mult din cele interne.

Aceste doua categorii ale dreptului nu sunt in nici un caz etanse, iar schimbarea juridica se explica in mare masura prin transferul de calificare a unei norme sau a unui compartament dintr-o categorie in alta.

Desi aceasta teorie prezinta avantajul de a ne furniza un cadru précis ce se vrea aplicabil la toate societatile anumiti cercetatori contesta acest lucru considerand ca observatia etnografica ne arata cateodata ca unul din cele patru citerii definite de catre Pospisil lipseste. In acest caz fie o societate nu poate sa aiba drept, lucru imposibil, fie teoria lui Pospisil nu are aplicare universala.

Teoriile elaborate de Laboratorul de Antropologie Juridica de la Paris

Conform echipei de cercetare din cadrul acestui laborator dreptul in orice societate nu poate fi definit doar prin simpul studiu al regulilor, al modurilor de reglare al conflictelor sau a altor criterii sustinute de cercetator Pentru a sesiza realitatea dreptului intr-o societate data trebuie sa ne situam la trei niveluri diferite, cu alte cuvinte trebuie sa analizam discursurile, practicile si reprezentarile.

Prin discursuri intelegem enunturile explicite scrise sau orale cum sunt : legile, codurile, cutumele, alocutiunile, adaugirile, etc. Foarte adesea juristul occidental se limiteaza la analiza acestor discursuri cu precadere mai ales fata de cele care sunt doar scrise.

Prin practici intelegem acele acte facute de catre indivizi sau grupur Daca acest nivel este esential in ceea ce priveste intelegerea drepturilor in societatile traditionale in care dreptul este foarte realist, dreptul fiecaruia decurgand mai putin din reguli explicite decat din acte furnizate de denumirea lor, in ceea ce priveste societatiile moderne este esential pentru intelegerea dreptului sa analizam practica actorilor ce au adesea tendinta de a modifica aplicarea legilor.

Reprezentarile sunt credinte si constructii simbolice. Ele dau sensul lor actelor si discursurilor la care sunt asociate de cei cele le indeplinesc sau le pronunta, cat si de catre cei ce le invoca sau le critica. Aceste reprezentari sunt in general multiple deoarece controlul dreptului reprezinta o miza pe care incearca sa si-o apropie anumite grupuri sociale.

Definirea dreptului in viziunea lui M.Alliot

Michel Alliot considera ca dreptul este rezultatul unor lupte si consensuri in domeniile pe care societatea le considera vitale. El este mai putin un tip particular de relatie sociala, fiind mai degraba o calificare specifica pe care fiecare societate alege sa dea anumitor relatii sociale, fapt ce determina variabilitatea juridiculu In acest fel dreptul nu se reduce la formularea ce i s-a dat de catre societatile occidentale. Prin natura sa dreptul nu este legat nici de existenta statului si nici de definirea regulilor explicite si nici de recunoasterea rationalitatii sale. Anumite societati isi gasesc coerenta in propriul lor principiu de structurare ce face ca fiecare element sa fie indispensabil celuilalt. In acest caz individul este conceput mai intai prin referire la grupurile la care el apartine. Alte societati prefera sa se supuna unei autoritati exterioare lasandu-i grija de a-i impune aceasta coerenta cum ar fi statul sau divinitatea. In acest caz individul este definit ca un membru izolat.

O alta consecinta a acestei viziuni este aceea ce priveste marea variabilitate a domeniului juridic. Ca regula generala, cand o societate valorizeaza mai mult factorii economici, adica supradetermina legaturile dintre om si lucruri, raporturile umane sunt redefinite si dreptul isi extinde dominatia. In caz contrar cand referinta se face la echitate, la buna credinta, la conciliere avem de a face cu societati ce valorizeaza mai mult legaturile dintre oameni decat cele cu lucrurile.

Variabilitatea dreptului se sprijina pe doua logici fondatoare diferite : logici globaliste pentru societati acefale ce resping diviziunea sociala, logici plurale de catre societati complementare ce tolereaza sau recunosc decizia sociala si logici de tendinte totalitare pentru societati unitare fondate pe o diviziune sociala impusa si pe existenta unui stat al carui caracter antagonist al diviziunilor sociale il fac necesar.