Dreptul marii

DREPTUL MARII

Acest capitol abordeaza probleme legate de normele dreptului international cunoscute sub denumirea de "dreptul marii" in general,despre probleme de suveranitate statala, jurisdictie nationala, dreptul statelor asupra apelor, fundului marii, subsolului si spatiului aerien de deasupra marii. Marile sunt mediul propice pentru comert.pe mari se inscriu cele mai importante cai de comunicatii internationale, si sunt bogate in resurse naturale: minerale si biologice precum pestii (vietuitoarele marine), petrol, gaze si mineralele. Iata de ce dreptul international dezvolta un set de norme coerente si consecvente care guverneza acest domeniu. In prezent in comunitatea internationala exista un numar mare de acorduri referitoare la cadrul legal necesar unei reglementari efective a dreptului marii,acestea cuprind un set de principii multe dintre aceste principii regasindu-se in Conventia Dreptului Marii din 1982. Acest tratat multilateral furnizeaza o mare parte a continutului dreptului marii, si va continua sa produca asemenea efecte si pentru viitor.

Vom examina cateva regimuri legale specifice care guverneaza exploatarea marilor de catre statele din zona si din afara zonei de coasta. Vom acorda atentia cuvenita marilor teritoriale si zonelor contigue, Zonei Economice Exclusive , platoului continental, marilor, funduri oceanice si largului marii s inu in ultimul rind, controlul poluarii, arhipelagurile, insulele si stramtorile internationale.

1 Izvoarele dreptului marii

1.1 Conventiile de la Geneva 1958

Dupa Prima Conferinta a Orgaizatiei Natiunilor Unite asupra Dreptului Marii, s-au incheiat patru conventii multilaterale care acopereau diferite aspecte ale dreptului marii. Acestea sunt cunoscute ca si Conventiile de la Geneva asupra Marii Teritoriale si a Zonei Contigue, asupra Platoului Continental, asupra Largului Marii si asupra Pescuitului si Conservarii Resurselor Vii din Largul Mari. Aceste conventii sunt in vigoare si au aplicabilitate generala. Pentru statele care nu sunt semnatare ale Conventiei din1958 sau a celei din 1982, dreptul relevant este cel cutumiar.

1.2 Conventia asupra dreptului marii din 1982 si Acordul asupra marilor funduri oceanice 1994

Conventia asupra dreptului marii din 1982 (LOS 1982, vezi addenda la acest capitol) este unul dintre cele mai cuprinzatoare si complexe tratate multilaterale semnate vreodata. A intrat in vigoare in forma revizuita (modificata) la 16 noiembrie 1994 iar la 1 ianuarie 2007 avea 53 de parti semnatare, inclusiv Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, dar nu si Statele Unite ale Americii. Conventia trateaza aproape toate aspectele referitoare la dreptul marii si doreste sa stabileasca un cod universal pentru exploatarea marii si a resurselor marine. Documentul a fost rezultatul a noua ani de munca pana la cea de-a treia Conferinta a Natiunilor Unite asupra Dreptului Marii si contine 320 de articole si 9 anexe, plus un acord suplimentar incheiat in 1994. Conventia a fost conceputa sa opereze ca un tot unitar si, in acest scop, in cadrul conferintei s-a procedat la adoptarea pe baza de consens si in consecinta nu s-a votat pentru adoptarea articolelor individuale. Conventia este un "contract global", in mare parte rezultat al unei negocieri intre state cu prioritati diferite. Din nefericire, participantii la conferinta nu au putut adopta Textul final al Conventiei prin consens datorita cererii SUA de a li se acorda dreptul de vot pe articole individuale din cauza opozitiei vis-a-vis de Partea a XI-a Conventiei referitoare la Marile Funduri Oceanice. In cele din urma, textul final a fost adoptat cu 130 de voturi pentru, 4 impotriva si17 abtineri, Turcia, Venezuela si Israel alaturandu-se SUA si votand impotriva. Cele 17 abtineri au venit din partea unor tari din vestul si estul Europei, printre acestea aflandu-se si Marea Britanie. Mai mult decat atat, in curand a devenit evident ca nici SUA, nici aliatii din vest nu erau pregatiti sa ratifice Conventia in forma sa originala. Obiectiile lor referitor la Partea a XI-a asupra marilor funduri oceanice erau de netrecut (insurmontabile). In timp ce acest lucru nu a impiedicat intrarea in vigoare a Conventiei, neparticiparea puterilor maritime majore ar fi putut compromite serios autoritatea regimului Conventiei. Din fericire, dorinta existentei unui adevarat cod (normativ) universal al dreptului marii, recunoasterea faptului ca tarile occidentale erau lidere in tehnologia mineritului pe marile funduri oceanice si iminenta intrare in vigoare a Conventiei intr-un numar mic de state au constituit o motivatie puternica pentru compromis. Sub bunele auspicii ale Secretarului Natiunilor Unite, au fost demarate o serie de conferinte si s-a trasat o solutie. Rezultatul s-a concretizat in Acordul referitor la punerea in aplicare a Partii a XI-a din Conventie, adoptata de Adunarea Generala a ONU la 28 iulie 1994. Acest Acord, care reprezinta o parte integranta a Conventiei din 1982 si care putea fi ratificat de state numai ca urmare a ratificarii Conventiei din 1982, modifica Partea a XI-a asupra marilor funduri oceanice pentru a veni in intampinarea multora dintre doleantelor aliatilor occidentali. A intrat in vigoare la 28 iulie 1996 (la 1 ianuarie 2007 cu 127 de state semnatare) si a modificat Conventia pentru cei care acceptasera acordul incepand cu acea data. Concluziile acestuia au aratat ca numarul de ratificari ale Conventiei revizuite corespunzator au crescut dramatic. Conventia din 1982, in forma revizuita (modificata) poate fi privita acum ca fiind cu adevarat o declaratie detaliata a dreptului marii din secolul 21.

Este important de subliniat ca, datorita naturii cuprinzatoare (vaste) a Conventiei, a dezvoltarii ei in timp de 9 ani, si a asteptarii de 12 ani inainte de intrarea in vigoare, aceasta a avut si va continua sa aiba un impact semnificativ asupra dreptului cutumiar. Deci, chiar daca unele state au decis sa nu ratifice tratatul si sa ramana in afara regimului Conventiei (ca si USA), multe dintre principiile codificate si dezvoltate de acesta le vor constringe ca materii ale dreptului international cutumiar. De exemplu in Cazul Platoului Continental (Libia vs Malta) 1985 ICJ Rep 13, ambele parti si Curtea au fost de acord cu faptul ca in Convetia din 1982 este reflectata in mare parte cutuma referitoare la delimtarea platoului continental si in Cazul Platoului Continental (Tunisia vs Libia) 1982 ICJ Rep 18, Curtea a acceptat ca Zona Economica Exclusiva, dezvoltata (creata) in cadrul celei de-a treia conferinte, sa fie recunoscuta ca parte a cutumei. In Arbitrajul privind Delimitarea Zonelor Maritime (Franta/Canada) (1992) 31 ILM 1145, o Curte de Arbitraj s-a bazat pe Art. 121 al Conventiei din 1982 cand a luat in considerare statutul insulelor iar in Quatar vs Bahrein, Curtea Internationala de Justitie a remarcat ca ambele state au fost de acord in paragraful 67 "ca majoritatea prevederilor Conventiei din 1982 relevante pentru acest caz reflecta dreptul cutumiar". Acestea sunt exemple care demonstreaza cum norme ale dreptului cutumiar pot coexista si produce efecte in paralel cu obligatii ale tratatelor din dreptul international si confirma importanta esentiala a Conventiei din 1982 - chiar si pentru statele non- semnatare.

Este important sa fim constienti de relatia exacta dintre Conventia din 1982 si cele patru Conventii de la Geneva din 195 Multe dintre articolele Conventiei din 1982 repeta cuvant cu cuvant, sau cu modificari minore, textul articolelor corespondente ale Conventiilor din 195 Cu toate acestea, exista o suprapunere partiala intre regimurile tratatelor.Ca urmare, relatiile inter se dintre statele care sunt semnatare (parti) ale Conventiei din 1982 sunt guvernate de Conventia din 1982, fara a se tine seama daca unul dintre acestea a fost parte a uneia dintre Conventiile din 195 Cu alte cuvinte Conventiile din 1958 sunt inlocuite de Conventia din 1982 intre partile semnatare ale acesteia din urma. (Art. 311, LOS 1982). Cu toate acestea, relatiile inter se intre statele care au fost parti semnatare ale Conventiilor din 1958, dar dintre care doar una e parte a Conventiei din 1982, vor continua sa fie guvernate de Conventiile din 195 Acest lucru urmeaza regula generala care statueaza ca statele nu sunt obligate de tratatele la care nu iau parte. In cele din urma, daca un stat nu este parte a niciuneia dintre aceste conventii, relatiile sale cu orice alt stat vor fi guvernate de dreptul cutumiar.

1.3 Dreptul cutumiar, tratatele bilaterale si alte tratate multilaterale

Pentru a completa cadrul de referinta, trebuie sa facem referire la dreptul cutumiar, tratatele bilaterale si alte tratate multilalterale. In ceea ce priveste prima categorie, am remarcat faptul ca la dezvoltarea dreptului cutumiar international au contribuit Conventiile din 1982 si 195 In mod similar, multe dintre prevederile acestor conventii nu au facut altceva decat sa codifice pur si simplu prevederi ale dreptului cutumiar existente in momentul in care acestea se aflau in lucru. In afara de cele deja precizate, exista si unele norme ale dreptului cutumiar care nu pot fi reflectate intocmai in textul niciunei conventii nici nu-si datoreaza originea in includerea in astfel de texte. Acestea, la fel cu orice cutuma, obliga statele pe calea obisnuita. In al doilea rand, multe state au incheiat acorduri bilaterale care le normalizeaza relatiiile (legaturile) cu alte state in subiecte de interes comun. Din nou, aceste tratate obliga pe calea obisnuita. In al treilea rand, exista si alte tratate multilaterale pe langa conventiile amintite mai inainte. Conventia internationala pentru ocrotirea vietii omenesti pe mare din 1974 si Conventia internationala pentru prevenirea poluarii de catre nave din 1973, care reglementeaza probleme specifice sub o "umbrela" multilaterala. Acestea sunt doar cateva exemple din multimea de tratate multilaterale (si bilaterale) care reglementeaza exploatarea marii si a resurselor sale. Luate la modul general acestea au de a face cu probleme specifice sau tehnice si, din acest motiv, acest capitol se va concentra in principal pe conventiile din 1958 si 1982 si pe cutumele complementare.

2. Marea teritoriala si zona contigua

2.1 Marea teritoriala

2.1.1 Natura si drepturile

Potrivit art. 1 din Conventia marilor teritoriale din 1958 (TSC) "suveranitatea statelor se extinde dincolo de teritoriul sau de uscat si de apele interioare, la o zona marina adiacenta coastelor sale". Aceasta este definitia marii teritoriale, ea fiind in mare parte repetata in art. 2 LOS. Este evident ca aceasta zona marina e asimilata in cele mai multe scopuri zonei terestre; prin urmare statele dispun de suveranitate asupra coloanei aeriene si a subsolului marii teritoriale. In esenta, drepturile unui stat costier asupra zonei nu sunt pur si simplu functionale - asta inseamna, ca nu sunt dedicate unor scopuri limitative ca in cazul drepturilor referitoare la Zona Economica Exclusiva sau la Platoul Continental (vezi mai jos) - dar sunt teritoriale si "atrag suveranitatea asupra fundului marii si a apelor si coloanei aeriene de deasupra acestuia", Quatar vs Bahrein 2001 ICJ par. 174. Mai mult decat atat, dupa cum a subliniat si judecatorul Mc Nair in Cazul Pescuitului Anglo-Norvegian 1951 ICJ Rep 116, marea teritoriala apartine in mod firesc suveranitatii statale si nu trebuie sa fie revendicata de statele costiere. In acest sens, situatia este similara cu cea a platoului continental, chiar daca statele costiere nu dispun de "suveranitate" asupra acestuia din urma.

Faptul ca un stat dispune de suveranitate asupra marii teritoriale inseamna ca acesta are jurisdictie legislativa totala in ceea ce priveste acest teritoriu, in acelasi fel cu jurisdictia asupra teritoriului terestru. Totusi, din cauza ca apele teritoriale pot fi folosite in mod obisnuit (frecvent, uzual, regulat) de catre alte state dreptul international a stabilit limitari asupra exercitarii acestei jurisdictii in diferite circumstante. Deci, sub incidenta TSC 1958 art. 19, un stat "nu trebuie" sa isi exercite jurisdictia criminala asupra navelor straine care navigheaza in marea sa teritoriala exceptie facand situatiile specifice si, sub incidenta art. 20 un stat "nu trebuie" sa opreasca sau sa devieze navele straine in scopul exercitarii jurisdictiei civile. Aceste prevederi sunt reproduse substantial in LOS art. 27 si 2Ceea ce s-a stabilit a fost ca in timp ce un anumit stat este indreptatit legal sa exercite o asemenea jurisdictie - deoarece marea teritoriala se afla sub suveranitatea sa - nu trebuie sa faca acest lucru datorita relatiilor internationale de buna intelegere. La acestea mai trebuie adaugat faptul ca navele de razboi si cele guvernamentale din apele teritoriale vor beneficia de imunitate suverana pe cale obisnuita. (vezi capitolul 7).

Pe langa aceste aspecte, statele costiere se gasesc sub obligatia oneroasa de a acorda tuturor navelor dreptul de "trecere inofensiva". Sub incidenta art. 17 din LOS (vezi si art. 14 din TSC) "navele tuturor statelor" se vor bucura de dreptul de trecere inofensiva prin marile teritoriale, chiar daca acest drept poate fi suspendat de statele costiere in cazul in care acest lucru este esential pentru securitatea lor (exceptia o constituie faptul ca trecerea inofensiva nu poate fi suspendata prin stramtorile folosite la navigatia internationala: Cazul Canalului Corfu 1949 ICJ Rep; LOS art. 45; TSC art. 16(4)). Pentru ca o nava sa se foloseasca de acest drept, trebuie sa fie in acelasi timp "in trecere" si "inofensiva". Inaintarea prin marile teritoriale echivaleaza cu "trecere" daca acest lucru se face in scopul traversarii marii sau accederii in apele interne si include ancorarea in cazul in care este necesara pentru navigatia obisnuita si, sub incidenta LOS art. 18(2), trebuie sa fie "continua si rapida". Daca trecerea este "inofensiva" va trebui sa apara ca fiind o realitate in fiecare caz, Curtea in Cazul Canalului Corfu a indicat faptul ca acest lucru va fi determinat de "modalitatea (maniera)" de trecere, mai mult decat, sa zicem, de intentie sau de scop. In viziunea TSC art. 14(4), trecerea este inofensiva atat timp cat "nu aduce prejudicii, pacii, ordinii si securitatii statului costier", chiar daca sub incidenta art. 19 aceasta definitie este suplimentata cu o lista de activitati care sunt ipso facto considerate a prejudicia ordinea si securitatea. Este important de stiut ca printre aceste activitati se numara "orice activitati de pescuit", "orice act menit sa stranga informatii de natura sa aduca prejudicii apararii sau securitatii statului costier", "realizarea unor cercetari sau activitati de supraveghere" si "orice alta activitate care nu are importanta directa pentru trecere". Una peste alta, efectul art. 19 al LOS favorizeaza statele costiere prin sporirea posibilitatilor presupuse ca trecerea sa nu fie inofensiva. Daca trecerea nu este inofensiva, statul costier va putea face pasii necesari pentru a preveni o astfel de trecere, totusi in cazul navelor de razboi remediul potrivit este acela de a le cere sa paraseasca imediat marea teritoriala. Pe langa faptul ca sunt obligatorii pentru parti, intr-o viziune mai larga prevederile acestor tratate reprezinta drept cutumiar si au fost considerate astfel in mod expres in Declaratia comuna a SUA/URSS asupra trecerii inofensive din 1989, 28 ILM 144. Este important de remarcat, ca aceasta clarificare venita din partea a doua state, puteri maritime, dintre care niciunul nu era parte a Conventiei din 1982 in perioada declaratiei, noteaza ca "Art. 19 al Conventiei din 1982 stabileste in paragraful 2 o lista cuprinzatoare de activitati care fac ca trecerea sa nu fie inofensiva".