Statul de drept
Aceasta sintagma reflecta interdependenta dintre cele doua fenomene sociale, fiecare avand tendinte opuse: statul (puterea) de dominatie si supunere, dreptul de ordonare si franare. Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea ca "dreptul fara forta e neputincios dar forta fara drept este o barbarie". Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor doua componente, in sensul domniei legii, adica a suprematiei ei absolute in scopul prezervarii drepturilor si libertatilor individuale. El a aparut in secolele XVII-XVIII, in cadrul revolutiilor din tarile occidentale indreptate impotriva arbitrariului feudal. In epoca noastra conceptul a fost reactualizat, in urma experientelor totalitare din mai multe tari europene.
Prin trasaturile sale, vom observa ca, de fapt, statul de drept se identifica cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezinta stadiul cel mai avansat de organizare social-politica, validat de experienta istorica, ceea ce nu inseamna ca nu este perfectibil.
In ceea ce priveste categoria "stat de drept ", in literatura de specialitate au fost elaborate cateva zeci de definitii ale ei, ceea ce e firesc daca avem in vedere faptul ca cel mai adesea este tratata in interdependenta cu categoria de "democratie " careia ii gasim alte cateva zeci de definitii. Jaques Chevallier defineste "statul de drept " ca fiind "tipul de regim politic in care puterea statului se afla incadrata si limitata de catre drept ".
Conceptul statului de drept a fost elaborat in Europa continentala la sfirsitul secolului al XX-lea de catre doctrina juridica germana, insasi expresia "stat de drept " - "Rechtsstaat "- apare pentru prima data in terminologia juridica germana in secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceza - "Etait et droit "-, pentru ca treptat sa se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecarei limbi: "Estado de dereche " in spaniola, "Stato di dirito " in italiana, etc. Specialistii apreciaza ca izvorul de la care a plecat teoria juridica in elaborarea categoriei "Rechtsstaat " este filosofia kantiana referitoare la societatea civila, in care individului ii sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrangerea transforma starea precara a libertatilor subiective in stat de drept.
Principiile "statului de drept " sunt repere metodologice de construire a lui. In opinia prof. Tudor Draganu principiile statului de drept sunt urmatoarele:
I. Principiul drepturilor si libertatilor naturale fiintei umane
Este bine cunoscut faptul ca in antichitate statul era considerat valoarea suprema. Aceasta ii conferea prerogative nelimitate, pe care si le-a exercitat pina in secolul al XX-lea d. Hr.. Constitutia italiana zisa "a lui Mussolini " stabilea "Statul este totul, individul - nimic ".
Chiar la acest inceput de mileniu III, exista regimurile totalitare care proclama suprematia absoluta a statului, lipsind de continut libertatile cetateanului.
Declaratia drepturilor omului (1789) a preluat ideile de filosofie sociala ale lui John Locke - adevarata "biblie a liberalismului si individualismului " - si a statuat in art. 2 ca "scopul oricarei asociatiuni politice este pastrarea drepturilor naturale si indescriptibile ale omului ", iar in art. 16 a rezumat conceptia despre statul de drept:: " orice societate in care granita drepturilor nu este asigurata si nici separatia puterilor determinata, nu are constitutie ".
Principiul filosofic al drepturilor si libertatilor naturale ale fiintei umane inseamna nu numai ca fiinta umana, in individualitatea ei, se naste purtandu-le, ci si faptul ca, de cand exista fiinta umana, exista drepturile si libertatile ei. Drepturile si libertatile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de catre stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de catre cel care este titularul lor. Aceasta inseamna ca statul este limitat tocmai de ceea ce e natural in drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta avand si temeiul in conditia umana, pe coordonatele ei "omni et soli " aceleasi.
II Principiul adoptarii democratice a legilor
Daca "statul de drept " este statul domniei legii, ca sa se impuna respectului general legea nu poate fi expresia arbitrara a vointei unei minoritati de indivizi, ci ea trebuie sa izvorasca din principiul natural al drepturilor si libertatilor omului si sa fie o sinteza a intereselor si aspiratiilor intregii comunitati. Numai daca legea va fi expresia fidela a vointei generale, ea va putea corespunde tuturor si fiecaruia, astfel incat sa fie exclusa posibilitatea sa devina opresiva pentru unii si sa creeze privilegii pentru altii. Acest principiu si- a gasit consacrarea inca in art. 6 al Declaratiei din 1789: "Legea este expresia vointei generale. Toti cetatenii au dreptul de a concura, personal sau prin reprezentanti, la formarea ei ".
III. Principiul separatiei puterilor statului
Sintetic acest principiu se exprima astfel: puterea statului, una, se infatiseaza in functiile acesteia. Existenta acestei premise este deosebit de importanta pentru fiintarea si functionarea statului de drept.
Fondatorul teoriei separatiei puterilor statului nu este cunoscut. Unii aprecieaza ca acesta ar fi fost filosoful englez John Locke (1632 - 1704) in cartea Essay on civil government, altii ca ar fi Charles Montesqieu (1689 - 1755) in lucrarea L`esprit des lois.
Dupa Montesqieu, in orice stat exista trei puteri distincte: puterea legiuitoare, puterea executiva si cea judecatoreasca. Aceste trei puteri trebuie sa atribuie unor organe separate si independente unele de altele. Montesquieu arata ca experienta dovedeste ca orice om care are o putere este inclinat sa abuzeze de ea ".
De aceea, este necesar sa se gaseasca un mijloc pentru a stavili aceasta tendinta inerenta naturii umane, incat, "pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca prin asezarea lucrurilor puterea sa opreasca puterea ", scrie filosoful francez. Statul are o singura putere - puterea de stat de a legifera, de a executa legea, de a o aplica; aceasta poate fi exercitata de un singur organ, care sa legifereze, sa execute legea si sa o aplice - sursa de numeroase abuzuri, cum au dovedit-o monarhiile absolute. Daca statul si-ar crea organe distincte, dar inlauntrul sau, carora sa le revina uneia - competenta de a legifera, alteia - competenta de a executa legea, alteia - competenta de a aplica legea, atunci riscul abuzurilor scade la minimum. Aceste organe nu pot functiona izolat intre ele, fie si pentru simplul motiv ca sunt organe ale statului. Depasirea competentei de catre un organ sau dezacorduri intre organe creeaza disfunctionalitati intregului stat.
IV. Principiul independentei justitiei
In cadrul sistemului de frane si contragreutati, decurgand din aplicarea principiului separatiei puterilor in stat, deosebit de importanta pentru realizarea telurilor statului de drept este existenta unei justitii independente, in sensul unui sistem de organe chemat sa infaptuiasca activitatea jurisdictionala, distinct de puterea legiuitoare si de cea executiva si capabil sa se sustraga influenselor acestora.
Justitia este de stat, adica este organ al sistemului etatic, cu functia de a solutiona conflictele si litigiile, astfel incat ordinea de drept insituita de el sa aiba continuitatea nealterata, conform cu legile adoptate de roganul sau legislativ.
Principalele garantii speciale prin care se asigura aplicarea sanctiunilor in baza strictei respectari a legii si in baza unei obiective stabiliri a situatiei de fapt sunt:: independenta instantelor judecatoresti, reglementarea functionarii acestor organe conform principiilor contradictorialitatii, al dreptului la aparare si al obligativitatii motivarii hotararilor.
Ca garantie a independentei justitiei in Constitutia Romaniei din 1991 este prevazuta in art. 124 inamovibilitatea judecatorilor, prevedere regasita si in legea organizarii instantelor judecatoresti nr. 92/1992 cu modificarile succesive.
Inamovibilitatea este o institutie in temeiul careia un functionar public, odata legal numit, nu poate fi revocat sau retrogadat decat pe baza unei hotarari disciplinare sau a unei condamnari penale, insotita de pedeapsa accesorie a pierderii functiei, iar transferarea lui intr-o functie echivalenta in grad sau avansarea lui nu poate avea loc fara consimtamantul sau, nici macar in interes de serviciu. Acesta a fost intelesul dat notiunii de inamovibilitate de Legea romana a statului functionarilor publici din 19 iunie 1923.
Cand a aparut in Germania si mai apoi in Franta, teoria statului de drept se prezenta ca o rationalizare a puterii statale si a dreptului, in esenta sa conturata si implinita, avand la baza principiul ierarhiei normelor si supunerea intregului aparat de stat fata de drept, indeosebi a executivului, fapt realizat in Franta in mod progresiv, unde judecatorul administrativ de la o totala subordonare fata de executiv ajunge la independenta fata de aparatul administrativ.
"Statul de drept " a progresat independent de orice efort de conceptualizare de la revolutia franceza incoace, pana la ultimul sfert de veac al sec. al XIX-lea, cand apare conturata clar doctrina germana a statului de drept (Rechsstaat), care pune in cauza raporturile administratiei de stat cu dreptul si constituie punctul de pornire in constructia statului de drept.
Privita prin filtrul sensibil al statului de drept, democratia inceteaza de a mai fi doar o domnie a regulii majoritatii, ea reprezentandu-se acum ca o tehnica de organizare si exercitare a puterii de asa maniera incat sa nu se poata realiza o deturnare a acestuia in folosul personal sau de grup al celor ce o detin. Aceasta viziune noua a democratiei este strans legata de teoria statului de drept privind principiul separatiei puterilor statului, independenta justitiei, pluralismul politic, s.a., toate rezultatul unei rationalizari a deptului natural, care postuleaza preeminenta individului in raport cu statul, tinandu-se cont in acelasi timp si de valorile colective ale vietii sociale, adaptate locurilor, timpurilor si conditiilor.
