Evolutia dreptului international penal. Definirea notiunii de drept de international penal

Evolutia dreptului international penal. Definirea notiunii de drept de international penal

Un loc important in cadrul raspunderii internationale il ocupa raspunderea penala, raspundere care revine subiectelor de drept ca urmare a savarsirii oricarui fapt international ilicit care lezeaza ordinea juridica internationala, indiferent de originea regulilor de conduita incalcate, cutumiara sau conventionala.

Dreptul international penal constituie o ramura a dreptului international public, al carui rol este asemanator celui al dreptului penal in ordinea interna. Instrumentele juridice specifice dreptului international penal stabilesc faptele care aduc atingere intereselor superioare ale comunitatii internationale.

Potrivit opiniei unor autori[1], dreptul international penal s-a constituit ca ramura de sine statatoare a dreptului international public dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, momentul nasterii acestuia fiind considerat tragerea la raspundere penala a criminalilor de razboi si a celor care au savarsit crime impotriva pacii si securitatii internationale prin declansarea si purtarea razboiului de agresiune.

O cercetare a materiei releva, insa, faptul ca anumite elemente ale dreptului international penal au aparut cu mult inainte de finele celui de-al doilea razboi mondial. Astfel, primele norme specifice dreptului international penal sunt legate de razboi, intrucat dreptul international in sine s-a dezvoltat initial ca un drept al razboiului si ulterior ca un drept al cooperarii pasnice a statelor suverane.

Atat in antichitate cat si in evul mediu, statele s-au condus dupa principiile laice cu privire la modul de purtare a razboiului - Jus in bello, precum si dupa preceptele religioase afirmate de doctrinari ai religiei precum Sfantul Augustin ori Thomas d'Aquino, precepte care promovau ideea razboiului just, in masura sa impace conceptiile religioase cu interesul politic. Ulterior, modul de purtare a razboiului a fost raportat la principiile solidaritatii crestine reglementate de legile bisericii, purtarea razboiului cunoscand o usoara ameliorare prin introducerea unor institutii precum "Armistitiul lui Dumnezeu", a caror nesocotire era sanctionata cu excomunicarea de catre Papalitate.

Bazele unor principii si criterii juridice in privinta razboiului au fost puse de Hugo Grotius, in lucrarea sa fundamentala "De jure belli ac pacis". Hugo Grotius aducea argumente in favoarea unui sistem international coerent  de reguli umanitare pentru protejarea persoanelor implicate in ostilitati ori a celor care nu participa la lupta, cum sunt ostatecii sau prizonierii, precum si fata de bunuri. Ideile lui Grotius se regasesc mai tarziu in "Contractul social" al lui Jean Jacque Rousseau, care ridica pentru prima oara problema responsabilitatii guvernantilor pentru infractiuni cu caracter international.

Fondarea Crucii Rosii, in anul 1963, a avut un rol deosebit in promovarea si edificarea regulilor razboiului, avand drept finalitate incheierea, in anul 1864 a Conventiei de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor raniti din armatele in campanie.

In anul 1872 a fost promovata ideea unei jurisdictii criminale internationale, idee care a apartinut juristului elvetian M.Moynier, care a propus crearea unui tribunal international pentru reprimarea crimelor contra dreptului international.

O noua etapa este marcata de conferintele de pace de la Haga din 1899 si 1907, care, prin codificarea dreptului cutumiar al conflictelor armate, au influentat decisiv evolutia reglementarilor ulterioare in materie.

In ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au aparut primele reglementari internationale cu caracter conventional referitoare la sanctionarea unor infractiuni comise de persoane particulare.

In anul 1919, prin Tratatul de la Versailles a fost pentru prima oara ridicata atat problema raspunderii internationale a statului agresor, cat si problema raspunderii personale pentru crimele de razboi savarsite de militarii facand parte din armata statului agresor infrant in razboi. Totodata, prin acest tratat s-a statuat ca raspunderea statului agresor nu poate avea decat un caracter civil, ridicandu-se, insa, problema raspunderii personale a sefului statului agresor.

Un eveniment cu consecinte deosebite aspra dezvoltarii dreptului international penal l-a constituit incheierea Pactului Briand-Kellog, in anul 1928, prin care statele condamna recurgerea la razboi pentru transarea diferendelor internationale si se obliga sa renunte la razboi ca instrument de politica internationala si nationala.

Prin Actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de razboi ai puterilor europene ale Axei, semnat la Londra la 8 august 1945 de cele patru mari puteri invingatoare, s-a hotarat constituirea unui tribunal militar international insarcinat cu judecarea criminalilor de razboi ale caror acte nu puteau fi localizate pe teritoriul unui singur stat.

In consecinta, a fost infiintat Tribunalul de la Nurenberg, al carui Statut cuprindea reguli de fond si de ordin procedural care exprimau dreptul international in vigoare la acea data.

In acelasi mod a fost constituit si Tribunalul militar international de la Tokio al puterilor care au participat pe frontul din Asia.

Principiile de drept international recunoscute de statutele celor doua tribunale au fost confirmate prin Rezolutia nr. 95 din 11 decembrie 1946 a O.N.U., care a stabilit valoarea generala a acestor principii si norme, ca parte a dreptului international.

Totodata, Adunarea Generala a cerut Comisiei de drept international a O.N.U. sa redacteze un proiect de Cod al crimelor contra pacii si securitatii omenirii, avand la baza principiile recunoscute de Statutul Tribunalului de la Nurenberg.

In anul 1953 a fost intocmit un proiect de statut al unei jurisdictii penale internationale, pentru crearea unei curti penale internationale care sa judece crimele internationale, problema, datorita complexitatii careia , care nu a intalnit vointa politica pentru transpunerea proiectului in realitate.

Eforturile Consiliului Special al O.N.U. pentru definirea agresiunii s-au finalizat in anul 1974 prin adoptarea Rezolutiei Adunarii Generale nr. 3314-XXXIX, prin care a fost data definitia agresiunii internationale, instituindu-se responsabilitatea politica, materiala si morala a agresorului.

La aproape 50 de ani de la crearea tribunalelor internationale ad-hoc, in iulie 1998 Conferinta plenipotentiarilor O.N.U., reunita la Roma, a adoptat Statutul Curtii Penale Internationale, incununare a gandirii juridice cu privire la respectul dreptului international si sanctionarea celor care se fac vinovati de crime impotriva intregii umanitati,[4] materializandu-se astfel ideile promovate de marele penalist roman Vespasian V. Pella.

Atingerile frecvente aduse unor valori care intereseaza comunitatea internationala stau la baza constituirii si dezvoltarii dreptului international penal, ca expresie a coordonarii eforturilor de interzicere si reprimare a faptelor antisociale daunatoare legalitatii si progresului intregii societati umane contemporane.[5]

Dreptul international penal constituie ansamblul regulilor juridice, conventionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate in relatiile dintre state, cu privire la incriminarea si reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunitatii internationale.

Analizand conceptul de drept international penal si, respectiv, conceptul de drept penal international, trebuie observat ca primul desemneaza dreptul penal care vizeaza faptele prin care se aduce atingere ordinii publice internationale, normele lui fiind stabilite prin acordul dintre state, iar cel de-al doilea concept se refera la probleme internationale ridicate de infractiunile care lezeaza ordinea interna a unui stat, probleme care se manifesta intr-un element de extraneitate si are ca element de legatura competenta legislativa a fiecarui stat.

Unii autori apreciaza ca dreptul international penal cuprinde normele penale inscrise in tratate si conventii internationale referitoare la incriminarea si sanctionarea infractiunilor comise in afara teritoriului unei tari si normele de drept penal intern privind aplicarea legii penale in spatiu.

Potrivit unei alte opinii, este sustinuta existenta dreptului international penal, ca ansamblul normelor privind responsabilitatea penala care rezulta din incalcarea principiilor fundamentale si a regulilor imperative de ius cogens ale dreptului international, avandu-se in vedere normele de drept care sanctioneaza crimele contra pacii si securitatii internationale, crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii.

Aceasta din urma opinie a fost totusi criticata in literatura de specialitate, considerandu-se ca o astfel de conceptie ar determina o restrangere a responsabilitatii internationale, deoarece incalcarea oricarei norme de drept international angajeaza raspunderea internationala, si nu numai a normei de ius cogens.

Normele penale cuprinse in tratatele internationale coexista autonom cu normele din dreptul penal international, existand norme internationale cu caracter penal incorporate in dreptul intern, fara ca incorporarea dispozitiilor internationale in legislatia penala a statelor sa duca la disparitia acestora, ci la dezvoltarea legislatiei penale nationale.

Infractiunea internationala este o notiune care desemneaza un act material contrar dreptului international, iar elementul esential pentru o astfel de calificare a faptei consta in pericolul pentru pacea si securitatea internationala si pentru valorile umane universale, fiind atrasa, in consecinta, sanctiunea penala.