FILOSOFIA DREPTULUI

1. Ce este Filosofia dreptului?

Departe de a fi o simpla aplicatie deductiva pe teren juridic sau o inaltare speculativa a dreptului la orizontul filosofiei, filosofia dreptului implica relatii complexe intre filosofie si drept, intrebari filosofice imperative adresate dreptului dar si raspunsuri provocatoare pentru filozofie pe teren juridic, despre geneza si orizonturile proprii.

Filosofia dreptului nu este un simplu exercitiu filosofic asupra constiintei de sine a dreptului. Miza majora a acestei filosofii consta in potentialitatea sa de a contribui intr-o maniera specifica la optimizarea dreptului in raport cu cerintele conditiei umane, cu valorile unui timp istoric, la perfectionarea sa ca instrument normativ de prim rang in controlul si arbitrarea competitiei intre interese si valori.

Luata ca demers calificat, interpretarea dreptului este deopotriva cunoastere si evaluare: a semnificatiei normative a textului legal si a faptelor ori non-actiunilor omenesti in lumina legii. Privind insa lucrurile dintr-o perspectiva mai larga, anume aceea a conditiei stiintifice a cunoasterii dreptului, sunt temeiuri obiective sa admitem ca in campul juridicitatii ca si in celelalte articulatii ale vietii sociale, cunoasterea nu este o descriptie neutrala, ci investigare bazata pe evaluare si implicare atitudinala.

Disciplinele care studiaza dreptul, prin natura lor, se marginesc sa explice un sistem de drept existent, fara a-i pune in discutie temeiurile, adica fara a cerceta daca nu ar putea exista un altul mai bun.

Filosofia dreptului cerceteaza asadar, originea dreptului, caracterele generale ale dezvoltarii istorice a dreptului, precum si aprecierea acestuia dupa idealul de justitie afirmat de ratiunea umana.

In aceasta perspectiva, drumul parcurs de filosofie in existenta ei multimilenara, a condus la cristalizarea unor idei cu caracter de permanenta privind dreptul, idei ce capata continuturi tot mai bogate, in functie de intelesurile cu care sunt vehiculate in fiecare etapa istorica, in functie de noile achizitii teoretice si practice in domeniul de cercetare.

Filosofia dreptului este rezultatul unui proces cumulativ, consecinta, la randul sau, a unui proces dialectic si complex al continuitatii si discontinuitatii. In aceasta perspectiva, drumul parcurs de filosofie in existenta ei multimilenara a condus la cristalizarea unor idei cu caracter general privind dreptul in functie de intelesurile cu care sunt vehiculate in fiecare etapa istorica si de achizitiile teoretice si practice in domeniu. Deci, filosofia dreptului se profileaza ca domeniu specializat al reflectiei filosofice cerut de momentele de rascruce din viata sociala sa legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine sociala si de drept, in care, respectul fata de lege, adevar si dreptate este de prim ordin.

Obiectul si problematica filosofie dreptului

Filosofia dreptului, dupa cum o arata si numele, este acea ramura sau parte a filosofiei, care priveste dreptul in esenta sa universala, spre deosebire de stiinta dreptului care studiaza dreptul in natura si caracterele lui particulare. Nici o stiinta juridica speciala din marea familie a stiintelor juridice nu poate sa spuna ce este dreptul in general, ceea ce are el universal, ci, poate numai sa spuna ce este dreptul la un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez, drept german, etc.), intr-un anumit moment dat.

Deci, cercetarea dreptului in general depaseste competenta oricarei stiinte juridice, ea fiind apanajul filosofiei dreptului. Daca juristii, reflectand asupra domeniului lor, propun notiuni generale ca: izvor de drept, norma juridica, raport juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc., filosofii elaboreaza diferite modele explicative tipice filosofarii, propunand notiuni de maxima generalitate ca: norma, raport social, act, fapt, esenta, fenomen, sistem, structura, principiu, cauza, efect, etc., toate acestea tinand de o ramura sau alta a filosofiei. Caci pe filosofi nu-i intereseaza analiza infatisarilor concrete, variabile ale dreptului, ci generalitatea lui, in timp ce pe juristi ii intereseaza tocmai infatisarea lui concreta, determinata desigur prin prisma unei perspective generale asupra lui.

Filosofia este o manifestare specializata a spiritului uman. Este cunoastere a temeiului existentelor, a realitatilor ultime, originare, neconditionate, de ordinul esentei, prin care se legitimeaza tot ce este sau poate sa fie. Este un ansamblu coerent de enunturi formulate prin categorii, teze si principii despre lume ca totalitate. Este studiul universalului, al primelor principii care stau la baza alcatuirii lumii. Este o reflectie asupra experientelor reale ale constiintei umane, cautare a sensului acestor experiente si a unitatii spiritului uman.

Problematica filosofiei este sugestiv prezentata de Immanuel Kant, in "Logica", folosind patru intrebari fundamentale care preocupa omul, la nivel filosofic:

Ce pot sa stiu?

Ce trebuie sa fac?

Ce-mi este ingaduit sa sper?

Ce este omul?

Potrivit raspunsurilor pe care filosofia le da celor patru intrebari, aceasta isi fixeaza problematica in mai multe discipline filosofice. Giorgio del Vecchio grupeaza disciplinele filosofice dupa raspun surile la primele doua intrebari kantiene, astfel:

Filosofia teoretica. Raspunzand la prima intrebare kantiana,  aceasta studiaza primele principii ale existentei si ale cunoasterii si cuprinde urmatoarele ramuri ale filosofiei: "Ontologie sau Metafizica (aceasta cuprinde si Filosofia religiei si Filosofia istoriei), Gnoseologie sau Teoria cunoasterii, Logica, Psihologie, si Estetica"

Filosofia practica. Aceasta raspunde la cea de-a doua intrebare a lui Kant si cuprinde, dupa Giorgio del Vecchio, urmatoarele ramuri ale filosofiei: "Filosofie morala si Filosofia dreptului." Autorul observa utilizarea, uneori, a termenului de Etica, fie cu sensul de Filosofie morala, fie cu sensul de Filosofie practica, in genere, caz in care este eludata existenta de sine statatoare a Filosofiei dreptului. In acelasi timp, autorul nu aminteste, in diviziunea sa, ramuri ale filosofiei fara de care insasi filosofia dreptului ar fi greu de inteles, asa cum sunt Axiologia si Filosofia culturii, circumscrise, probabil, in Filosofia istoriei, sau Antropologia, in cadrul primului gen, ori Praxiologia in cadrul celui de-al doilea. Ramane discutabila prezenta in cadrul disciplinelor filosofice a Psihologiei, azi o disciplina care-si revendica obiectul mai degraba in randul stiintelor empirice.

Filosofia dreptului este o proiectie conceptualizata asupra dreptului, pentru a-i dezvalui ratiunile participarii lui la universalitatea fiintei in devenire, temeiul situarii lui in lume, masura in care el se adevereste ca fiind pentru fiinta umana speranta pentru adevar si binele public.

Dorind sa-i contureze problematica, profesorul Giorgio Del Vecchio arata intr-o celebra lucrare, "Lectii de filosofie juridica", ca filosofia dreptului isi orienteaza cercetarile in trei planuri:

- in plan logic, investigand dreptul in totalitatea sa logica, adica sa stim care sunt elementele esentiale comune tuturor sistemelor juridice trecand peste particularitatile lor si urmarind conceptul

universal al dreptului;

- in plan fenomenologic, dezvaluind ca "dreptul pozitiv nu e produsul unor cauze speciale si exceptionale, ci este un fenomen comun tuturor popoarelor in toate timpurile, cu alte cuvinte , este un produs al naturii umane"[1];

- in plan deontologic, evidentiind faptul ca juristul practician se margineste a intelege si a interpreta in sens propriu normele pozitive, neintrebandu-se daca nu ar putea sa existe si altele mai bune.

Stiintele juridice prin natura lor, se marginesc sa aplice un sistem juridic existent, fara a-i pune in discutie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului, sa cerceteze tocmai ceea ce ar trebui sa fie in drept, opunand astfel, un ideal de drept unei realitati juridice date.

Aceste trei directii de cercetare ale filosofiei dreptului, desi distincte sunt totusi conexe intre ele. Astfel, Del Vecchio ajunge la concluzia ca "Filosofia dreptului este disciplina care defineste dreptul in universalitatea sa logica, cerceteaza originile si caracterele generale ale dezvoltarii sale istorice si il pretuieste dupa idealul de justitie afirmat de ratiunea pura"[2].

Cu alte cuvinte, considerand dreptul in esenta lui universala, si in planul modului imperativ, filosofia dreptului incepe unde se sfarseste stiinta dreptului, careia de altfel ii da temeiurile si notiunile fundamentale. Fiind meditatie asupra ideii de drept, ea sintetizeaza, uneste in mod logic toate datele particulare ale jurisprudentei. Regasim aici raportul filosofie-stiinta in sensul intregirii lor reciproce: stiinta dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-si extrage din ea metodele si principiile; la randul sau, filosofia dreptului trebuie sa ia in considerare stiintele juridice care, prin intermediul jurisprudentei, ii da posibilitatea sa-si constituie, verifice si aplice legile si principiile.

Toti marii creatori de sisteme filosofice[3] au constientizat faptul ca ideile despre drept ocupa un loc important in opera lor. De asemenea, toti marii juristi-filosofi de-a lungul timpului, au inteles ca pentru a-si cristaliza conceptia generala despre drept, pe parcursul dezvoltarii gandirii si doctrinei lor, sunt indispensabile luari de pozitie filosofice.

Filosofia dreptului are o functie practica (propune si pregateste recunoasterea pozitiva a idealului juridic), ea facand de altfel, parte alaturi de etica, din ceea ce este cunoscut sub numele de "filosofie practica". In toate timpurile ea a indeplinit atare functie. De aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revolutia engleza de la 1688, cea americana de la 1776 si cea franceza de la 1789 au fost precedate de scrieri filosofico-juridice.

In final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe care ideea de justitie il poate juca in elaborare reala a reglementarilor juridice, ca mod de analiza rationala a conditiilor ce determina posibilitatea dreptului si a cunoasterii sale precum si a criteriului specificitatii dreptului si a intemeierii rationale a idealului de justitie.

3. Raporturile filosofiei dreptului cu alte stiinte

Filosofia dreptului este strans legata de alte stiinte. Giorgio del Vecchio enumera opt stiinte inrudite cu Filosofia dreptului: Jurisprudenta, Filosofia teoretica, Psihologia, Filosofia practica, Sociologia, Demografia si Statistica, Economia politica si Stiinta politica.

Cea mai interesanta si, totodata, cea mai durabila relatie este cea dintre Filosofia dreptului si Jurisprudenta (Dreptul pozitiv) . Daca Filosofia dreptului studiaza dreptul in esenta sa universala, Jurisprudenta studiaza aspectele particulare ale dreptului: domeniile aplicarii dreptului, diferitele sisteme de drept, practica juridica etc. Fiecare dintre cele doua domenii de cercetare este baza de plecare pentru cercetarea propriului domeniu.

La polul opus se situeaza relatia cu Filosofia teoretica. Aceasta ofera Filosofiei dreptului universul conceptual propriu filosofiei, precum si o metodologie specifica de cercetare. Putem aprecia, deci, ca Filosofia dreptului este o aplicatie a filosofiei, in genere, in timp ce Jurisprudenta este o aplicatie a Filosofiei dreptului.

Importante relatii exista intre Filosofia dreptului si celelalte stiinte enumerate. Astfel, Psihologia, indeosebi prin componenta ei sociala ofera explicatii ale comportamentelor de grup utile intelegerii conceptelor derivate ale dreptului, Filosofia practica, prin cealalta componenta a sa, etica, ofera explicatii pertinente asupra relatiilor dintre normativitatea juridica si cea morala, sociologia este stiinta care ofera cadrul experimental al elaborarilor teoretice din domeniul Filosofiei dreptului, Demografia si Statistica ofera informatii despre miscarea grupurilor umane, utile in cercetarea originii normelor si comportamentelor juridice, iar Economia politica si Stiinta politica ofera Filosofiei politice explicatii asupra cadrului economic si politic, institutional in care se deruleaza fenomenul dreptului.

Concluzie: Filosofia dreptului este o disciplina filosofica, specie a filosofiei practice. Ea nu se confunda cu stiinta dreptului. Daca Filosofia dreptului este teoria dreptului natural, obiectiv, asa cum se instituie el pe baza intelegerii esentei fiintei umane si a colectivitatilor sociale, stiinta dreptului este teoria dreptului pozitiv, subiectiv, asa cum este el conceput de catre sistemul institutional al unei  organizari statale determinate si pe baza unei doctrine juridice asumate. Filosofia politica studiaza dreptul sub trei aspecte esentiale, interdependente: aspectul logic, conceptual, aspectul fenomenologic, al originii si evolutiei dreptului si aspectul deontologic, al idealitatii dreptului.

4. Metoda in filosofia si stiinta dreptului

4.1. Conceptul de metoda

Generic, prin metoda se intelege calea de urmat pentru a ajunge la un rezultat. In cunoastere, calea de urmat pentru a ajunge la adevar (gr. : meta - spre; odos - cale) "Complexul de reguli caropa gandirea trebuie sa li se conformeze in procesul ei de cunoastere". Rene Descartes apreciaza ca metoda este un ansamblu de "reguli sigure si usoare gratie carora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodata ceva fals ca adevarat si va ajunge, crutandu-si puterile mintii si marindu-si progresiv stiinta, la cunoasterea adevarata a tuturor acelora de care va fi capabil". Didier Julia formuleaza urmatoarea definitie: "ansamblu de procedee care conduc spiritul la un mod de a proceda determinat".

Teoria cunoasterii stiintifice (epistemologia) pune in evidenta doua perechi metodologice fundamentale, consacrate in istoria cunoasterii: inductie-deductie si analiza-sinteza. Prima pereche evidentiaza directia cunoasterii in relatia general-particular. Inductia porneste de la aspecte particulare observate (particularul)si concluzioneaza asupra intregului (generalul), cu o anumita probabilitate. Deductia porneste de la o presupozitie asupra intregului (generalul) si concluzioneaza, cu certitudine, asupra partilor (particularul). Cea de-a doua pereche evidentiaza aspectele calitative ale cunoasterii. Analiza presupune descompunerea obiectului cercetarii in parti componente si dezvaluirea insusirilor acestora. Sinteza presupune recompunerea obiectului cercetarii prin evidentierea insusirilor generale, esentiale si comune ale partilor. Se trece, astfel, de la obiect la concept, de la fenomen la esenta, de la specie la gen.

4. Metoda in filosofie si stiinta

Daca in domeniul stiintelor empirice un ansamblu metodologic, structurat pe baza metodelor fundamentale de mai sus reprezinta o achizitie cu caracter de instrument permanent al cunoasterii, in filosofie accesul la metoda este mult mai complicat. In filosofie, metoda este dependenta de doi factori corelativi: subiectul cunoscator (filosoful) si obiectul cunoasterii (problema filosofica). Pe baza acestei determinari a metodei, fiecare epoca a cunoasterii si fiecare filosof in parte consacra propriul sistem metodologic. Cu toate acestea, prin contributia logicii la conturarea metodologiei filosofice, perechile metodologice ale cunoasterii, inductie-deductie, respectiv analiza-sinteza, raman metode fundamentale de cercetare pentru filosofie. La acestea, insa, filosoful adauga, potrivit orientarii sale, precum si prin raportare la domeniul cercetat, propriul sistem metodologic. Socrate a  inventat "maieutica" (mositul), Platon, Hegel si Marx sunt pilonii de rezistenta ai "dialecticii", Descartes a fondat "indoiala", Kant a pus bazele metodei "transcendentale", Husserl a propus metoda fenomenologica, Carnap a initiat metoda analitica, Gadamer a adus in filosofie metoda hermeneutica etc. O contributie importanta la imbogatirea tezaurului metodologic o are F. Gonseth, care incearca sa contureze o metodologie deschisa, care sa raspunda unor comandamente majore ale cercetarii, cum ar fi: specificitatea diferitelor orizonturi de realitate, limitele si caracterul dialectic al cunoasterii, valoarea cunostintelor deja dobandite, gradul de precizie cerut de obiectivele cercetarii. Spre aceasta viziune metodologica se indreapta perspectiva interdisciplinara in cercetarea stiintifica, precum si cea totalizatoare, proprie filosofiei.

4.3. Cadrul metodologic al filosofiei dreptului

Ca ramura a filosofiei, Filosofia dreptului se supune exigentelor metodologice ale acesteia. Avand, insa, un obiect distinct de cercetare, dreptul, caruia ii sunt proprii anumite disponibilitati de cercetare, Filosofia dreptului este mai sensibila la un anumit univers metodologic si mai opaca la altele. Asa cum observa numerosi autori de Filosofia dreptului, obiectul acesteia este sensibil mai ales la cuplurile metodologice inductie-deductie si analiza-sinteza. Totodata, aceste cupluri metodologice au un impact diferit asupra cunoasterii, pe masura ce patrundem in intimitatea obiectului cercetat. In cercetarea logica a dreptului domina deductia, in timp ce in cea fenomenologica domina inductia. In cercetarea idealului dreptului domina, de asemenea, deductia.

De o importanta majora, in conturarea filosofiei dreptului, este asumarea unor metode consacrate istoric, cum ar fi cele propuse de Fr. Bacon (debarasarea de idoli), pentru ca imaginea obtinuta sa fie obiectiva,  sau de R. Descartes (indoiala metodica), pentru ca ideile noastre sa fie clare si distincte.

In perspectiva istorica, evolutia Filosofiei dreptului nu ar fi fost posibila fara inovatiile metodologice ale lui Socrate, Platon, Toma d'Aquino, Kant, Hegel s.a. Socrate a reusit sa insufle atenienilor sentimentul dreptului prin punerea acestora in situatia de a descoperi singuri (maieutica) ce este drept si nedrept. Platon evidentiaza rolul legilor in cetate cu ajutorul dialogului (dialogul "Legile"). Toma d'Aquino, impreuna cu intreaga filosofie medievala descopera esenta divina a dreptului, prin metoda transcendentala de factura religioasa, in timp ce Kant foloseste aceeasi metoda, dar de factura laica, coborand transcendenta din cer, in spiritul uman si conturand, astfel, ideea de drept subiectiv, in opozitie cu cel obiectiv. Logicismul filosofic, precum si curentele ce i-au urmat, indeosebi Analiza logica a limbajului au facut posibila dezvaluirea valentelor conceptuale ale notiunii dreptului, in timp ce Filosofia vietii, Existentialismul si Filosofia post-moderna a omului, exacerband tema unicitatii fiintei umane si a totalitatii ca trasatura a existentei, au deschis calea unei adevarate filosofii a "Drepturilor omului", cea mai vehiculata tema contemporana de Filosofie politica si juridica. Hermeneutica, desi o metoda tarzie a filosofiei, operanta initial mai ales in istorie si antropologie, aduce cu sine importante avantaje pentru Filosofia dreptului, indeosebi in cercetarea esentei si cauzalitatii unor fenomene istorice de drept.

Nu putem incheia inventarul metodelor Filosofiei dreptului fara sa evidentiem relevanta metodei structurale, propusa filosofiei de L.von Bertalanffi si utila Filosofiei dreptului pentru capacitatea acesteia de a evidentia caracterul sistemic al realitatilor juridice, relatiile dintre componentele sistemelor juridice, precum si structuralitatea si comunicabilitatea dreptului, adat sub aspect diacronic (in evolutie istorica), cat si sub aspect sincronic (in procesul diseminarii lui regionale si globale).

5. Domeniile filosofiei

Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem principalele domenii de care s-a preocupat filosofia, partile ei componente si disciplinele filosofice ce se constituie in procesul devenirii obiectului si problematicii ei:

- Ontologia, este domeniul primar, initial al reflectiei filosofice, care vizeaza studiul existentei, al naturii si al modului ei de a fi. Problematica ontologiei cunoaste si ea o evolutie strans legata de dezvoltarea practicii social-istorice si a cunoasterii stiintifice. Aceasta explica de ce problematica ontologiei a evoluat treptat, de la o ontologie a naturii spre ontologia sociala si umana, in sfera ei cuprinzandu-se astazi explicatii referitoare la natura, om, societate si raporturile dintre ele.

- Gnoseologia, este al doilea mare domeniu al filosofiei care apare relativ tarziu in raport cu primul si anume odata cu introducerea momentului subiectiv in filosofie, (prin acel dicton socratic "Cunoaste-te pe tine insuti"), ocupandu-se de studiul posibilitatii cunoasterii, a cailor, metodelor, formelor si valorii cunoasterii.

-Metodologia, este teoria despre metoda si vizeaza studiul cailor, mijloacelor si procedeelor dupa care se conduce subiectul in investigarea obiectului, in vederea sporirii eficientei cunoasterii si

actiunii umane.

-Axiologia, este acea parte a filosofiei ce se ocupa cu studiului valorilor (natura, geneza, functionalitatea si ierarhia valorilor, etc.), dinamica si implicatiile acestora in procesul devenirii omului si a societatii umane;

- Antropologia filosofica, este punctul de intersectie al tuturor cercetarilor referitoare la om si la raportul acestuia cu mediul. Ea studiaza problematica omului sub aspectele sale cele mai generale, prin sintetizarea datelor tuturor stiintelor particulare despre om (biologie, psihologie, antropologie).

- Filosofia sociala, vizeaza probleme ca: natura societatii, raportul individ-societate, factorii determinanti ai existentei si devenirii vietii sociale, progresul social.

- Filosofia istoriei, axata in principal pe solutionarea urmatoarelor intrebari: este istoria o stiinta?; are procesul istoric un sens, si care este acesta?; ce rol au masele si personalitatile in istorie?;

- Filosofia culturii, are ca obiect de studiu procesul creatiei umane si rezultatul acestui proces -fenomenul cultural si civilizatia umana in multidimensionalitatea sa, precum si inter-relatiile acestuia cu celelalte componente ale sistemului social global,

- Filosofia religiei, este acel domeniu al filosofiei ce are ca teme principale: originea si esenta religiei, tipurile de viata religioasa, ideea de sacru, rational si irational in viata religioasa, etc.

- Praxiologia, este acea disciplina filosofica ce studiaza structura generala a actiunii umane, conditiile organizarii si desfasurarii ei, pentru a fi cat mai eficienta.

-Logica, este acea ramura a filosofiei care studiaza legile si regulile gandirii corecte care a aparut in cadrul sistemului filosofic al lui Aristotel si a evoluat de-a lungul timpului, in paralel cu filosofia.

- Etica, este ca disciplina filosofica, teoria despre morala. S-a constituit si s-a dezvoltat ca o componenta statornica a reflectiei filosofice, semnificand ratiunea practica prin fundamentarea unui

sistem determinat de norme morale in viata oamenilor.

- Estetica, este teoria generala despre arta, care cerceteaza producerea si perceperea frumosului artistic, conditiile aparitiei, determinarea si functia sociala a artei.

- Filosofia dreptului (sau filosofia juridica).

Rezulta din aceasta structurare vastitatea problematicii filosofiei, caracterul sau peren si dinamic, conexiunea domeniilor si a disciplinelor filosofice in procesul practicii social-istorice, care a traversat veacurile.

6. Scoli si curente din universul juridic

6.1. Dreptul natural

In cadrul gandirii juridice cu un larg rasunet si o mare longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsa si renastere, cu germeni inca din antichitate, cu evocari si in epoca contemporana, se inscrie scoala dreptului natural. Fundamentele scolii dreptului natural trebuie cautate in ideea de ordine universala care guverneaza pe toti

oamenii si ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanenta a naturii umane in orice loc si in orice timp. Se poate constata o dualitate a conceperii dreptului: existenta unui drept pozitiv, creatie a oamenilor, care se concretizeaza in legi si alte acte normative si a unui drept natural, care nu este o creatie voluntara a oamenilor si are un caracter etern, universal si se impune dreptului pozitiv.

Originea conceptiei dreptului natural o gasim inca in antichitatea greaca, la filosofii greci si apoi la cei romani. Gandirea greaca era impregnata de caracterul sacru al legilor, inradacinate in traditiile cele mai vechi, aureolate de credinte religioase. Se facea distinctie intre legea naturala si legea scrisa, intre justitia naturala si cea legala. In evul mediu, parintii bisericii, printre care si Augustin, au mentionat ideea dreptului natural, cautand insa sa-i dea un fundament religios. Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin dat ratiunii spre binele comun (Toma D`Aquino).

In secolele al XVII si al XVIII, in epoca Renasterii, in conditiile luptei dintre monarhul absolut si suprematia bisericii, noile clase sociale ale societatii fac apel la principiile generale ale dreptului natural pentru a-si justifica actiunile. Autoritatea spirituala a dreptului divin este inlocuita cu cea a ratiunii si explicatia dreptului natural se da recurgandu-se la ratiunea umana. Functia contractului social este aceea de a apara drepturile naturale ale omului in relatia cu guvernantii societatii.

Desi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept natural, Montesquieu introduce o nota distincta, sustinand ca dreptul variaza in functie de mediul natural, istoric si social. In secolul al XIXlea incepand cu aparitia neokantianismului a avut loc o adevarata renastere a scolii dreptului natural, tendinta continuata si in secolul al XX-lea.

Juristul italian Giorgio Del Vecchio considera dreptul natural ca un principiu de evolutie juridica prin care umanitatea este ghidata si tinde spre o mai mare autonomie a omului. El concepe democratia ca facand parte din dreptul natural modern, pentru ca valorile cuprinse in legea democratica reprezinta deciziile politice cele mai stabile care pot fi gandite ca aplicabile prin constrangere.

Scoala dreptului natural are meritul de a fi evidentiat cu pregnanta ca omul si drepturile sale inerente trebuie sa reprezinte o permanenta esentiala a dreptului. In acelasi timp ea nu a fost scutita de multiple critici, intre care abordarea anistorica, abstracta si asociala a dreptului.

6. Idealismul in drept

Filosofia germana a secolelor XVIII si XIX a exercitat o influenta puternica asupra dezvoltarii gandirii juridice, prin reprezentantii sai cei mai de seama: Kant, Fichte si Hegel. Nota definitorie comuna pentru toti trei o reprezinta intelegerea omului ca fiinta rationala, care se bucura de liberul arbitru, distinct de natura, pe care o poate lumina prin ratiune.

Facand distinctie intre sfera moralei si sfera dreptului, Kant apreciaza ca moralitatea consta in conformitatea intentiilor noastre cu cerintele imperativului categoric. Dreptul permite convietuirea dintre vointele libere, el fiind o totalitate de conditii in care vointa libera a fiecaruia poate coexista cu vointa libera a tuturor, in conformitate cu o lege universala a libertatii, dreptul implicand puterea de a constrange.

Urmasii imediati ai lui Kant au fost Fichte, Schelling si Hegel. Sunt cei mai importanti reprezentanti ai curentului filosofic numit "romantismul filosofic german".

Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din a cea parte a relatiilor personale care reglementeaza recunoasterea si delimitarea sferelor de libertate, pe baza libertatii individuale si a drepturilor fundamentale.

Herman Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al miscarii filosofice care cerea o intoarcere la Kant in planul gandirii filosofiei dreptului. El considera ca persoana reprezinta conceptul central al dreptului. Criteriul fundamental pentru programarea evolutiei viitoare a dreptului trebuie sa fie ideea kantiana a omului, considerat ca scop in sine. Preconiza concilierea armonioasa intre valorile kantiene cu caracter rational, cu realitatea zilnica, inferioara acestor idealuri, dar spre care tinde totusi.

Departe de a fi un curent pe deplin unitar, ceea ce am numit "idealismul in drept", a cunoscut abordari diferite, interferente cu alte scoli si curente controversate. Filosofia dreptului din aceasta perspectiva, trebuie sa clarifice fundamentele valorilor sociale si ale postulatelor juridice, sa analizeze sistemele juridice posibile, afinitatile si contradictiile existente in cadrul acestora.

Alte contributii importante la afirmarea gandirii neokantiene au avut fenomenologia (prin reprezentantul cel mai stralucit, Edmund Husserl) si existentialismul, curent filosofic de mare rezonanta in contemporaneitate, prin Heidegger, Jaspers si Sartre.

Din perspectiva filosofiei dreptului, se poate remarca inca o data, intr-o maniera specifica, faptul ca lupta pentru realizarea de sine a individului nu se poate face decat in cadrul ordinii sociale, al unui minimum de reguli pentru viata in comuna indivizilor, in conditii care permit fiecaruia sa se realizeze, fara teama de haos.

S-a apreciat ca fenomenologia si existentialismul au permis pe terenul filosofiei dreptului o noua perspectiva a vechiului conflict intre exigentele colectivitatii si revendicarile individului, tentativa de a revolutiona conflictul aparent insolubil intre ierarhia de valori eterna si rigida a dreptului natural si relativismul modern, care lasa la latitudinea individului sa decida intre valorile in contradictie, in functie de convingerea sa. S-a deschis calea pentru aprecierea acestui conflict intr-o ordine juridica concreta, avand in vedere echilibrul intre aceste valori si interese, intr-o colectivitate data, la un moment dat.

6.3. Pozitivism juridic si pluralism normativ

Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea stiintei moderne, care, prin noile descoperiri stiintifice in astronomie, biologie, chimie, fizica, etc., a afectat profund conceptiile filosofice despre om, cunoastere, univers. In prim planul cunoasterii au fost situate nu ideile pure, ci faptele, experienta, practica, metodele experimentale de observare a faptelor. Una dintre primele interpretari filosofice ale noii orientari ii apartine lui August Comte, care considera faza stiintifica sau pozitivista ca o faza distincta, superioara a istoriei umane, dupa faza teologica si cea metafizica.

Termenul de pozitivism in filosofie, nu are o semnificatie unica, general acceptata, el desemnand si alte curente filosofice precum: empirismul, pragmatismul. Semnificatia centrala care ne intereseaza din perspectiva filosofiei dreptului, consta in respingerea oricaror idei de drept natural, a oricarei justitii transcedentale si in incercarea de a orienta exclusiv cunoasterea juridica spre realitatile economice, sociale, politice, juridice, etc. Se pot evidentia urmatoarele variante de pozitivism:

-Utilitarismul, reprezinta o reactie impotriva caracterului abstract al filosofiei politice si al filosofiei dreptului din secolul al XVIII-lea. Principiul utilitatii include toate aspectele ce tin de imperiul placerii si al suferintei, sentimente eterne si irezistibile ale vietii, care inlocuiesc notiunile de dreptate, nedreptate, moralitate si imoralitate.

Scopul final al legislatiei il reprezinta maxima fericire pentru un numar cat mai mare de oameni. John Stuart Mill incearca o sinteza intre dreptate si utilitate, relevand subordonarea interesului individual fata de cel general, realizabila prin organizare sociala, sanctiune si educatie.

-Pozitivismul sociologic, se contureaza in masura in care societatea este cercetata stiintific tot mai aprofundat, centrul de greutate al evolutiei dreptului fiind societatea insasi. Aceasta inseamna delimitarea unui obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea sociala integrala a dreptului in geneza, structura, dinamica si

functionalitatea sa si utilizarea unui anumit set de investigare a fenomenelor juridice. In acest sens se face apel la metodele sociologiei generale: observatia sociologica, analiza de continut, ancheta, sondajul de opinie, studiul de caz, dar si la metodele utilizate in general in stiintele sociale: metoda logica, metoda sociala, metoda comparativa, etc.

-Pozitivismul pragmatic, este reprezentat cel mai bine de catre realismul juridic american si realismul juridic scandinav.

Ceea ce conteaza cu adevarat in drept, afirma exegetii realismului juridic american, nu sunt propozitiile normative si conceptele, ci conduita practica a persoanelor oficiale, modul real in care se solutioneaza litigiile. Pentru a pune de acord dreptul cu transformarile sociale trebuie sa se atribuie un rol discretionar instantelor judecatoresti. In aceasta viziune judecatorul este intelept si creator, liber de paragrafe si precedente, cu o perceptie clara si calma si o evaluare a rezultatelor sociale puse in joc in fiecare cauza.

Realismul juridic scandinav este o critica filosofica indreptata impotriva fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el respinge filosofia dreptului natural, orice idee de justitie absoluta care controleaza si dirijeaza dreptul pozitiv, dar si conceptiile care substituie imperativelor dreptului natural imperativul suveranitatii statului modern, care reclama supunerea neconditionata a supusilor fata de stat, prin drepturi si obligatii.

Dreptul nu este altceva decat viata insasi a umanitatii in grupuri organizate si conditiile care fac posibila coexistenta pasnica a indivizilor si grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este determinat intr-o societate de interesul social (necesitatile minime ale vietii materiale, securitatea persoanei, a proprietatii, libertatea de actiune,etc.) In aceasta viziune nu sentimentul justitiei, drepturile naturale inspira sau orienteaza legea, ci sentimentele de justitie sunt ghidate de lege, de modul in care aceasta se aplica concret.

Mecanismul juridic, inteles ca ansamblu de activitati legislative, administrative si judiciare, trebuie sa functioneze in afara oricarei ideologii si sa asigure ce mai bun echilibru posibil intre exigentele sociale, actiunile si aspiratiile rivale intr-o anumita comunitate.

-Pozitivismul analitic, considera ca dreptul este o creatie a statului, a carui autoritate nu poate fi pusa sub semnul indoielii. Dreptul inseamna totalitatea normelor in vigoare, dintr-o epoca data si dintr-un stat dat. Din perspectiva pozitivismului analitic aceasta realitate normativa cat si realitatea conceptelor juridice, constituie obiectul veritabil al doctrinei si filosofiei dreptului. Dreptul pozitiv se caracterizeaza prin patru elemente: ordin (comandament), sanctiune, indatorire si suveranitate. Unul dintre reprezentantii sai, Georg Jellinek, evidentiaza patru trasaturi ale normei juridice:

a) privesc conduita exterioara a oamenilor si sunt aplicabile in raporturile dintre ei;

b) sunt norme care provin de la o autoritate exterioara;

c) forta obligatorie a acestor norme este garantata este garantata de puterea exterioara a statului;

d) o anumita eficacitate a normelor juridice.

6.4. Unele reflectii asupra dreptului comunitar

Reflectia contemporana asupra dreptului nu poate fi o cunoastere incheiata, ea este deschisa si in devenire, efervescenta, cu elemente de reevaluare a unor scoli si curente de aparitie a unor tendinte noi ca urmare a evolutiei societatii, a experientei sociale contemporane, a progresului gandirii juridice. Apar realitati juridice si centre de interes practic si doctrinar noi care suscita discutii, nasc controverse, polarizeaza idei, teorii si conceptii, apte sa constituie noi curente juridice. Evidentiem acest aspect, cu cateva consideratii privind dreptul comunitar, ale carui izvoare pot fi grupate in mai multe categorii:

- izvoare primare, in care sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar (deciziile si tratatele de aderare, Tratatul de la Maastricht, etc.);

- izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de institutiile comunitare in scopul aplicarii prevederilor Tratatului, regulamente, directive, decizii. Acestea au un caracter juridic obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului primar;

- izvoare tertiare, care includ acele regulamente, directive, decizii, ce dobandesc forta juridica din regulile de drept comunitar secundar;

- principiile generale ale dreptului, avand in vedere noutatea dreptului comunitar;

- jurisprudenta Curtii comunitare de Justitie, intrucat in numeroase probleme Curtea de Justitie completeaza si precizeaza dispozitiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectarii lor;

- regulile dreptului international, care desi nu au o natura obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept;

- dreptul national, care uneori poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite.

Natura juridica in general si identitatea Comunitatii europene "au constituit problema fundamentala ce s-a pus in doctrina dupa ce a fost instituita prima dintre Comunitatile europene, respectiv, C.E.C.O".

Curtea de justitie a subliniat clar specificitatea Comunitatii europene, instituind o comunitate pe o durata nelimitata, dotata cu atributii proprii, cu personalitate juridica si capacitate de reprezentare internationala si mai ales cu puteri reale izvorate dintr-o limitare a competentei sau un transfer de atributii de la state la Comunitate.

In concluzie, Comunitatile reprezinta un ansamblu specific bazat pe o repartizare a competentelor suverane intre acestea si statele membre, competentele comunitare fiind exercitate in comun in cadrul sistemului institutional comunitar, putandu-se vorbi in acest sens de o integrare. Prioritatea dreptului comunitar consacra faptul ca o lege nationala posterioara intrarii in vigoare a unei reguli comunitare, trebuie sa respecte aceasta regula, astfel ar pune in cauza insasi existenta Comunitatii.