Limitele drepturilor omului

Limitele drepturilor omului

Orice societate presupune de la sine ideea de autoritate, care are doua functii fundamentale: reglarea relatiilor intre membrii societatii si puterea constrangatoare asupra abuzului de libertate[2].

Unicul tel in care autoritatea (puterea) se poate exercita in mod legitim asupra oricarui membru al societatii civilizate, impotriva vointei sale, este acela de a impiedica vatamarea altora[3]. Asadar, esential este ca in fiecare societate guvernantul sa permita si sa apere o anumita stare de libertate, folosind in acest scop si in mod legitim autoritatea sa, indiferent care ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forta de constrangere, represiunea sau forta de convingere.

Este binecunoscut faptul ca intr-o societate politica, individul renunta la o parte din libertatea sa in favoarea conservarii libertatii tuturor[4]. Libertatea si autoritatea ca practici de guvernare se afla intr-o pozitie antagonica, se exclud reciproc. Fiecare dintre cele doua concepte poate fi socotit remediul celeilalte, in conditiile in care surplusul de libertate ca si excesul de autoritate sunt la fel de nocive pentru societate, deoarece impiedica statul de la infaptuirea misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetatenilor sai .

Din aceasta perspectiva drepturile omului nu au acelasi regim juridic. Exista doua categorii de drepturi:

I. drepturi considerate intangibile, ceea ce inseamna ca ele nu pot fi suprimate, suspendate sau limitate sub nici o forma. Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si cea americana in materie, dar si Pactul privind drepturile civile si politice recunosc ca fiind asemenea drepturi:

dreptul la viata si interzicerea pedepsei cu moartea[6];

dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante;

dreptul de a nu fi adus in stare de sclavie;

dreptul la neretroactivitatea legii penale;

dreptul de a nu fi judecat si condamnat de mai multe ori pentru aceeasi fapta penala - non bis in idem.

II. drepturi conditionale, al caror exercitiu poate fi circumstantiat sau chiar limitat in functie de anumite interese generale sau individuale.

Masurile prin care, sub o forma sau alta se limiteaza exercitarea drepturilor omului se numesc ingerinte si derogari.

A. Ingerintele in exercitarea drepturilor omului reprezinta restrangerea exercitiului acestor drepturi in situatii obisnuite. Dreptul comun in materie este format din ingerintele reglementate pentru art. 8,9,10,11 din Conventia Europeana a drepturilor omului si art. 2 Protocolul nr. 4[7] la aceeasi Conventie, dar aproape orice drept poate fi supus ingerintelor.

Pentru a putea limita exercitarea drepturilor omului printr-o ingerinta trebuie sa fie indeplinite cumulativ trei conditii esentiale:

1. masura sa fie prevazuta de legea nationala in materie, deci sa existe o baza legala la nivel intern, urmarindu-se astfel eliminarea arbitrariului.

Notiunea de "lege" este autonoma in Conventia europeana a drepturilor omului, ea are un sens propriu care nu coincide in mod necesar cu sensul dat acestei notiuni in sistemele nationale. Astfel, in Conventie este avut in vedere sensul material, nu cel formal, intelegand prin "lege" orice sursa de drept, fie o lege propriu-zisa (act juridic al Parlamentului), fie un act administrativ normativ, fie jurisprudenta. Din interpretarea data in jurisprudenta Curtii europene rezulta insa doua conditii pentru ca un act juridic sa fie lege, in sens de conventie:

a) previzibilitatea - Norma trebuie sa fie suficient de clara, de precisa pentru ca destinatarii sa-si poata conforma comportamentul prescriptiilor stabilite de aceasta;

b) accesibilitatea - Norma trebuie sa fie adusa la cunostinta destinatarilor, de regula prin publicare.

2. masura sa urmareasca un scop legitim , adica fie sa urmareasca protejarea unor interese de ordin general ce tin de asigurarea integritatii teritoriale a statului, a sigurantei nationale, a securitatii publice, fie protejarea vietii sociale prin apararea ordinii publice, prevenirea savarsirii unor infractiuni, infaptuirea justitiei, fie apararea drepturilor unei alte persoane sau a reputatiei acesteia.

3. masura sa fie necesara intr-o societate democratica

In legatura cu acest aspect Curtea europeana a drepturilor omului a statuat ca "o societate democratica" se caracterizeaza prin toleranta, pluralism, deschidere si existenta unor opinii minoritare. Drepturile consacrate de Conventia europeana a drepturilor omului sunt compatibile numai cu un regim politic democratic, intrucat nu e de conceput ca un stat parte la Conventie sa aiba alt regim politic.

Aceasta conditie presupune existenta a doua elemente:

a) necesitatea masurii - aceasta semnifica faptul ca ingerinta trebuie sa fie singura cale pentru apararea acelor scopuri legitime ( de exemplu pentru infaptuirea justitiei este necesara perchezitia sau daca art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului consacra, ca si componenta a dreptului la un proces echitabil publicitatea dezbaterilor, el permite limitarea acestuia in interesul moralei sau a ordinii publice, a securitatii nationale, pentru protejarea intereselor minorilor sau vietii private a partilor implicate).

b)    proportionalitatea masurii  cu scopul urmarit- ingerinta trebuie sa nu depaseasca rezonabilul, ea nu poate fi disproportionata, deoarece trebuie sa se mentina un echilibru intre interesele particulare si cele generale. Verificarea acestei conditii se face in primul rand de catre autoritatile nationale care decid ingerinta, intrucat se afla cel mai aproape de realitatile interne. Din acest punct de vedere autoritatile nationale dispun de o anumita marja de apreciere, care se plaseaza insa sub controlul Curtii europene a drepturilor omului.  

B. Derogarile de la exercitarea drepturilor omului reprezinta restrangerea exercitiului acestor drepturi in situatii exceptionale, de exemplu stare de razboi, pericole care ameninta viata si existenta natiunii. In aceste situatii interesul general ajunge sa prevaleze asupra drepturilor individuale. Acest fapt nu inseamna inlaturarea totala a legalitatii, a democratiei si a respectarii drepturilor omului. Legalitatea ordinara nu e inlocuita cu arbitrariul, ci cu o legalitate de criza.

Aceste masuri exceptionale (derogarile) se justifica numai cat timp situatiile de criza exista, iar statul si democratia sunt in pericol. Art. 15 din Conventia europeana conditioneaza validitatea masurii derogatorii de urmatoarele elemente:

1. sa existe efectiv o situatie exceptionala, razboi sau alt pericol grav care ameninta viata natiunii. Deci cauza care determina aceasta situatie exceptionala poate fi o cauza sociala (razboi, rebeliune) sau o cauza naturala (de ex. cutremur);

. respectarea stricta a scopului impus, acela de salvare a vietii natiunii si nu a altui scop;

derogarea sa fie necesara absolut si proportionala scopului urmarit - prin aceasta masura urmarindu-se salvarea natiunii si a institutiilor democratice;

4. luarea unor astfel de masuri sa nu duca la crearea unor discriminari intre diverse categorii de persoane[9];

derogarile sa nu puna in discutie drepturile intangibile;

. masura sa nu contravina celorlalte obligatii internationale ale statului;

masura sa fie notificata international imediat de catre statul care o aplica, secretariatului organizatiei internationale in cadrul careia tratatul respectiv a fost incheiat.

Atat Pactul international privitor la drepturile civile si politice, precum si Conventia europeana si cea americana in materie autorizeaza statele semnatare sa suspende exercitiul drepturilor pe care aceste tratate le proclama in caz de razboi sau in situatia aparitiei unui pericol public exceptional, de natura a ameninta independenta sau securitatea unui stat, cum ar fi catastrofe sau calamitati naturale, lovitura de stat, etc.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Drepturile omului sunt acele drepturi subiective, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, care sunt recunoscute si garantate prin acte internationale si prin Constitutii.

Notiunea juridica de "drepturi ale omului"  cunoaste doua acceptiuni in ordinea de drept

1. dreptul obiectiv al drepturilor omului, adica totalitatea instrumentelor internationale care consacra si protejeaza asemenea drepturi, precum si a mecanismelor institutionale de garantare a lor;

drepturi subiective, conferite unui anumit titular.

Dreptul international al drepturilor omului protejeaza fiinta in timp de pace, in timp ce Dreptul international umanitar protejeaza fiinta umana impotriva efectelor conflictelor armate.

Teoria drepturilor naturale se fundamenteaza pe ideea ca exista drepturi care se situeaza in afara istoriei si a timpului, ca ele se manifesta intr-o ordine anterioara - din punct de vedere logic - sistemului normativ juridic. Asadar drepturile omului existau chiar inainte de aparitia lor in planul ideilor, apoi au fost preluate in cadrul luptei politice, deci au devenit obiect al unei ideologii politice, pentru ca in cele din urma sa fie transpuse in norme de drept.

Drepturile omului au penetrat din spatiul juridic national in spatiul juridic international, cu alte cuvinte au trecut printr-un proces de internationalizare, iar primul document international cu valoare universala este Declaratia universala a drepturilor omului adoptata in cadrul ONU, la 10 decembrie 1948.

Internationalizarea drepturilor omului a generat urmatoarele  consecinte esentiale:

1. modificarea conceptului de capacitate juridica, in sensul ca individul dobandeste pe langa capacitatea juridica din dreptul intern, o capacitate juridica de drept international;
2. modificarea conceptului de drept subiectiv, in sensul recunoasterii dreptului de actiune pentru protectia drepturilor omului nu numai in fata organismelor interne de jurisdictie, ci si in fata celor internationale.

Principiile care guverneaza protectia internationala a drepturilor omului sunt:

1. Caracterul recent al protectiei internationale a drepturilor omului
2. Egalitatea in drepturi a oamenilor
3. Excluderea competentei nationale exclusive in materia drepturilor omului si limitarea suveranitatii statului prin consacrarea si garantarea internationala a drepturilor omului
4. Crearea unui regim international de ordine publica si excluderea regulii reciprocitatii in materie
5. Subsidiaritatea consacrarii si garantarii drepturilor omului la nivel international fata de nivelul intern
6. Aplicabilitatea directa a normelor internationale in materia drepturilor omului in dreptul intern
7. Superioritatea normelor internationale in materia drepturilor omului fata de normele dreptului intern
8. Existenta unor jurisdictii internationale specializate
9. Rolul important al jurisprudentei ca sursa a dreptului international al drepturilor omului
10. Pozitia individului de subiect al dreptului international al drepturilor omului

Clasificarea drepturilor omului distinge urmatoarele categorii de drepturi:

I.   Dupa criteriul cronologic: 1. drepturi civile si politice;

2. drepturi economice, sociale si culturale;

3. drepturi de solidaritate

II.     Dupa ordinea recunoasterii lor de catre stat:

1. drepturi din prima generatie (libertatea individuala si libertatea politica)

2. drepturi din generatia a doua (cu caracter economic si social)

3. drepturi din generatia a treia (drepturile de solidaritate)

III.   Dupa criteriul destinatarului: 1. drepturi individuale

2. drepturi colective

IV.  Dupa posibilitarea limitarii lor de catre autoritatile publice:

drepturi intangibile (dreptul la viata, dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante, neretroactivitatea legii penale, etc.)

drepturi conditionale

Masurile prin care se pot limita drepturile si libertatile omului sunt ingerintele (intervin in situatii obisnuite) si derogarile (actioneaza in situatii exceptionale).

Unicul tel in care autoritatea (puterea) se poate exercita in mod legitim asupra oricarui membru al societatii civilizate, impotriva vointei sale, este acela de a impiedica vatamarea altora

INTREBARI DE AUTOEVALUARE

1. Definiti notiunea de drepturi ale omului.

2. Prezentati categoriile de drepturi ale omului.

3. Explicati fenomenul de internationalizare a drepturilor omului.

4. Care sunt principiile care guverneaza dreptul international al drepturilor omului?

5. Prezentati diferentele intre notiunile de "ingerinta" si "derogare".

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Notiunea juridica de drepturi ale omului face referire la:

a) dreptul obiectiv al drepturilor omului;

b) drepturile obiective;

c) drepturile naturale.

2. Dreptul international al drepturilor omului protejeaza fiinta umana:

a) in timp de razboi;

b) in timp de pace;

c) in orice situatie.

3. Teoria drepturilor naturale afirma ca drepturile sunt preponderent:

a) negative;

b) subiective;

c) pozitive.

4. Notiunea de "libertate" pune accentul pe:

a) obligatia statului de a actiona;

b) demnitate;

c) neinterventia statului.

5. In materia drepturilor omului este aplicabil:

a) principiul reciprocitatii;

b) principiul superioritatii dreptului international al drepturilor omului fata de dreptul intern;

c) principiul subsidiaritatii.

6. Subsidiaritatea reprezinta:

a) interventia comunitatii internationale in protectia si garantarea drepturilor omului numai atunci cand in plan intern mecanismele similare au actionat necorespunzator;

b) instituirea unui regim de ordine publica internationala in materia drepturilor omului de la care nu se poate deroga;

c) aplicabilitatea directa a normelor internationale in materia drepturilor omului in dreptul intern.

7. Drepturile de solidaritate:

a) au aparut direct la nivel international;

b) sunt drepturi de generatia a doua;

c) cuprind drepturile individuale si drepturile colective.

8. Pentru a putea limita exercitarea drepturilor printr-o ingerinta trebuie sa fie indeplinita urmatoarea conditie:

a) masura prin care se limiteaza un drept sa fie necesara intr-o societate democratica;

b) sa existe efectiv o situatie exceptionala;

c) masura prin care se limiteaza un drept sa fie notificata international.