Prezumtia de nevinovatie - principiu fundamental al procesului penal

Prezumtia de nevinovatie - principiu fundamental al procesului penal

Prezumtia de nevinovatie isi gaseste consacrarea atat in prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului (art.11) cat si in cele ale Constitutiei Romaniei (art.23 pct.11) si ale Codului de procedura penala (art.5²). Potrivit acestei prezumtii, ridicata la rang de principiu, orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.

Prezumtia de nevinovatie decurge din cerinta ca nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere, constituind o garantie pentru orice persoana ca, in lipsa probelor de vinovatie, nu poate fi trimisa in judecata si condamnata.

Prin adoptarea prezumtiei de nevinovatie ca principiu de baza al procesului penal, distinct de celelalte principii, procesul penal trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte:

vinovatia se stabileste in cadrul unui proces cu respectarea garantiilor procesuale, deoarece simpla invinuire nu inseamna si stabilirea vinovatiei;

sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face in fiecare etapa a procesului, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii si definitive pentru urmatoarea faza procesuala;

pana la adoptarea unei hotarari de condamnare si ramanerea definitiva a acesteia, inculpatul are statutul de persoana nevinovata. Dupa adoptarea unei hotarari definitive de condamnare, prezumtia de nevinovatie este rasturnata cu efecte erga omnes;

hotararea de condamnare trebuie sa se bazeze pe probe certe de vinovatie, iar in caz de indoiala ce nu poate fi inlaturata prin probe trebuie sa se pronunte o solutie de achitare:

luarea masurilor preventive nu se poate face decat in cazurile strict enumerate de lege, asigurandu-se caracterul de exceptie a restrangerii libertatii individului pana la stabilirea deplina a vinovatiei.