Sistemul universal de consacrare si protectie a drepturilor omului

Sistemul universal de consacrare si protectie a drepturilor omului

1. Aspecte generale

La nivel universal exista doua tipuri de sisteme de consacrare si de protectie a drepturilor omului: in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite si in cadrul unor institutii specializate ale acesteia (Organizatia Internationala a Muncii - O.I.M., Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura - U.N.E.S.C.O., Organizatia Mondiala a Sanatatii - O.M.S. si Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura - F.A.O.).

Organizatia Natiunilor Unite este principala organizatie internationala interguvernamentala, cu caracter universal, atat in ceea ce priveste entitatile sale - state suverane[1] - cat si domeniile in care se implica, scopul sau principal fiind mentinerea pacii si a securitatii internationale. O.N.U. nu este o organizatie supranationala, nu are competentele unui guvern mondial, ci reprezinta o organizatie de state suverane, functionand ca un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea unor scopuri si obiective comune .

Tratatul constitutiv al acestei organizatii este Carta Natiunilor Unite semnata la San Francisco la 26 iunie 1945 si intrata in vigoare la 24 octombrie 1945. Acest document reprezinta in fapt un tratat multilateral semnat de cele 51 de state fondatoare ale O.N.U (membrii originari), la care au aderat inca 137 de state, numarul total al membrilor ONU fiind in prezent de 188 de state.

Inca din Preambului Cartei, statele se declara hotarate sa apere generatiile viitoare de flagelul razboiului, sa proclame din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoare persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor, ca si a natiunilor, mari si mici, sa favorizeze progresul social si instaurarea unor conditii mai bune de viata, si, in acest scop, sa practice toleranta.

Chiar daca initial s-a dorit ca in Carta sa fie incluse reglementari mai detaliate ale drepturilor omului, interesul politic al momentului a facut ca acest lucru sa nu poata fi realizat decat intr-o mica masura, din cauza unor probleme cu care unele puteri se confruntau atunci in materia drepturilor omului: segregatia rasiala in S.U.A., gulagul sovietic, etc.

Mai mult, desi la nivel declarativ ONU era o organizatie universala, in perioada 1945-1955 intrarea in ONU a fost practic blocata, intrucat pe primul plan nu au stat indeplinirea de catre candidatii la aderare a cerintelor statutare ( sa fie state "iubitoare de pace", sa "accepte obligatiile Cartei" si "sa fie capabile si dispuse sa le indeplineasca" ), ci consideratii de oportunitate politica, care au prevalat in mod frecvent. Din cele 29 de state care au inaintat cereri de admitere, inca din primii ani ai existentei ONU, doar 9 au obtinut calitatea de membre ale ONU, fiind considerate mai indepartate de rivalitatea sovieto-americana, determinata de razboiul rece .

Intre scopurile O.N.U., art. 1 din Carta indica realizarea cooperarii internationale pentru rezolvarea problemelor internationale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar, dezvoltand si incurajand respectarea universala si efectiva a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.  

Aceasta inseamna ca:

a) organizatia este abilitata sa urmareasca respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, imanente tuturor fiintelor umane, indiferent unde s-ar afla acestea;

b) este indreptatita sa vegheze la respectarea reala, efectiva, a acestor drepturi de catre orice stat;

c) respectarea omului devine o responsabilitate internationala.

Carta este insa lacunara in cel putin doua privinte: nu da o definitie a drepturilor omului si nu indica nici caile si mijloacele de punere in aplicare si de garantare a acestor drepturi. Completarea acestor lacune s-a realizat pe parcurs prin activitatea organelor principale si subsidiare ale O.N.U.

Se poate afirma ca dispozitiile Cartei cu privire la drepturile omului desi laconice, la momentul adoptarii ei, capata o semnificatie deosebit de importanta, intrucat va deschide calea adoptarii Declaratiei Universale a Drepturilor Omului in 1948, si apoi a Pactelor internationale relative la drepturile civile si politice, precum si cele economice, sociale si culturale. De altfel acest moment este inclus in prima faza a activitatii practice a Adunarii Generale si a altor organe ONU cu competente in domeniul drepturilor omului, faza consacrata definirii normelor fundamentale ale drepturilor omului.

Cea de-a doua faza vizeaza promovarea generala a normelor privind drepturile omului asa cum au fost elaborate in cadrul O.N.U Este etapa in care a fost pus in practica sistemul rapoartelor periodice, prezentate de statele membre in legatura cu evolutia si progresul in domeniul drepturilor omului, iar organele subsidiare ale O.N.U. au asigurat numeroase activitati consultative. Este totusi o etapa de asteptare: O.N.U. mai degraba sugereaza decat "cere" sau "impune" indreptarea unor situatii, corectarea acestora depinzand de vointa ori bunavointa statelor implicate.

O data insa cu interventia Comisiei drepturilor omului pentru solutionarea unor situatii concrete de violare a drepturilor omului, dupa 1967, se poate vorbi de inceperea celei de-a treia etape de protectia a acestor drepturi prin intermediul O.N.U. Astfel, aceasta Comisie a fost abilitata sa instituie grupuri speciale, insarcinate cu anchetarea situatiilor de violare a drepturilor omului in diferite regiuni ale lumii

2. Organele create in cadrul O.N.U. cu competente in materia drepturilor omului

Distingem in acest sens:

. pe de o parte organe interne ale O.N.U. avand competente in materia drepturilor omului;

organe conventionale avand competente in domeniul drepturilor omului, adica acele structuri institutionalizate, specializate, create de tratate internationale multilaterale cu vocatie universala in materia drepturilor omului, adoptate in cadrul O.N.U.

Din punct de vedere al specializarii in materia drepturilor omului, organele interne se clasifica in:

a) organe care, in cadrul rolului lor au si competente in materia drepturilor omului fara ca acestea sa fie exclusive;

b) organe specializate in materia drepturilor omului.[6]

a) Organele interne ale O.N.U., nespecializate in materia drepturilor omului sunt chiar organele sale principale: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie si Secretariatul.

Adunarea Generala este organul care a adus cea mai importanta contributie in a conferi O.N.U. calitatea de "centru de armonizare" a actiunilor statelor pentru atingere a scopurilor comune proclamate de Carta .

Adunarea Generala este compusa din reprezentantii tuturor statelor membre, ca entitati egale, nu mai mult de cinci pentru fiecare stat, si are urmatoarele atributii principale:

discuta orice chestiune sau afacere intrand in cadrul Cartei (deci inclusiv in materia drepturilor omului), formuland recomandari statelor membre, sub rezerva competentelor celorlalte organe ale O.N.U.;

provoaca studii, primeste si studiaza rapoartele altor organe interne ale O.N.U. care privesc inclusiv domeniile drepturilor omului;

dezbate si adopta tratate internationale in materia drepturilor omului;

creeaza organe ad hoc pentru supravegherea situatiei drepturilor omului.

Consiliul de Securitate este compus din 15 membri (5 membrii permanenti - China, Franta, Regatul Unit, Federatia Rusa si S.U.A. - si 10 membri nepermanenti, alesi pentru o perioada de 2 ani de Adunarea Generala), cu activitate permanenta. Competentele Consiliului de Securitate in mentinerea pacii si securitatii internationale sunt ferite de orice interferenta din partea altor organe O.N.U, inclusiv Adunarea Generala. Principalul rol a Consiliului este reglementarea pasnica a diferendelor si actiunea in caz de amenintare contra pacii. Astfel, Consiliul de Securitate a decis, in ultimii ani, ca violarile grave, masive si repetate ale drepturilor omului pot constitui o amenintare contra pacii, care sa reclame interventia sa, potrivit dispozitiilor Cartei. De asemenea actiunea trupelor ON.U. de mentinere a pacii, in baza rezolutiilor Consiliului de Securitate comporta si o dimensiune privind drepturile omului pe teren.

Consiliul Economic si Social este alcatuit din 54 de membri, alesi de Adunarea Generala pe o perioada de 3 ani, reinnoindu-se cu cate o treime in fiecare an. Acesta este plasat expres sub autoritatea Adunarii Generale.

Consiliul Economic si Social poate face recomandari in vederea asigurarii respectarii efective a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, poate pregati proiecte de tratate internationale in domeniile sale de competenta, deci inclusiv in materia drepturilor omului si poate convoca desfasurarea de conferinte internationale. In fine, Consiliul Economic si Social poate crea organe subsidiare in domeniile sale de competenta printre care si o comisie pentru progresul drepturilor omului, a carei existenta este prevazuta expres in Carta O.N.U.[9]

Consiliul de Tutela este compus din statele care administreaza teritoriile sub tutela, membrii permanenti ai Consiliului de Securitate, precum si un numar egal de state membre ale O.N.U. alese pentru un mandat de 3 ani de Adunarea Generala. Consiliul este plasat expres sub autoritatea Adunarii Generale. Functiile Consiliului de Tutela s-au redus in timp, pe masura disparitiei obiectului sau de activitate, in urma decolonizarii. Mai mult, in prezent, intrucat dupa anul 1993, in urma referendumului organizat in teritoriul Palau, al carui popor a ales asocierea libera cu SUA, sistemul de tutela instituit de Carta nu se mai aplica nici unui teritoriu. In consecinta Consiliul de Tutela, prin amendarea regulilor sale de procedura a decis sa se intalneasca daca si atunci cand imprejurarile o vor impune[10].

Consiliul de Tutela avea atributii in supravegherea regimului international de tutela, unul dintre scopurile esentiale, fiind incurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie[11]. In acest sens, Consiliul de Tutela poate sa examineze rapoartele prezentate de autoritatile insarcinate cu administrarea teritoriilor sub tutela, poate sa primeasca petitii si sa le examineze, poate sa efectueze vizite periodice in teritoriile sub tutela, si sa ia masurile necesare potrivit acordurilor de tutela.

Curtea Internationala de Justitie este organ principal al O.N.U.( ca toate cele prezentate mai sus), cu caracter judiciar, si functioneaza pe baza Statutului sau, care este parte integranta a Cartei O.N.U., la care sunt parti in mod automat toate statele membre ale O.N.U., precum si alte state. Data fiind calitatea sa de organ judiciar, ea nu este compusa, ca in cazul altor organe principale ale ONU din reprezentanti ai guvernelor statelor membre ci dintr-un corp de 15 judecatori independenti, alesi, independent de cetatenia lor dintre persoane cu inalte calitati morale care, in tarile lor, pot fi numite in cele mai inalte functii judiciare ori sunt juristi cu o competenta recunoscuta in materie de drept international. Curtea Internationala de Justitie are atributii contencioase si consultative, iar jurisdictia sa este facultativa.

Partile in litigii in fata Curtii Internationale de Justitie nu pot fi decat statele, iar cererile de avize consultative pot fi formulate de organele O.N.U. si de institutiile specializate din sistemul Natiunilor Unite.

Secretariatul este compus din functionari internationali si este condus de secretarul general, acesta din urma indeplinind, pe langa rolul sau administrativ si un important rol politic si diplomatic, inclusiv in materia drepturilor omului.[12]

b) Organele specializate in materia drepturilor omului sunt: Comisia drepturilor omului; Comisia conditiei femeii, Comitetul drepturilor economice sociale si culturale, Inaltul comisariat al drepturilor Omului Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati.

Comisia drepturilor omului este un organ subsidiar al Consiliului Economic si Social, infiintat in 1946, reprezentand in acelasi timp cel mai important organ al O.N.U. specializat in materia drepturilor omului. Este un organ cu caracter politic, interguvernamental, format dintr-un numar de 53 de state, desemnate de Consiliul Economic si Social pentru o perioada de 3 ani pe principiul reprezentarii geografice echitabile.

Comisia dispune la randul sau de mai multe organe subsidiare, cel mai important fiind Subcomisia pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor.

Comisia a jucat un rol important in redactarea proiectelor de conventii si documente internationale privind drepturile omului, ea fiind de altfel ce care a elaborat Declaratia Universala, dar rolul sau a sporit semnificativ abia la sfarsitul anilor 60, o data cu adoptarea de catre Consiliul Economic si Social a doua Rezolutii: Rezolutia 1235 din 1967 si Rezolutia 1503 din 1970.

Rezolutia 1235 din 1967 autorizeaza comisia sa examineze in sesiuni publice informatiile privind incalcarile in masa ale drepturilor omului, care sunt semnalate de: state, membrii Subcomisiei pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor si organizatiile neguvernamentale care au statut consultativ pe langa ONU.

In baza acestei rezolutii Comisia a dezvoltat doua tipuri de proceduri de monitorizare a drepturilor omului la nivel mondial, constand in:

1. numirea unor raportori si grupuri de lucru pentru anumite tari (privind politica de apertheid din Africa de Sud, situatia drepturilor omului in Orientul Mijlociu si Chile).si respectiv a unor raportori si grupuri de lucru pe anumite teme. Acest sistem prezinta dezavantajul ca mandatul raportorului sau al grupului de lucru este limitat la o anumita tara, in vreme ce incalcari similare ale drepturilor omului in alte tari, pentru care nu s-a numit un raportor, pot trece neobservate la nivel international.

2. Din acest motiv, Comisia a initiat, la inceputul anilor 80 cel de-al doilea tip de misiuni, respectiv numirea unor raportori sau grupuri de lucru pe anumite teme - de ex. situatia persoanelor disparute, tortura, executiile extrajudiciare, detentia arbitrara, libertatea de expresie, violenta impotriva femeilor - care au mandat universal. Acestia sunt autorizati sa examineze informatiile relevante privind incalcarile drepturilor omului care fac obiectul mandatului lor, primite din parte tuturor surselor credibile. Ei pot, de asemenea sa viziteze o anumita tara, cu consimtamantul guvernului respectiv.

Rezolutia 1503 adoptata 3 ani mai tarziu reglementeaza o procedura confidentiala de examinare a comunicarilor care reclama incalcari in masa a drepturilor omului venite din partea persoanelor fizice, a grupurilor de persoane sau a organizatiilor neguvernamentale. Pentru a fi admisibila o asemenea cerere trebuie sa nu fie anonima si sa nu foloseasca un limbaj insultator si abuziv.

Comisia conditiei femeii este un organ subsidiar al Consiliului Economic si Social, cu caracter politic, fiind un organ interguvernamental, compus din 45 de reprezentanti ai statelor desemnati de Consiliul Economic si Social.

Comitetul drepturilor economice, sociale si culturale este un organ subsidiar al Consiliului Economic si Social, independent, format din 18 experti, creat pentru a suplini lacuna Pactului privitor la drepturile economice, sociale si culturale care nu instituie un organ conventional pentru asigurarea respectarii dispozitiilor sale. Procedura de control a respectarii drepturilor omului utilizata de acest Comitet este aceea a rapoartelor.

Inaltul Comisariat al drepturilor omului este o structura interna a Secretariatului O.N.U. , condus de un Inalt Comisar al drepturilor omului care trebuie sa fie o personalitate de o mare integritate si bucurandu-se de o inalta consideratie morala, avand cunostinte specializate, preponderent in domeniul drepturilor omului, dar si cunostinte generale despre diferitele culturi, si nu in ultimul rand deschiderea de spirit necesare pentru a se putea achita in mod impartial, obiectiv, neselectiv si eficace de functiile sale.

Printre competentele sale enumeram: promovarea si protejarea efectiva a tuturor drepturilor civile, politice economice si culturale; acordare de servicii consultative si de asistenta tehnica si financiara la cererea statelor, a organizatiilor regionale de aparare a drepturilor omului, cu scopul de a sprijini actiunile si programele in domeniul drepturilor omului; coordonarea programelor Natiunilor Unite referitoare la educarea si informarea in domeniul drepturilor omului; angajarea unui dialog cu toate guvernele in executarea mandatului sau.

Pentru prima oara aceasta functie a fost detinuta de reprezentantul statului Ecuador la ONU, care s-a implicat in luarea unor masuri urgente pe fondul crizei din Ruanda, precum si in prevenirea unei situatii similare in Burundi. La randul sau, al doilea Comisar, care a detinut functia in perioada 1997-2002 a reusit sa atraga atentia comunitatii internationale asupra abuzurilor comise in Kosovo sau Cecenia.

Inaltul comisariat al Natiunilor unite pentru refugiati este un organ subsidiar al Adunarii Generale, cu o activitate cu un caracter social si umanitar, si nu unul politic. Indeplineste functiile de protectie internationala a refugiatilor si de cautare de solutii permanente problemelor acestora ajutand guvernele si organizatiile private in facilitarea repatrierii liber consimtite a refugiatilor sau a asimilarii in noile comunitati internationale. Inaltul comisar al Natiunilor Unite pentru refugiati este ales de Adunarea Generala pentru un mandat de 3 ani.

Organele conventionale avand competente in domeniul drepturilor omului sunt: Comitetul drepturilor omului, Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale, Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei, Comitetul contra torturii si Comitetul drepturilor copilului.

Comitetul drepturilor omului[14] este creat de Pactul international relativ la drepturile civile si politice, fiind un organ cu competenta teritoriala universala si competenta materiala generala in domeniul drepturilor omului. Comitetul este format din 18 membri, personalitati cu o inalta moralitate, alesi prin scrutin secret de pe o lista de persoane prezentate de statele parti la Pact, pentru un mandat de 4 ani. Fiecare stat poate prezenta cel mult doua persoane care trebuie sa aiba cetatenia sa. Pentru alegerea Comitetului drepturilor omului se tine cont de o repartitie geografica echitabila si de reprezentarea diverselor forme de civilizatie, ca si a principalelor sisteme juridice. Comitetul drepturilor omului are rolul de a asigura respectarea drepturilor omului consacrate de Pactul international relativ la drepturile civile si politice si de cele doua Protocoale facultative.

Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale este creat de Conventia internationala asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare rasiala[15] si are competenta teritoriala universala si competenta materiala specializata in domeniul eliminarii discriminarii rasiale. Comitetul este format din 18 experti independenti, alesi prin scrutin secret, in mod similar cu membrii Comitetului drepturilor omului. Comitetul si-a stabilit propriile reguli de procedura.

Conventia a instituit trei mecanisme de control a masurilor luate de statele parti in vederea indeplinirii obligatiilor care le revin, utilizate de catre Comitet.

Primul dintre acestea consta in examinarea rapoartelor periodice pe care toate statele membre trebuie sa le inainteze Comitetului.

A doua procedura permite formularea unor comunicari de catre un stat parte, privind neindeplinirea obligatiilor din Conventie de catre un alt stat parte.

In fine, exista si o procedura facultativa, care da posibilitatea Comitetului sa primeasca si sa analizez comunicari individuale venind din partea unor persoane sau grupuri, care pretind ca sunt victimele discriminarii intr-un stat parte. Pentru aceasta este necesar ca statul respectiv sa faca o declaratie in acest sens[16].

Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei este creat de Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei[17]. Statele parti s-au angajat sa promoveze principiul egalitatii intre barbati si femei prin masuri legislative si alte masuri corespunzatoare de abolire a practicilor si cutumelor discriminatorii si sanctionare a celor care le aplica. Comitetul are rolul de a supraveghea punerea in aplicare a Conventiei de catre statele parti, si este format din 23 de experti, avand o inalta autoritate morala si competenta in drepturile femeilor, alesi de statele parti.

Principala atributie a Comitetului este aceea de a administra procedura de raportare, potrivit careia fiecare stat parte la Conventie trebuie sa-i prezinte acestuia un raport initial, in termen de un an de la intrarea in vigoare a Conventiei, iar ulterior, din 4 in 4 ani sau ori de cate ori Comitetul il solicita in acest sens. Comitetul se reuneste anual pentru examinarea rapoartelor statelor intr-o sesiune a carei durata nu depaseste, de obicei, doua saptamani.

In 1999 a fost adoptat Protocolul facultativ la Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei, intrat in vigoare in 2000, prin care statele parti au recunoscut o extindere a competentei Comitetului, in sensul de a primi si analiza comunicari din partea persoanelor aflate sub jurisdictia unui stat parte care se considera victimele unei incalcari, de catre acel stat a drepturilor garantate prin Conventie. Dupa examinarea comunicarii Comitetul redacteaza un raport cuprinzand recomandarile sale pe care il trimite autorului comunicarii si statului parte respectiv. Comitetul poate sa desemneze pe unul dintre membrii sai sa efectueze o ancheta, care poate include si o vizita la fata locului, daca exista acordul statului vizat.

Comitetul contra torturii este creat de Conventia contra torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante[18]. Statele parti la aceasta Conventie s-au angajat sa incrimineze tortura si sa ia masurile necesare in vederea prevenirii comiterii actelor de tortura pe teritoriile aflate sub jurisdictia lor. De asemenea statele sunt obligate sa nu extradeze sau sa returneze o persoana intr-un stat unde aceasta risca sa fie supusa torturii.

Art. 5 din Conventie consacra sistemul jurisdictiei universale, potrivit caruia fiecare stat parte are competenta sa judece actele de tortura, indiferent unde s-au comis acestea si indiferent daca faptuitorul este sau nu cetateanul sau. Astfel, statul este obligat fie sa-l judece pe cel care se face vinovat de acte de tortura, fie sa-l extradeze pentru a fi judecat in strainatate. In acest mod se previne transformarea teritoriului unui stat intr-un loc de refugiu pentru tortionari.

Comitetul contra torturii este organul de supraveghere a modului in care statele parti isi indeplinesc obligatiile ce le revin si este compus din 10 experti independenti alesi de statele parti prin vot secret pentru un mandat de 4 ani.

Conventia instituie 4 proceduri de control. Astfel, statele parti au obligatia sa redacteze rapoarte periodice privind masurile pe care le-au luat pentru a pune in aplicare prevederile Conventiei, care vor fi supuse atentiei Comitetului. Acesta le analizeaza si poate face comentarii pe marginea acestora.

Celelalte trei proceduri au o natura facultativa. Prima dintre ele permite Comitetului sa initieze o ancheta, in cazul in care primeste informatii credibile din partea organizatiilor neguvernamentale sau a persoanelor fizice, care contin indicii temeinice ca tortura este practicata in mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Conventie. Aceasta procedura insa nu poate fi demarata daca statul parte a declarat, cu ocazia semnarii sau ratificarii Conventiei ca nu recunoaste competenta acordata Comitetului in acest sens.

O alta procedura facultativa este cea a comunicarilor prin care un stat parte pretinde ca un alt stat nu-si indeplineste obligatiile ce-i revin potrivit Conventiei, dar concluziile raportului pe care il intocmeste Comitetul ca urmare a primirii unei asemenea comunicari nu sunt obligatorii pentru statul respectiv.

In fine, Comitetul poate analiza si comunicari individuale, formulate de persoane fizice, care reclama ca sunt victime ale unei asemenea incalcari de catre un stat parte la Conventie, in masura in care acest stat a declarat ca recunoaste competenta Comitetului de a primi si examina asemenea comunicari. Din nou opiniile Comitetului care vor fi inaintate partilor nu au forta obligatorie.

Comitetul drepturilor copilului este creat de Conventia relativa la drepturile copilului[19] si este compus din 10 experti independenti alesi de statele parti la Conventie. Comitetul are rolul de a asigura respectarea drepturilor omului consacrate de Conventie.

Un element particular care ingradeste posibilitatea de interventie in protejarea reala a drepturilor copilului a Comitetului este ca acesta poate sa actioneze doar prin procedura controlului prin rapoarte statale, neexistand posibilitatea particularilor de a se adresa acestui Comitet.

Principalele documente adoptate in materia drepturilor omului

In continuare vom analiza principalele documente adoptate sub egida ONU relative la consacrarea si protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului constituie primul act de drept international public si cel mai general de altfel, care contine o enumerare a unor drepturi recunoscute oricarei persoane si care cuprinde 30 de articole . Principalul redactor al Declaratiei a fost Rene Cassin, cel care a impus calificarea ei ca "universala" in loc de "internationala", prin aceasta subliniindu-se ca drepturile proclamate nu apartin cetatenilor ca resortisanti ai statelor, ci indivizilor, ca fiinte umane.

Preluand idei din Constitutia americana si din Declaratia Revolutiei franceze, Preambulul Declaratiei universale arata ca "recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor egale si inalienabile pentru toti constituie fundamentul libertatii, justitiei si pacii in lume" si ca "este esential ca drepturile omului sa fie protejate printr-un regim juridic adevarat, pentru ca acesta sa nu ie constrans, ca suprem recurs la revolta impotriva tiraniei si a opresiunii". Mai mult, Declaratia reprezinta un "ideal comun ce doreste a fi atins de catre toate popoarele si toate natiunile, cu scopul ca toti indivizii si toate organismele societatii avand-o in vedere, sa se straduiasca, prin invatamant si educatie, sa dezvolte respectul drepturilor si libertatilor proclamate, si sa-si asume, prin masuri progresive pe plan international, recunoasterea si aplicarea ei universala si efectiva".

Din punct de vedere juridic, declaratia Universala a Drepturilor Omului este o rezolutie a Adunarii Generale a ONU, adica un act international lipsit de forta obligatorie; ea nu este un tratat international semnat si ratificat de catre state, care devine obligatoriu pentru acestea. Probabil nici nu se putea a acel moment adopta un instrument international in domeniu, dotat cu un mecanism de control al aplicarii dispozitiilor sale. Dar, forta morala a Declaratiei a fost deosebita, dincolo de toate incalcarile drepturilor omului produse in diferite regiuni ale globului.

Dupa primele doua articole care consacra principiul general al libertatii si egalitatii tuturor fiintelor umane (art. 1) si acela al nediscriminarii (art. 2), Declaratia contine dispozitii prin care sunt prelucrate mai multe categorii de drepturi ale omului: drepturi personale, drepturi politice si drepturi economice si sociale.

Drepturile personale ale individului sunt: dreptul la viata, la libertate si la siguranta persoanei (art. 4), interzicerea torturii si a tratamentelor inumane sau degradante (art. 5), egalitatea in fata legii (art. 7), libertatea de circulatie (art. 13), dreptul la protejarea vietii private si de familie, a domiciliului si a corespondentei (art. 12), dreptul de a intemeia o familie (art. 16) si dreptul de proprietate, de care nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar (art. 17).

A doua categorie proclamata este aceea a unor drepturi politice: dreptul de participa la conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanti alesi in mod liber (art. 21), libertatea de gandire, de constiinta si de religie (art. 18), libertatea de opinie si de exprimare (art. 19), libertatea de reuniune si de asociere (art. 20).

In fine a treia categorie contine drepturile economice si sociale: dreptul la protectie sociala  (art. 22), dreptul la munca si nediscriminare in cadrul raporturilor de munca, dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare pentru munca prestata si dreptul de a infiinta sindicate sau de a se afilia la acestea (art. 23), dreptul la odihna si repaus (art. 24), dreptul la sanatate (art. 25), dreptul la educatie (art. 26) si dreptul la cultura (art. 27).

Prevederile cuprinse in Declaratie au fost preluate si consacrate juridic prin doua tratate internationale deja amintite, respectiv Pactul international cu privire la drepturile civile si politice la care s-au adaugat doua protocoale facultative si Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale. Pactele sunt supuse regimului juridic al tratatelor internationale, ele depasind cu mult valoare juridica a Declaratiei Universale. Semnarea si ratificarea lor de catre statele membre ale O.N.U. semnifica respectarea angajamentului pe care acestea si l-au asumat in sensul conformarii la dispozitiile acestora.

Pactele contin un prim articol comun, care formeaza si prima lor parte, ce consacra principiul autodeterminarii popoarelor, pe temeiul caruia fiecare popor are dreptul sa-si determine liber statutul politic si sa-si asigure dezvoltarea economica, sociala si culturala.

Pactul international cu privire la drepturile civile si politice cuprinde, in partea a doua angajamentul statelor de a respecta, si mai ales de a garanta persoanelor aflate pe teritoriul sau sub jurisdictia lor, drepturile pe care le reglementeaza, fara nici o discriminare precum si pe acela de a adopta toate masurile legislative de natura a conduce la recunoasterea, in plan international a drepturilor inscrise in cuprinsul sau. In plus, se recunoaste persoanelor care pretind existenta unei incalcari a unui drept recunoscut, o cale de atac efectiva, chiar atunci cand incalcarea apartine unui functionar aflat in exercitiul functiei, cale de atac ce trebuie sa se finalizeze cu o decizie judecatoreasca care va fi pusa in executare.

Exista de asemenea dispozitii privind posibilitatea derogarii de la obligatiile asumate in caz de pericol public exceptional ce ameninta existenta natiunii, precum si interdictia interpretarii cuprinsului pactului in sensul permiterii unei activitati care sa conduca la suprimarea exercitiului drepturilor si libertatilor pe care le reglementeaza.

Partea a treia a Pactului reglementeaza substanta drepturilor civile si politice recunoscute tuturor persoanelor, pe care doar le vom enumera intrucat ele vor fi prezentate detaliat intr-un capitol viitor al prezentei lucrari: dreptul la viata, dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane, dreptul de a nu fi tinut in sclavie, dreptul la libertate si securitate personala, dreptul persoanelor detinute de a fi tratate cu umanitate, dreptul de a nu fi incarcerat pentru imposibilitatea de a plati o datorie, dreptul persoanei aflata legal pe teritoriul unui stat de a-si alege in mod liber resedinta, dreptul strainilor de a nu fi expulzati arbitrar, dreptul la un proces corect, dreptul de a nu fi condamnat pentru o fapta care nu era infractiune la data savarsirii ei, dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept, dreptul la viata privata, libertatea de gandire, constiinta si religie, libertatea de opinie si expresie, libertatea intrunirilor, dreptul la libera asociere, dreptul la casatorie si intemeierea unei familii, dreptul cetatenilor de a participa la viata politica, dreptul la egalitate in fata legii, drepturile persoanelor apartinand minoritatilor.

Trebuie retinut faptul ca dintre acestea, numai cateva - interzicerea torturii si a sclaviei, dreptul de a nu fi condamnat pentru o fapta care nu era infractiune la data savarsirii ei, dreptul de a nu fi incarcerat pentru imposibilitatea platii unei datorii si dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept - sunt drepturi absolute. Celelalte pot forma obiectul unor rezerve, derogari sau limitari[24].

In partea a patra se instituie organismul de control al aplicarii dispozitiilor sale, anume Comitetul pentru drepturile omului, iar Protocolul facultativ consacra procedura ce trebuie urmata in examinarea plangerilor individuale impotriva actelor de incalcare a drepturilor aparate prin acest pact de catre autoritatile statelor semnatare.

Orice persoana care se pretinde victima a unei asemenea incalcari poate face o sesizare scrisa Comitetului pentru drepturile omului, care o instruieste din punct de vedere al indeplinirii conditiilor de admisibilitate, o comunica statului in cauza, si daca a fost declarata admisibila trece la examinarea ei pe fond. Statul in cauza are la dispozitie 6 luni pentru a raspunde in scris cu "explicatii sau declaratii de elucidare a cauzei, cu indicarea, daca este cazul, a masurilor luate pentru remedierea situatiei"[25]. Comitetul examineaza comunicarile primite, luand in considerarea toate informatiile scrise care i-au fost puse la dispozitie de reclamant si de statul in cauza si comunica partilor constatarile sale. El lucreaza in sedinte secrete.

O a doua procedura este instituita in situatia in care Comitetul examineaza comunicarile prin care un stat poate pretinde ca un alt stat nu-si indeplineste obligatiile ce-i revin pe teritoriul sau. Conditia prealabila a examinarii acestor comunicari este existenta unei declaratii de recunoastere, de catre statul "parat", a competentei Comitetului de examinare a unor asemenea comunicari scrise depuse impotriva sa.

Astfel, daca un stat parte la Pact socoteste ca un alt stat semnatar nu aplica dispozitiile acestuia, poate atrage atentia statului considerat "in culpa" asupra acestui fapt printr-o comunicare scrisa. Daca in termen de 6 luni de la primirea comunicarii de catre statul destinatar problema in discutie nu a fost solutionata spre satisfacerea celor doua state interesate ambele au dreptul de a o supune atentiei Comitetului printr-o notificare. Acesta isi poate oferi "bunele oficii" statelor interesate sau poate sa le ceara informatii pertinente.

Constatam asadar ca procedura de control a aplicarii dispozitiilor Pactului declansata fie de un stat semnatar impotriva altuia, fie de catre un particular impotriva unui stat contractant este contradictorie, se finalizeaza cu un act constatator, raportul intocmit de Comitet, dar care nu are un caracter jurisdictional, fiind lipsit de forta obligatorie. Procedura astfel instituita este mai degraba de natura sa oblige statul in cauza sa se explice in fata unui organism international cu privire la incalcarea dispozitiilor Pactului.

De-a lungul activitatii sale Comitetul a avut ocazia sa interpreteze in numeroase ocazii dispozitiile Pactului. Astfel, in opinia Comitetului, executia prin asfixiere cu gaz reprezinta o incalcare a dreptului de a nu fi supus unui tratament inuman si degradant[28], exproprierea pe scara larga a terenurilor detinute de o minoritate indigena ameninta stilul de viata si cultura acesteia si reprezinta o incalcare a drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale , iar interdictia generala impusa homosexualitatii aduce o atingere dreptului la viata privata .

Comitetul inainteaza anual Adunarii Generale a O.N.U., prin intermediul Consiliului Economic si Social un raport asupra lucrarilor sale.

Pactul privitor la drepturile economice, sociale si culturale completeaza dispozitiile Pactului privind drepturile civile si politice, dar, cu toate acestea, intre ele exista diferente notabile, atat in ceea ce priveste obligatiile asumate de statele parti, cat si sistemele de monitorizare a respectarii acestor obligatii.

Astfel, Pactul prevede ca drepturile pe care le consacra pot fi implementate progresiv si nu imediat ca drepturile civile si politice. De asemenea mecanismul de control al respectarii de catre state a obligatiilor care le revin in baza Pactului se reduce la un sistem de raportare periodica.

Drepturile sunt enumerate in partea a treia a Pactului, si exemplificam cu: dreptul la munca si la conditii decente de munca, dreptul la o remuneratie echitabila, la securitatea si igiena muncii, drepturi sindicale, printre care este mentionat si dreptul la greva, exercitat in conformitate cu prevederile legale in materie a fiecarei tari, dreptul la securitate sociala, dreptul la masuri de ocrotire a familiei, dreptul la un nivel de trai suficient pentru orice persoana si familia sa, dreptul la sanatate fizica si mentala, dreptul la educatie prin instituirea obligativitatii si gratuitatii invatamantului primar, dreptul de a participa la viata culturala.

Referitor la controlul aplicarii dispozitiilor sale de catre statele semnatare, acesta este inferior celui instituit prin Pactul privitor la drepturile civile si politice, deoarece el se exercita numai pe calea rapoartelor statele, care poarta "asupra masurilor pe care le-au adoptat si asupra progreselor obtinute in asigurarea drepturilor recunoscute de Pact"[31]. Rapoartele se adreseaza Secretarului general al O.N.U. care le transmite spre examinare in primul rand Consiliului Economic si Social al O.N.U., dar si institutiilor specializate, in masura in care rapoartele privesc probleme de competenta lor. Consiliul Economic si Social poate transmite Comisiei drepturilor omului a O.N.U. rapoartele privitoare la drepturile omului comunicate de state, in scop de studiu si de recomandari de ordin general sau spre informare.

Pentru a da o eficienta sporita dispozitivului de control instituit, Consiliul Economic si Social a creat un Comitet al drepturilor economice, sociale si culturale, constituit din experti independenti, si nu din reprezentanti ai statelor, care este competent sa supuna unei discutii contradictorii rapoartele intocmite si prezentate de state.

Pactul se constituie intr-o modalitate specifica de invitare a statelor sa dezvolte cuprinsul procedurilor sale, deoarece art. 23 contine o dispozitie potrivit careia statele contractante sunt de acord sa considere ca masurile de ordin international destinate sa asigure realizarea drepturilor pe care el le recunoaste cuprind incheierea de conventii, adoptarea de recomandari, furnizarea unei asistente tehnice, precum si organizarea, impreuna cu guvernele interesate, de reuniuni regionale sau tehnice in scop de consultare si de studiu.[33]

Institutiile specializate din cadrul O.N.U. cu relevanta pentru problematica drepturilor omului

Anumite institutii specializate ale ONU au, potrivit mandatului lor, atributii in domeniul promovarii drepturilor si libertatilor fundamentale. Acestea sunt Organizatia Internationala a Muncii (OIM) in domeniul dreptului la munca, a conditiilor de munca si a drepturilor sindicale, Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO) in ceea ce priveste dreptul la educatie, libertatea de expresie si drepturile culturale, Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura  (FAO), al carei mandat acopera dreptul la o alimentatie adecvata si Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) care promoveaza dreptul la sanatate. Un rol special revine institutiilor financiare si anume: Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala , ale caror politici si activitati pot afecta gradul de realizare a drepturilor economice, sociale si culturale, mai ales in statele aflate in curs de dezvoltare .

In cadrul unor institutii specializate, in special OIM si UNESCO, au fost adoptate instrumente juridice privitoare la punerea in aplicare a anumitor drepturi ale omului. Incepand din 1919, anul infiintarii sale, OIM a adoptat un numar de peste 170 de conventii care reglementeaza drepturile sindicale, egalitatea de sanse si tratament la locul de munca, conditii de munca adecvate care sa asigure sanatatea si siguranta muncitorilor, masuri de securitate sociala si de protectie a muncitorilor migranti, etc.

La sfarsitul anilor 70, UNESCO a stabilit o procedura, in baza careia se considera competenta sa primeasca plangeri privind incalcari ale drepturilor omului.