Contra revolutiei keynesiste

Contra revolutiei keynesiste

1) Criza keynesismului traditional

In evolutia analizei macroeconomice de sorginte keynesiana distingem doua faze. In prima faza, analiza era centrata pe caile prin care politica fiscala si cea monetara pot fi instrumentalizate in combaterea fluctuatiilor mari ale activitatii economice. Era firesc de altfel, daca ne gandim ca spectul teribilei depresiuni economice din anii '30 bantuia inca si apasa constiinta tuturor celor care aveau un cuvant de spus in administrarea treburilor economice la diverse niveluri.

A doua faza poate fi incadrata intre ultima parte a anilor'50 si primii ani'60, cand centrul analizei cade pe reducerea ratei medii a somajului de-a lungul ciclului economic. Este o perioada de maxim prestigiu pentru "reglarea fina"(fine tuning) de tip keynesist, pentru economistii sustinatori al lui New economics care, in ochii opiniei publice, se bucurau de incredere tot mai mare. In acelasi timp, se introduce in constructiile analitice keynesiste celebra: "curba Philips",care merita sa surprinda raportul invers pe termen scurt intre rata somajului si rata inflatiei.

Concluzia celei de-a doua faze era, in esenta, ca se poate reduce rata somajului prin utilizare adecvata a instrumentelor de politica economica, daca se admite tolerarea unui anumit nivel al cresterii preturilor. De aici nu a mai fost decat un singur pas pana la formularea conceptului de "produs national brut potential"(A. Okun, 1962) obtenabil in conditiile unei "depline" utilizari a fortei de munca; atributul "deplin" avand insa o semnificatie cu totul aparte, comprehensibila din perspectiva corelatiei inverse mentionate. Astfel, Okun aminteste de utilizarea deplina a resurselor de munca (full employment) cand, totusi, rata somajului inregistreaza cifra de 4%. Se ia in calcul evident un nivel tolerabil la scara intregii societǎti a dinamicii preturilor.

Lupta contra inflatiei s-a transformat catre finele anilor'60-indeosebi in S.U.A.-in principalul teren si obiect de disputa intre keynesisti si monetaristi. Intrucat primii erau "responsabili", in virtute numǎrului de simpatizanti pe care ii aveau in cancelariile guvernamentale si a preponderentei printre cercurile academice, esecul din ce in ce mai clar al actiunilor de stompare a cresterii inflatiei-fara cauzarea unei reduceri masive a activitatii economice a propulsat pe monetaristi in fata. Putem spune cǎ a fost un moment de trium intr-un anumit sens daca tinem cont ca in acele conditii suna mai sententios ca oricand propozitia lui Friedman referitoare la faptul ca "Inflatia este intotdeauna si in orice circumstante un fenomen monetarsi se produce ca urmare a devansarii cresterii productiei de catre cantitatea de bani". Apar aproape simultan alte doua studii importante ale lui Friedman in care aceasta incearca sa dea o imagine rotunda a conceptiei sale si prolifereaza lucrarile discipolilor sai. Astfel, ofensiva monetarista ia amploare!

2) Ce a determinat "contrarevolutia" moneteristǎ

H. Johnson a dat poate cea mai interesanta si provocatoare spre reflectie explicatie cu privire la caracteristicile sau, mai bine spus, conditiile de impunere a unei teorii de mare anvergura. El compara "revolutia keynesiana" cu "contrarevolutia monetarista" si conclude asupra a cinci conditii de baza:

posibilitatea de a ataca fundamentul teoretic al unei "ortodoxii" devenita vulnerabila si de a o blama pentru dificultatile economice ale timpului si inconsistentele politicii economice;

"caracterul novator" al noii teorii-cel putin in aparenta, cu ajutorul unor "alte" denumiri,-simultan cu prelucrarea a ceea ce este valid, consolidat in stiinta economica;

un grad suficient de inalt de sofisticare de natura sa creeze reale proleme "tehnice"(teoretice) tezelor ortodoxe si celor care le sustin si sa stimuleze intelectual generatia mai tanara de economisti, mai lipsita de prejudecati,

oferirea unei noi metodologii de lucru si, in sfarsit,

extinderea prin intemediul unei relatii verificabile empiric a spatiului de utilizare a tehnicilor econometriste.

Tot H. Johnson subliniaza ca inflatia a reprezentat "problema sociala" centrala care a acut teoria keynesista vulnerabila la criticile monetaristilor. In acelasi timp, monetarismul ar putea fi judecat prin prisma celor cinci criterii, deoarece, arata mai departe, Johnson pune in centrul analizei economice moneda, rectualizeaza teoria cantitativa prin generalizarea conceptului keynesian al preferintei pentru lichidarea pe baza unei analize sofisticate a naturii patrimoniului si a relatiei dintre acesta si venit, adanceste gradul de intelegere a unor procese economice prin ideile pe care le propaga, reorienteaza catre metodologia identificarii unor relatii de cauzalitate simple, dar esentiale spre deosebire de tendinta keynesistilor de a elabora modele tot mai agregate ale economiei, si implicit ofera teren de manifestare virtuosilor economisti.

Desigur ca aprecierile lui Johnson trebuie privite cu circumspectia necesara. Nu trebuie omis ca ele nu pot surprinde totalitatea fenomenului monetarist, nici la timpul respectiv si nici in dezvoltarea sa ulterioara. Economistul canadian sesizeaza totusi, in opinia noastra, probleme de maturizare a monetarismului si dificultatile sale de a se impune ca un moment revolutionar in dezvoltarea stiintei economice. In acest sens, se poate ridica chestiunea daca monetarismul poseda o dimensiune paradigmatica, in ciuda unitatii structurale funciare a stiintei economice, a postulatelor de baza ale acestuia.

3) Contrarevolutia

Am ajuns la concluzia ca principala dificultate in intelesul teoriei lui Keynes este realizarea in practica a deosebirii dintre, pe de o parte, macroechilibrul static incomplet si, pe de alta parte, macrodezechilibrul dinamic prelungit. In general vorbind, aceasta inseamna evaluarea ideilor lui Keynes de catre economisti in anul 1965. In 1968, tocmai cand se parea ca dezbaterea se apropie de sfarsit, (asupra ceea ce a inteles Keynes), ea a primit o noua lovitura. In acest an, Leijonhufvud a publicat o carte cu titlul "Despre economia keynesiana si economia lui Keynes", in care arata ca diagrama standard IS-LM a lui Hicks-Hansen, pe care multa vreme studentii au cunoscut-o drept versiunea cea mai clara a teoriei lui Keynes, nu face dreptate nici in litere si nici in spiritul "Teoriei generale". Leijonhufvud a evidentiat mai ales ca economia lui Keynes nu este o economie a echilibrului;

Keynes isi imagineaza o lume mai putin informata si, in consecinta, pietele se ajusteaza la perturbatii, mai intai, prin variatia cantitatilor si numai apoi prin variatia preturilor; Keynes nu presupune ca salariile banesti sunt rigide, ci mai mult ca toate preturile se schimba incet si modelul lui Keynes este in esenta un model cu doua sectoare in care cauza principala a somajului este reprezentata de " preturile relative eronate", ratele dobanzii sunt prea inalte, iar preturilor activelor pe termen lung sunt prea joase pentru a genera ocuparea deplina a locurilor de munca.

Leijonhufvud se bazeaza mai ales pe lucrarea mai timpurie scrisa de Clower, care introduce "ipoteza deciziei duale". "Ipoteza deciziei duale" face deosebirea intre cererea "teoretica" excedentara si cererea "efectiva". Cererea teoretica excedentara se refera la functiile cererii excedentare de marfuri ale gospodarilor, care pot cumpara tot ceea ce doresc la preturile echilibrului final anuntate de licitatorul walrasian. Daca sistemul economic tinde sa atraga echilibrul angajarii depline, totusi, unii gospodari vor constata ca veniturile lor "teoretice" sunt mai mici decat cele reale si atunci isi vor reduce cheltuielile de consum pentru a se conforma restrictiilor inpuse de veniturile lor actuale.

Functiile cererii excedentare care tin seama de aceste restrictii sunt functiile cererii excedentare "efective". Numai modelul standard walrasian, cererea teoretica si cea efectiva coincid si sunt egale cu zero. Cand somajul este apreciabil, oferta excedentara de forta de munca, la o rata modificata a salariului real, nu este in concurenta cu cererea excedentara "efectiva" echivalenta de marfuri si servicii, pentru ca o parte din cererea excedentara "teoretica" a fost eliminata prin realocarea cheiltuielilor, reflectand restrictiile veniturilor reduse. Aceste deviatii de la echilibrul de lunga durata se manifesta pe toate pietele datorita procesului de multiplicare. Producatorii vor primi acum semnalele preturilor eronate, care nu detemina neaparat ajustari care sa conduca la echilibrul final. Piata fortei de munca va fi curatata, daca salariile banesti sunt reduse, dar aceste reduceri nu sunt comunicate patronilor ca cresterea cererii efective de venit.

In consecinta pietele foetei de munca sunt curatate prin ajustarea angajarii in raport cu salariile considerate "normale", in loc ca salariile sa fie ajustate in raport cu nivelele neschimbate ale angajarii. In acest fel, functia consumului, pe care Keynes a introdus-o ca "lege psihologica ad hoc", reflecta "procesul de restrangere a venitului". Odata ce au determinat dezechilibrul folosind "preturi false", procesul de ajustare depinde mai mult decat de preturile relative.

Urmatorul neajuns al modelului standard al lui Hicks-Hansen, in corcondanta cu cele afirmate de Leijonhufvud, este ca modelul standard foloseste o schema in care exista patru piete(piata bunurilor de consum, a fortei de munca, a banilor si a actiunilor) si trei preturi (pretul marfurilor, rata salariului si rata dobanzii), bunurile de investitii si cele de consum fiind reduse la o singura variabila de productie. Dar Keynes n-a redus nici bunurile de capital si nici cele de consum ci marfurile de capital si actiunile la un singur activ nemonetar, atragand atentia in acest fel asupra ratei dobanzii pe care o considera inversul pretului acestui activ nemonetar.

Pentru Keynes, angajarile depind de relatia existenta intre rata dobanzii si unitatea de salariu, iar angajarea deplina trebuie realizata mai mult prin reducerea primei decat prin reducerea celei de a doua. Cauza fundamentala a somajului pentru Keynes este rata prea inalta a dobanzii pe termen lung; Obstacolele care stau in calea reducerii sale sunt reprezentate partial de barierele institutionale pe piata deschisa a asigurarilor guvernamentale.

Aceste idei sunt cu totul departe de ceea ce s-a crezut ca inseamna economia keynesiana. Pentru Clower si Leijonhufvud, economia keynesiana se refera la informarea incompleta si costisitoare, la ajustari lente ale preturilor, la ajustarile cantitatilor mai mult decat ale preturilor, la ipoteza deciziei duale, la procesele de restrangere a venitului si comercializarea falsa la preturile de dezechilibru in absenta licitatorului walrasian.

Ceea ce este crucial in economia neoclasica este ideea mult mai putin afisata, ca toate preturile se ajusteaza simultan pentru a curata pietele si nu ideea concurentei perfecte, de aceea este implicata aici notiunea de licitator. Odata ce ne indepartam de cazul special al preturilor ajustate simultan, sistemul preturilor va duce in mod automat la eliminarea reducerilor si surplusurilor pe toate pietele si deci la angajarea deplina a fortei de munca.

VIII) Concluzii

1) Merite

1) Keynes a realizat in domeniul stiintei despre economie o triplǎ revolutie: in obiectul de studiu si modul de functionare a economieie; revolutie in politica economicǎ si socialǎ. Oricat de paradoxal ar pǎrea cele mai multe din ideile Teoriei generale fuseserǎ cunoscute panǎ la aparitia acestei cǎrti. Multi economisti de vazǎ se pronuntaserǎ deja in favoarea amestecului statului in economie si abandonarea principiului laisser-faire se stia de asemenea cǎ pentru a micsora nivelul somajului sunt necesare importante investitii din partea statului. Dar Keynes a fost primul care a adunat aceste idei intr-un sistem teoretic bine inchegat, intr-o noua doctrinǎ.

2) Meritul principal al lui Keynes constǎ in faptul cǎ el a reusit sǎ opunǎ sistemului neoclassic o nouǎ doctrinǎ logicǎ; doctrinǎ care avea sǎ fie acceptatǎ cu timpul de mai toti specialisti in materie.Dacǎ "Quesnay",cum mentiona G.Soule, i-a inarmat pe agricultori, ASmith a trezit constiinta industriasilor; Marx a imbrǎtisat cauza muncitorilor revolutionari; John Maynard Keynes, la randul sǎu, a oferit economistilor teoreticieni ajutorul de care acestia aveau nevoie disperatǎ.

3) Cu o logicǎ de fier, necurgand la calcule matematice si exemple, din viata realǎ, Keynes a reusit sǎ explice, la cel mai inalt nivel teoretic posibil, de ce sistemul economic capitalist nu poate functiona de la sine, in "mod automat".

4) La fel ca altii doi titani ai gandirii A.Smith, K.Marx, lordul englez a fondat unul din principalele 3 curente ale gandirii economice care sunt liberalismul, marxismul, keynesismul, curente pe care se sprijinǎ stiinta contemporanǎ despre economie. Primul, mentioneazǎ Ivanciu Nicolae Vǎleanu, a discifrat tainele economiei de piatǎ liberǎ si a pus in evidenta virtutiile ei privind sporirea avutiei natiunilor; al doilea a investigat contradictiile si legile care ii guverneazǎ mersul spre decǎdere, sustinand inlocuirea ei cu economia planificatǎ, iar cel de al treilea a argumentat pǎrerea cǎ economile bazate pe piatǎ se pot salva de la prǎbusire dacǎ societatea prin stat, le supune organizǎrii, controlului si dirijǎrii.

5) Politica economicǎ dirijistǎ propusǎ de Keynes a contribuit, pe la mijlocul secolului XX, la reducerea somajului si la atenuarea crizelor economice devenite atat de distrugǎtoare in perioada interbelicǎ. Interventia de inspiratie keynesianǎ a asigurat o dezvoltare economicǎ fǎra precedent.

2) Rǎtǎciri:

1) Desi bine pusǎ la punct, doctrina lui Keynes suferǎ de un sir de neajunsuri si inexactitǎti, iar unele dintre teoriile sale nu s-au adeverit.Astfel, s-a dobedit a fi insuficienta propunerea de a micsora rata dobanzii in scopul stimulǎrii investitiilor private.

2) Keynes nu a arǎtat cum poate fi mentinutǎ permanent ocuparea completǎ a mainii de lucru, care nivel al inflatiei este un rǎu mai mic decat somajul, cat de mare poate fi datoria statului, panǎ la ce nivel este admisibil deficitul bugetar.El nu face o distinctie netǎ intre inclinatia spre consum a diferitelor pǎturi sociale, a celor sǎraci si celor bogati, inclinatii care nu sunt identice.

3) Keynes a acordat o atentie excesivǎ consumului si cererii efective, subapreciind in acest fel atat rolul productiei, cat si al ofertei, ceea ce nu este just.

4) Una din tezele lui Keynes, cea mai frecvent criticata, este cea a calificǎrii procesului de acumulare a capitalului , procesul de economisire, drept un "viciu" al oamenilor.

BIBLIOGRAFIE

N.Clipa, I.Ignat, Gh.Lutac,I.Pohoatǎ, John Maynard Keynes doctrinar al capitalismului monopolist de stat, Iasi-1987

Vǎleanu Nicolae, - Doctrine economice contemporane, Ed. Didacticǎ si Pedagogicǎ, Buc., 1882

Ionescu C, "Curente de gandire economica" ,Ed Fundatiei Romane de Maine, Buc, 2001

Keynes J.M. Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1970

Moldoveanu Dumitru, Doctrinele economice, Ed. ARC 2003