Revolutia industrialǎ

Revolutia industrialǎ

Revolutia industrialǎ - in sensul inlocuirii lucrului manual cu activitatea mașinilor se extinde in a doua parte a protectionismului, insǎ cu intensitǎti și pe arii inegale.

Bazele constituirii sistemului mecanizat, in Romania, a revenit actiunii de industrializare, care a fondat structura modernǎ a industriei mașiniste.Din numeroase date statistice prezentǎm expresia sinteticǎ a dezvoltǎrii industriale in cele trei decenii[1]:

Tabelul 1.1

Cifrele aratǎ cǎ in 30 de ani 1886- 1915, numǎrul intreprinderilor a sporit de 10 ori, capitalul a crescut de 9,5 ori, iar valoarea productiei de aproape 15 ori , ceeea ce atestǎ o perioadǎ de real avant, un demaraj rapid al industriei.

In aceastǎ perioadǎ, inregistreazǎ o dezvoltare importantǎ și industria extractivǎ, indeosebi a petrolului, Romania devenind a patra tarǎ producǎtoare din lume: SUA - 34 mil.tone; Rusia - 9,2 mil.tone; Mexic- 3,8 mil. tone; Romania - 1,8 mil.tone.

Pe langǎ petrol, o creștere insemnatǎ manifestǎ extractia de cǎrbune și de sare

Tabelul 1.2

Acestea ar fi rezultatele generale cantitative ale creșterii industriei mecanizate.

Dezvoltarea calitativǎ s-a exprimat in ceea ce era esential:

o  Constituirea structurii industriei moderne

o  Formarea matricei sistemului industrial mecanizat, cu ramurile și subramurile sale de bazǎ: alimentarǎ, textilǎ, a pielǎriei, a lemnului, a mobilei, hartiei și tiparului, sticlǎriei și ceramicii, prelucrǎrii metalelor, materialelor de constructii, industriei electrice și industriei extractive.

La nivelul industriei mecanizate din anii 1913-1915, aceasta se caracteriza prin urmǎtoarelor atribute:

O structurǎ modernǎ, in proces de formare, a ramurilor și subramurilor

Sub aspectul compozitiei tehnico-economice nici o ramura nu era completǎ, nu se produceau, nici cantitativ , nici sortimental toate bunurile necesare pietei interne;

Nu exista o industrie a metalului- siderurgicǎ și nici o ramurǎ a industriei constructoare de mașini și utilaje; aproape toate mașinile, 99% se importau;

Ramurile industriale- petrolierǎ și forestierǎ, firnizau pietei externe materii prime, nu fabricate: titei, produse petroliere, bușteni, cherestea;

Industria mecanizatǎ era astfel, structuratǎ prioritar pe unele ramuri de industrie extractivǎ, lipsind coloana vertebralǎ a oricǎrei industrii dezvoltate: constructia de mașini instalatii și utilaje.

Astfel procesul de industrializare, in Romania se gǎsea in faza lui de inceput.

Capitalul investit in intreprinderile mari - societǎti anonime- era in proportie de 81% strǎin și 19% autohton; existau și ramuri cu peste 90% capital strǎin: industria petrolierǎ, a energiei electrice, cimentului, zahǎrului. De asemenea , 42% din personalul ingineresc și tehnic și peste 30% din cel administrativ provenea de peste granitǎ, adus , la intreprinderile lor de cǎtre societǎtile strǎine. Atat capitalul, cat și personalul tehnic strǎin apǎreau in acea perioadǎ ca o necesitate stringentǎ , deoarece economia romaneascǎ era incǎ deficitarǎ in aceste domenii.

Astfel, dacǎ beneficiarul general al industruiei mecanizate era economia nationalǎ ( intemeierea industriei, valorificarea unor materii prime, a fortei de muncǎ etc.) - beneficiarul financiar, in principal, era capitalul strǎin, detinǎtorul a peste 4/5 din investitiile industriale, și respectiv in aceiași proportie, a masei de profit anual, in medie 40-50 mil. lei aur.

Noul sistem industrial, concomitent cu prefacerile tehnico-economice, a dobandit și forme noi de organizare și gestionare; astfel, se trece de la tipul de intreprinderi individuale, la tipul intreprinderilor colective- asociatii, societǎti, capabile sǎ mobilizeze și sǎ utilizeze capitaluri de zece ori mai mari ca cele individuale.

Forma cea mai rǎspanditǎ, dupǎ 1900, au constituit-o societǎtile pe actiuni, de altfel generalizate in economia occidentalǎ..Teoretic, ele, prin emiterea și vanzarea de actiuni, puteau centraliza capitaluri oricat de mari.

Semnificativǎ este concentrarea capitalului in societǎtile cele mai mari: astfel, in timp ce 45 de sociatǎti, reprezentand 27% din numǎrul total, avand peste 2 mil.lei fiiecare, detineau 350 mil.lei sau 80% din capitalul total, restul de 73% , mult mai mici, posedau doar 20% din totalul capitalului.

In unele ramuri cu societǎti putine s-au constituit și carteluri de productie și desfacere, cu caracter monopolist: in industria zahǎrului, hartiei, cimentului, vanzǎrii petrolului lampant etc. Cartelurile stabileau preturi de vanzare mai mari, cote de productie și de vanzare a mǎrfurilor, ceea ce frana dezvoltarea in aceste ramuri și ingusta piata internǎ.

Pe de altǎ parte, industriașii și-au organizat propriile lor asociatii profesionale; cei mai importanti s-au constituit in 1907 in Uniunea Generalǎ a Industriașilor din Romania iar altii activau in cadrul celor 11 Camere de Comert și Industrie, formate la nivel regional, pe circumscriptii de 2-5 judete.

O datǎ cu dezvoltarea industriei mecanizate, a crescut numǎrul lucrǎtorilor de fabricǎ și concentrarea lor intr-o serie de intreprinderi mari și centre economice. A apǎrut și s-a dezvoltat astfel, o nouǎ clasǎ, a salariatilor industriali de fabricǎ, ca expresie socialǎ a expansiunii fortelor de productie moderne in economia nationalǎ.

Structura socialǎ a tǎrii, dobandea o nouǎ componentǎ, cea mai dinamicǎ in perspectivǎ, industrial-capitalistǎ, cu cele douǎ clase: burghezia industrialǎ și muncitorii industriali. In 1913-1914 , in industrie și transporturi erau ocupati peste 263 mii salariati, din care cca 110 in domenii mecanizate[2].

Dacǎ la cei 263 mii lucrǎtori se adaugǎ incǎ peste 120 mii meseriași cu atelier și fǎrǎ, se ajunge la aproape 400 mii lucrǎtori in domeniu, ceea ce reprezintǎ aproape 10% din populatia activǎ a tǎrii.

In procesul acumulǎrii primitive și acumulǎrii moderne a capitalului, conditiile de muncǎ și de viatǎ a muncitorilor industriali erau grele, mult mai proaste decat ale proletariatului de la inceputul secolului 20 din tǎrile dezvoltate. Totuși, fatǎ de situatia materialǎ și socialǎ a primelor formatiuni de muncitori de la mijlocul secolului 19, la inceputul secolului 20 conditiile de muncǎ și de viatǎ apǎreau modificate. Clasa muncitoare, organizatǎ, partial in sindicate, in Partidul muncitoresc, a obtinut prin actiunile, manifestatiile și lupta sa grevistǎ o serie de rezultate.

Cu toate acestea, conditiile de muncǎ și de trai se situau calitativ la periferia socialǎ, dupǎ cele mai grele, ale tǎrǎnimii invoite și exploatate.

Timpul de lucru nu era limitat de nici o lege; intreprinzǎtorii il stabileau dupǎ interesele lor; publicatiile oficiale și achetele sociale demonstreazǎ cǎ in primul deceniu al secolului 20, in Romania ziua de lucru, in medie, era de 10-12 ore, in unele ramuri prelungindu-se chiar la 14-16 ore. Sǎptǎmana de lucru era de 6 zile plus 6 ore in zilele de sǎrbǎtoare. Prevederile legale, din 1894 și apoi din 1906, limitau numai pentru femei și minori munca zilnicǎ, in fabrici, la 8 ore sau 10 ore, dupǎ caz.

Panǎ la 1912, nici o lege nu prevedea concedii de odihnǎ plǎtite, nici de boalǎ nici de maternitate, lucrǎtorii muncind in continu tot anul. In 1910, se adoptǎ legea repausului duminical care lǎsa liberǎ ziua de duminicǎ.

In 1912 se adoptǎ ,, Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și asigurǎrilor muncitorești", destul de avansatǎ pentru vremea aceea in Europa, urmatǎ de o serie de rezultate pozitive. Ea prevedea organizarea muncitorilor in bresle și corporatii profesionale in vederea realizǎrii obiectivelor de protectie sociale. Salariatii erau obligati sǎdepunǎ cotizatii la Casa Centralǎ a Asigurǎrilor Sociale, din care se formau fondurile sociale. Varsta minimǎ de pensionare era de 65 de ani și cel putin 1200 sǎptǎmani cotizate.

Progresul fǎcut in legiferarea unor aspecte ale muncii se reflecta, insǎ slab in practicǎ. Chiar in revista Casei Centrale a Asigurǎrilor Sociale - Monitorul asigurǎrilor muncitorești, un autor constata pesimist: ,, Ocrotirea muncitorilor se poate spune cǎ nici nu se cunoaște.".

Retribuirea muncii in toate ramurile apǎrea scǎzutǎ, uneori la limita existentei biologice; forta de muncǎ era ieftinǎ, intrucat in cea mai mare parte provenea de la sate. O statisticǎ din 1911 asupra salariului zilnic al lucrǎtorilor din toate ramurile industriei arǎta cǎ peste 70% incasau intre un leu și trei lei pe zi, restul de 30% mergand la categorii mai mari de panǎ la 8 lei pe zi. Femeile primeau intotdeauna cu 20-40% mai putin.

Cheltuielile de hranǎ, imbrǎcǎminte și locuintǎ cu greu puteau fi acoperite dintr-un salariu mediu lunar de 50-60 lei; sǎrǎcia și lipsurile certificau nu numai veniturile mici și consumul scǎzut, dar și diversele boli, lipsa de ingrijire și asistentǎ medicalǎ, inaccesul la culturǎ etc. Interventia statului, deși mai accentuatǎ de la inceputul secolului 20, incǎ nu dǎdu-se rezultate importante. Ne apar, astfel, de inteles numeroasele mișcǎri sociale muncitorești din aceastǎ perioadǎ.