Sursele si modalitatile de finantare ale firmelor

Sursele si modalitatile de finantare ale firmelor

Diferenta intre decizia de investire si decizia de finantare

Rolul managerului financiar in firma

Schema prezinta cele doua functii majore ale managerului financiar din orice companie: selectarea investitiilor profitabile pentru companie, pe de o parte, si identificarea surselor de finantare ale acestor investitii, pe de alta parte.

In anumite privinte, decizia de finantare este mai complicata decat decizia de investire, in sensul ca managerii financiari trebuie sa fie constienti de existenta institutiilor financiare care ofera finantare, ca si de diferite instrumente de finantare pe care le au la dispozitie. In alte privinte, insa, deciziile de finantare sunt mai usor de adoptat decat deciziile de investire. In primul rand, deciziile de finantare nu au acelasi grad de finalitate ca deciziile de investire, in sensul ca este mai usor pentru o firma sa anuleze sau sa inverseze o decizie de finantare, comparativ cu o decizie de investire. In al doilea rand, este mai usor ca o firma sa castige bani prin intermediul unor strategii de finantare inteligente, dupa cum este mai usor sa piarda in urma adoptarii unei decizii de finantare gresite. Este dificil sa se gaseasca modalitati ieftine de finantare, deoarece investitorii care ofera fondurile cer sa fie recompensati corespunzator pentru riscul pe care si-l asuma. In acelasi timp, este dificil pentru o firma si sa piarda bani, deoarece concurenta dintre investitori, mai ales pe pietele financiare dezvoltate, ii previne pe acestia sa ceara pentru fondurile pe care le ofera mai mult decat ceea ce este normal, comparativ cu riscul suportat.

Concurenta pe pietele financiare este de obicei mai intensa decat cea de pe pietele de marfuri. Pe pietele de marfuri, companiile sunt capabile sa gaseasca surse de avantaj fata de competitori, care le permit sa realizeze investitii care au valori actualizate nete pozitive. Investitorii care ofera finantare sunt numerosi (mai ales pe pietele dezvoltate) si inteligenti, fiind capabili sa determine valoarea unui activ financiar cel putin la fel de bine ca si managerii financiari.

In general, firmele trebuie sa plece, in luarea deciziei de finantare, de la presupunerea ca activele financiare pe care le emit se vand la valorile lor reale. Valoarea reala nu inseamna valoarea viitoare a activului financiar, ci inseamna ca pretul activului financiar incorporeaza toate informatiile care sunt in mod curent disponibile investitorilor cu privire la acel activ financiar. Pe pietele de capital eficiente, toate activele financiare sunt evaluate in functie de informatiile disponibile investitorilor. Daca activele financiare sunt evaluate corect (au un pret corespunzator), atunci finantarea in conditiile pietei nu este niciodata o tranzactie care are, pentru firma, o valoare actualizata neta pozitiva.

Conceptul de piata eficienta a fost produsul unei descoperiri intamplatoare. In anul 1953, un economist american, Maurice Kendall, a incercat sa determine un anumit model de evolutie a preturilor actiunilor pe piata americana de capital, surpriza lui fiind mare atunci cand nu a reusit sa identifice nici un astfel de model de evolutie. Preturile actiunilor pareau a urma o miscare aleatorie. Cercetatorii au folosit, de-a lungul vremii, numeroase teste statistice, mai mult sau mai putin sofisticate, pentru a observa comportamentul preturilor diferitelor actiuni, dar si al indicilor bursieri. Rezultatul acestor teste este unanim: evolutia istorica ofera foarte putine informatii referitoare la evolutia viitoare a preturilor. Cu alte cuvinte, cunoasterea evolutiei preturilor in trecut nu ne permite sa anticipam 100% evolutia lor in viitor. Aceasta nu inseamna, insa, ca evolutia pretului unei actiuni este rezultatul sansei pure. De exemplu, daca pretul actiunilor emise de o companie creste astazi, nu putem presupune ca acest lucru se va intampla si maine, dar exista, de obicei un motiv puternic in spatele cresterii de azi a pretului: probabil compania a anuntat o crestere semnificativa a profiturilor sau dezvoltarea unui nou produs care va duce la cresterea profiturilor in viitor.

Daca preturile actiunile au o evolutie aleatorie, inseamna ca investitorii nu pot obtine profituri superioare numai prin studierea preturilor inregistrate in trecut, deoarece informatiile referitoare la ele sunt deja reflectate in pretul de astazi, astfel ca piata este eficienta cel putin in acest sens. O astfel de piata este considerata a functiona intr-o forma slaba. In cele din urma, cea mai mare parte a investitorilor nu se uita doar la preturile actiunilor din trecut, ci incearca sa determine evolutia viitoare a unei companii prin studierea rapoartelor sale financiare, ale anunturilor publice pe care le fac managerii si proprietarii firmei, a raportului sau anual, a recomandarilor facute de diversi brokeri de pe piata etc. Cercetatorii au investigat reactia preturilor actiunilor la multe tipuri de anunturi si stiri referitoare la o companie (profituri si dividende, planuri de fuzionare cu alte firme, stiri macroeconomice etc.) si au observat ca cea mai mare parte a acestora este inclusa rapid si corect in pretul actiunilor pe pietele financiare dezvoltate. O astfel de piata in care este imposibila obtinerea de castiguri mari de pe urma informatiilor disponibile in mod public functioneaza intr-o forma semi - tare. In sfarsit, exista si o forma tare de eficienta, in care preturile nu reflecta doar informatiile publice, ci toate informatiile care pot fi obtinute prin analizarea companiei si a economiei. Intr-o astfel de piata, preturile vor fi intotdeauna corecte si nici un investitor nu va putea sa realizeze previziuni superioare ale preturilor actiunilor.

Existenta pietelor eficiente are cateva implicatii importante pentru modul in care managerii iau deciziile cu privire la finantarea firmelor. Cele 3 lectii ale pietei eficiente sunt:

1. Pietele nu au memorie

Economistii sustin ca preturile actiunilor au o miscare aleatorie sau ca "piata nu are memorie". Uneori, managerii financiari actioneaza pe baza unor cicluri de evolutie care in realitate nu exista. In anumite situatii, managerii financiari dispun de informatii din interiorul firmei care indica supraevaluarea sau subevaluarea pretului actiunilor firmei. In mod natural, managerii sunt putin inclinati spre a vinde noi actiuni atunci cand dispun de informatii favorabile din interiorul firmei. Dar asemenea informatii nu au nimic in comun cu istoria preturilor actiunilor: actiunile se pot vinde acum la jumatate din pretul anului anterior, dar informatiile de care dispune managerul financiar pot indica ca actiunile sunt supraevaluate semnificativ.

2. Nu exista iluzii financiare

Pe o piata eficienta nu exista iluzii financiare: investitorii sunt interesati numai de fluxurile de numerar ale unei firme si de partea care li se cuvine din acestea. Exista situatii in care, totusi, managerii par a presupune ca investitorii sufera de iluzii financiare. De exemplu, unele firme utilizeaza anumite procedee care poarta numele de "contabilitate creativa", ceea ce inseamna folosirea anumitor metode contabile de inregistrare a operatiuilor firmei care stabilizeaza si, mai ales, maresc profiturile fara a afecta fluxurile de numerar ale firmei. In realitate, cercetarile arata clar ca investitorii nu sunt pacaliti cu usurinta prin folosirea unor astfel de metode si sunt capabili sa vada dincolo de "masca" creata de manageri.

3. Nu exista "mese gratuite" pe piata financiara

Pe o piata eficienta, investitorii pot avea incredere in preturile curente de pe piata. Altfel spus, pe o piata care functioneaza bine, nu exista nici un fel de posibilitate de a avea o ",masa gratuita". De exemplu, atunci cand ratele dobanzilor pe termen scurt sunt diferite de ratele dobanzilor pe termen lung, exista probabil un motiv serios: piata ne spune ca se asteapta o modificare a ratelor dobanzilor.

Principalele modalitati de finantare ale firmelor

Clasificarea generala a modalitatilor de finantare ale firmelor le imparte in: finantare prin capital propriu (sau fonduri proprii) si finantare prin capital de imprumut (sau fonduri de imprumut). Atunci cand o firma se imprumuta, ea promite sa ramburseze fondurile imprumutate la scadenta si sa plateasca o dobanda. Totusi, firma nu are astfel de obligatii fata de actionarii sau proprietarii sai: acestia sunt indreptatiti sa primeasca ceea ce mai ramane dupa ce creditorii au fost platiti. Din acest motiv, capitalul propriu poarta numele de pretentie reziduala asupra unei firme.

a) Finantarea prin fonduri proprii

Principalul instrument de finantare prin fonduri proprii este constituit din actiunile ordinare sau comune, ceea ce face ca marile firme sa nu aiba doar un singur proprietar, ci mai multi proprietari, denumiti actionari. Actiunile detinute de investitori sunt denumite actiuni emise si aflate in circulatie, iar cele rascumparate si pastrate in trezoreria firmei sunt denumite actiuni de trezorerie. Numarul maxim de actiuni pe care o firma il poate emite fara consultarea actionarilor se numeste capital autorizat. Pretul la care este inregistrata fiecare actiune este cunoscut sub numele de valoare nominala. Diferenta dintre pretul la care sunt vandute noile actiuni si valoarea nominala a acestora este inregistrata in contabilitate ca surplus de capital. Suma valorii nominale, a surplusului de capital si a profiturilor reinvestite, din care se scade valoarea actiunilor rascumparate, reprezinta capitalul propriu net al firmei. El este egal cu suma totala adusa de actionari in firma, atat cu ocazia emisiunilor de actiuni, cat si prin reinvestirea unei parti a profiturilor.

Activele si pasivele detinute de firma pot fi inregistrate in functie de doua valori: una contabila si una de piata. In bilantul contabil, activele si pasivele sunt inregistrate la costul lor istoric, ajustat cu amortizarea, aceasta reprezentand valoarea contabila. Diferenta dintre valoarea contabila si cea de piata este mai mare in cazul unor active, comparativ cu al altora. In cazul numerarului tinut in casieria firmei, aceasta diferenta este zero, dar ea este foarte mare in cazul unor active fixe pentru care contabilul inregistreaza costul initial de achizitie si apoi amortizeaza acest cost in functie de o anumita schema de amortizare. Scopul amortizarii este acela de a aloca valoarea initiala a activului de-a lungul vietii sale, iar regulile de amortizare nu reflecta reducerea reala a valorii de piata a activului.

Diferenta dintre valoarea contabila si cea de piata este considerabila in cazul capitalului propriu. Valoarea contabila a capitalului propriu masoara numerarul pe care actionarii l-au adus in trecut in firma, la care se adauga numerarul retinut de companie si reinvestit in afacere, in contul actionarilor. Actionarii sunt interesati de valoarea de piata a actiunilor lor, nu de valoarea contabila, deoarece ei isi pot vinde actiunile la valoarea de piata, nu la cea contabila. Valoarea contabila reprezinta o masura istorica si ne spune care este capitalul pe care firma l-a strans de la actionari in trecut, in timp ce valoarea de piata a firmei este o masura ce priveste spre viitor, depinzand de dividendele viitoare pe care actionarii se asteapta sa le obtina in anii ce urmeaza. De regula, valoarea de piata este mai mare decat valoarea contabila. Acest lucru se explica, pe de-o parte, prin prezenta inflatiei, care mareste valoarea multor active peste costul lor initial. De asemenea, firmele colecteaza capital pentru a-l investi in proiecte ale caror valori actualizate nete depasesc costul initial, generand valoare suplimentara pentru actionari. Totusi, sunt si situatii in care proiectele realizate nu au succes si atunci valoarea de piata poate scadea sub valoarea contabila.

Orice companie mare a inceput ca o firma mica. Sunt putine afacerile care ajung foarte mari, dar cele care ating acest stadiu pot fi foarte profitabile. Daca o afacere are succes, o firma poate avea nevoie de strangerea unei sume mari cu care sa isi poata finanta capacitatile de productie, insa aceasta suma depaseste, de regula, capacitatile proprietarilor firmei. Pentru a rezolva aceasta problema, firma are posibilitatea de a vinde actiuni catre public, pentru a colecta fondurile de care are nevoie. O firma devine publica atunci cand vinde pentru prima data actiuni investitorilor, printr-o oferta generala. Aceasta prima vanzare de actiuni poarta numele de oferta publica initiala.

O oferta publica initiala se numeste primara atunci cand sunt vandute actiuni noi pentru a strange fonduri suplimentare pentru companie. O oferta publica initiala se numeste secundara atunci cand fondatorii companiei isi vand propriile actiuni altor investitori. Desigur, ofertele publice initiale pot fi, si de obicei sunt, atat primare, cat si secundare: firma strange fonduri noi in acelasi timp cu vanzarea catre public a unor actiuni deja existente. De exemplu, unele dintre cele mai mari oferte secundare sunt reprezentate de vanzarea actiunilor pe care le detin guvernele in firmele de stat sau nationalizate.

In momentul in care o firma decide sa devina publica, prin vanzarea de actiuni catre investitori, primul pas consta in selectarea unei firme specializate de intermediere. Firmele specializate de intermediere sunt banci de investitii care actioneaza ca asistenti financiari pentru noua emisiune. De obicei, rolul lor este triplu: in primul rand, ofera companiei asistenta financiara si juridica, in al doilea rand, cumpara actiunile si in al treilea rand, le revand publicului. O oferta initiala poate avea o singura firma specializata de intermediere, dar emisiunile de valori mari necesita, de obicei, un grup de astfel de firme care cumpara intreaga emisiune si apoi o revand publicului.

Intr-un aranjament de intermediere tipic, care poarta numele de angajament ferm, intermediarii cumpara actiunile de la emitent si apoi le revand publicului. Intermediarii sunt platiti prin intermediul marjei sau diferentei dintre pretul de vanzare al actiunilor si cel de cumparare de la emitent, deoarece este permisa vanzarea la un pret mai mare. In aceasta situatie, insa, intermediarii isi asuma si riscul de a nu fi capabili sa vanda actiunile cumparate la pretul stabilit initial. In cazul in care intermediarii considera ca oferta initiala este foarte riscanta, ei evita sa isi asume un angajament ferm si intermediaza emisiunea prin intermediul unui angajament al celor mai bune eforturi. Acest aranjament de intermediere presupune numai obligatia intermediarului de a depune toate eforturile necesare pentru a plasa actiunile catre investitori, dar nu inseamna garantarea plasarii integrale a emisiunii. Riscul este asumat de catre emitent, iar sumele incasate de intermediari vor fi mai mici.

Inainte de vanzarea oricarei actiuni si indiferent de aranjamentul de intermediere folosit, compania este obligata sa inregistreze actiunile la Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM). Acest lucru presupune punerea la punct a unei documentatii stufoase, care contine informatii cu privire la istoria firmei, afacerile existente, planurile de viitor, ca si despre finantarea propusa. CNVM nu evalueaza viabilitatea unei investitii, ci doar verifica declaratia firmei in ceea ce priveste acuratetea si cuprinsul ei. Dupa inregistrarea emisiunii, investitorii primesc un prospect de emisiune preliminar, care are, in principal, rolul de a arata acestora care sunt riscurile la care se expun prin investirea in firma respectiva. De asemenea, compania si firmele de intermediere fixeaza pretul emisiunii. Inainte de stabilirea pretului emisiunii, firmele de intermediere pot organiza o campanie publicitara, care ofera atat acestora, cat si managerilor companiei interesate, posibilitatea de a intra in contact cu posibili investitori. Investitorii isi pot prezenta reactiile fata de emisiune, pot sugera un pret pe care il considera bun pentru actiunile oferite si pot indica cat de mult sunt pregatiti sa ofere pentru actiunile firmei.

Managerii firmei doresc sa obtina cel mai mare pret posibil pentru actiunile oferite spre vanzare, in timp ce firmele de intermediere sunt mai precaute si incearca sa subevalueze oferta publica initiala. Subevaluarea reprezinta un cost pentru actionarii existenti, deoarece noii investitori vor cumpara actiuni ale firmei la un pret favorabil.

Costurile unei noi emisiuni de actiuni sunt denumite costuri flotante. Subevaluarea nu este, din nefericire, singurul cost de flotare. De exemplu, pregatirea pentru inregistrarea titlurilor la CNVM si pregatirea prospectului de emisiune presupun asistenta juridica, manageriala, contabila. De asemenea, firma de intermediere financiara cere o marja din valoarea totala a emisiunii.

b)    Finantarea prin fonduri de imprumut

Atunci cand se imprumuta, companiile promit creditorilor sa efectueze o serie de plati de

dobanda periodice si sa achite suma imprumutata initial, ce poarta denumirea de principal. Totusi, companiile organizate ca societati pe actiuni sau ca societati cu raspundere limitata dispun de raspundere limitata. Aceasta inseamna ca, daca firma se confrunta cu dificultati financiare majore, ea are dreptul sa renunte la plata datoriilor si sa remita activele firmei catre creditori. In mod evident, firma va alege falimentul in situatia in care valoarea activelor de care dispune este mai mica decat valoarea datoriilor pe care le are de platit.

Deoarece creditorii nu sunt considerati proprietari ai firmei, ei nu dispun de putere de vot in ceea ce priveste deciziile firmei. De asemenea, platile de dobanzi ale companiei sunt privite drept costuri si sunt platite inainte de calcularea impozitelor pe profit, in timp ce dividendele actionarilor sunt platite dupa achitarea impozitelor. Aceasta inseamna ca guvernul, de fapt, ofera o subventie fiscala la utilizarea datoriei ca forma de finantare a firmei, ceea ce nu se intampla in cazul actiunilor.

Astazi, fondurile pe care firmele le pot imprumuta imbraca diverse forme, astfel ca avem nevoie de cateva repere pentru a face o descriere clara a diverselor oportunitati pe care firmele le au pentru a atrage imprumuturi. Aceste repere sunt: tipul ratei dobanzii, scadenta imprumutului, conditiile de rambursare, senioritatea si subordonarea, garantarea imprumuturilor, riscul de nerambursare, tipul plasamentului si masurile de protectie.

In general, rata dobanzii pentru un imprumut este cunoscuta la momentul angajarii creditului. Desigur, nu intotdeauna este bine pentru o companie sa aiba o datorie cu o rata fixa a dobanzii. Acesta este un lucru bun in cazul in care, pe piata, rata dobanzii are tendinta sa creasca, pentru ca firma va plati o dobanda mai mica, dar daca rata dobanzii scade fata de momentul la care firmei i-a fost calculata dobanda, firma va plati mai mult in contul datoriei. In cazul creditelor obligatare, dobanzile fixe sunt mult mai intalnite decat in cazul creditelor bancare. Rata fluctuanta a dobanzii cuprinde componenta fluctuanta si prima fixa. Componenta fluctuanta reprezinta, de obicei, o rata a dobanzii de referinta ceruta de catre banci firmelor mari, care se bucura de riscuri de nerambursare reduse. Aceasta componenta fluctuanta este ajustata in sus sau in jos, in functie de nivelul general al ratelor dobanzii. Prima fixa reprezinta o componenta fixa si este stabilita in functie de bonitatea si riscurile agentului economic care se imprumuta. De obicei, pentru firmele mici si mijlocii primele fixe sunt mai mari, in timp ce firmele mari se bucura de prime fixe mai mici, datorita riscului de nerambursare mai mic.

In functie de scadenta lor, imprumuturile se incadreaza in 2 categorii: imprumuturi pe termen scurt (scadenta de pana la 1 an) si imprumuturi pe termen mediu si lung (scadenta de peste 1 an). Imprumuturile pe termen scurt sunt inscrise in bilantul firmei in cadrul pasivelor curente, iar imprumuturile pe termen mediu si lung sunt inscrise in bilant ca datorie pe termen lung. Au existat si cazuri in care cateva banci britanice au emis obligatiuni cu scadenta nelimitata; la cealalta extrema intalnim imprumuturile de la o zi la alta, luate de firme mari si banci (credite overnight).

In general, imprumuturile pe termen lung sunt rambursate de catre debitori intr-un mod regulat, de obicei dupa scurgerea unei perioade de gratie initiale. In cazul obligatiunilor, rambursarea se face prin intermediul unui fond de rezerva, a carui existenta este anuntata creditorilor de la inceput. Anual, firma alimenteaza acest fond de rezerva cu o anumita suma, care este folosita pentru rambursarea sumelor imprumutate. In acest caz, creditorii sunt dispusi sa ofere fondurile la rate mai mici ale dobanzii, deoarece ei stiu ca sansa de a fi rambursati este mai mare daca firma pune deoparte o anumita suma de bani anual. De asemenea, firmele care emit obligatiuni isi rezerva, in anumite situatii, dreptul de a le "chema" - posibilitatea de a le rascumpara inainte de scadenta finala. Pretul la care firma poate rascumpara obligatiunilor este anuntat la momentul emisiunii obligatiunilor. Optiunea de chemare a obligatiunilor este atractiva pentru emitent, dar este nefavorabila pentru investitori, deoarece le limiteaza potentialul de castig, fapt ce determina ca rata dobanzii ceruta de investitori pentru obligatiunile ce pot fi chemate sa fie mai mare decat cea pentru obligatiunile simple.

Anumite imprumuturi sunt denumite subordonate si reprezinta o datorie secundara, iar creditorii de acest tip sunt platiti numai dupa ce au fost platiti creditorii principali (seniori).

Una din cele mai intalnite forme de garantare a imprumuturilor se face cu ajutorul activelor imobiliare, iar creditele respective se numesc credite ipotecare. In cazul firmelor, in momentul solicitarii imprumutului, firmele pun deoparte o serie de active drept garantie, iar imprumutul este denumit garantat. In cazul neplatii creditului, creditorul care beneficiaza de un astfel de imprumut garantat are prima pretentie asupra garantiei, iar ceilalti creditori au o pretentie generala asupra restului de active ale firmei sau numai o pretentie secundara asupra garantiei.

Detinerea unei pretentii principale si garantarea imprumuturilor reprezinta modalitati prin care investitorii isi limiteaza riscul de nerambursare. Un imprumut poate fi foarte bine garantat, dar riscul sau depinde de valoarea si riscul activelor firmei. De obicei, investitorii vor cere o rata a dobanzii mai mare pentru creditele considerate mai riscante.

Imprumuturile solicitate de companii pot fi publice sau private. Creditele bancare sunt toate plasamente private, in sensul ca numai unul sau, eventual, cativa creditori acorda respectivul imprumut. Emisiunile de obligatiuni pot fi atat private, cat si publice. Emisiunile publice de obligatiuni sunt vandute oricarui investitor care doreste sa le cumpere si, o data ce au fost emise, sunt tranzactionate in mod liber pe piata financiara secundara. In cazul unui plasament privat, emisiunea este vanduta direct unui numar mic de banci, companii de asigurari sau altor institutii financiare interesate.

Atunci cand investitorii acorda un imprumut unei companii, ei stiu ca este posibil sa nu isi recupereze sumele investite. Totusi, ei se asteapta ca firma sa foloseasca sumele imprumutate in mod judicios si sa nu isi asume riscuri nerezonabile. Pentru a dispune de o anumita garantie ca firma va folosi fondurile in mod corect, creditorii impun acesteia un numar de conditii, denumite masuri de protectie. O companie onesta este pregatita sa accepte aceste conditii, deoarece stie ca ele permit firmei sa imprumute fondurile de care are nevoie la o rata rezonabila a dobanzii. Companiile care imprumuta sume moderate au sanse mai reduse de a se confrunta cu dificultati, comparativ cu firmele care imprumuta sume foarte mari. Prin urmare, creditorii doresc sa nu devina creditori subordonati si nici ca firma debitoare sa aiba un grad de indatorare ridicat.

Alte surse si modalitati de finantare ale firmelor

Pe langa cele doua mari tipuri de finantare, firmele dispun si de alte surse de finantare, care mai ales in cazul firmelor mici, se pot constitui in principalele modalitati de colectare a fondurilor necesare pentru dezvoltarea activitatii.

Finantarea pe termen scurt

Creditele pe termen scurt se acorda de banci pe o perioada pana la 12 luni pentru agentii

economici inscrisi in Registrul comertului, care prezinta garantii ferme, au cont in banca si sunt profitabili. Atat la acordare, cat si pentru intreaga perioada de utilizare debitorii trebuie sa garanteze creditele cu valori materiale si resurse financiare prevazute a se realiza, in suma cel putin egala cu creditul primit. Existenta garantiei constituie o certitudine pentru banca ca isi va putea recupera sumele imprumutate, in cazul nerambursarii la termen a creditului.

In garantia creditului poate intre orice bun din patrimoniul societatii comerciale: stocuri, mijloace banesti in cont, resurse financiare prevazute a se realiza in viitor. Nu pot constitui garatii stocurile de proasta calitate, cu termen de garantie depasit, prost depozitate etc. Pentru intreprinderile private mici creditele se garanteaza cu intreg patrimoniul existent. Valoarea garantiilor trebuie sa fie cu cel putin 20% mai mare decat creditul acordat. In caz de nevoie se poate apela si la giranti, reprezentand terte persoane care se ofera sa garanteze cu averea si veniturile lor pentru eventualitatea ca la scadenta debitorul nu poate rambursa creditul.

Creditarea pe termen scurt a societatilor comerciale se efectueaza prin contul curent si prin conturi simple de imprumut. Bancile comerciale acorda diferite credite pe termen scurt: credite de trezorerie; credite pentru sconturi, cheltuieli si alte active constituite temporar din cauze justificate economic; credite pentru stocuri sezoniere; credite pentru nevoi temporare.

Creditele de trezorerie se acorda pentru acoperirea decalajului intre totalul stocurilor si cheltuielilor - pe de o parte - si totalul resurselor si incasarilor - de pe alta parte. Ele se acorda in contul curent, prin care se efectueaza, de regula, incasarile si platile societatilor comerciale si ale altor agenti economici.

Creditele pentru nevoi temporare au in vedere acoperirea unor nevoi de fonduri peste cele

rezultate din situatia de trezorerie, determinate de cauze obiective cum sunt: primirea unor marfuri din productia interna sau din import in avans sau in devans fata de termenele contractate, cu conditia ca marfurile sa aiba asigurata desfacerea; acumularea de stocuri in vederea participarii la targuri, expozitii, pentru deschiderea de noi magazine, pentru schimbul de marfuri cu alte tari. Creditele pentru nevoi temporare se acorda prin conturi simple de imprumut si sunt negociabile, ca si creditele de trezorerie.

Factoringul reprezinta operatiunea prin care un client, numit aderent, transfera proprietatea creantelor pe care le detine din facturi comerciale catre o alta entitate, numita factor (institutie de credit sau institutie financiara nebancara), in vederea obtinerii de finantare imediata. Rezulta, deci, ca factorul are rol de finantator. Daca operatiunea de factoring reprezinta o modalitate rapida de finantare, inseamna ca, in mod explicit, este generatoare de credite pe termen scurt. Aderentul urmareste sa-si incaseze pretul facturilor inainte de scadenta, iar factorul urmareste sa obtina un beneficiu, de obicei un anumit procent din facturile pe care le deconteaza in avans. In functie de natura contractului incheiat intre parti, factorul poate asigura administrarea si incasarea creantelor aderentului, asumandu-si in anumite situatii riscul de neplata a acestuia.

Finantarea prin retinerea unei parti din profit

Profiturile retinute reprezinta capital suplimentar investit in firma de proprietarii sai si pot

fi asimiliate cu o noua emisiune de actiuni. O companie care retine din profiturile dupa impozitare o anumita suma ar fi putut sa o plateasca proprietarilor firmei ca dividende sau participatii la profit si apoi, ar fi putut emite noi actiuni sau parti sociale pentru a obtine aceeasi suma drept capital suplimentar. Managerii firmelor prefera finantarea prin retinerea unei parti din profit pentru a evita ceea ce unii numesc "toanele" pietei financiare. Actionarii si creditorii firmei vor dori sa monitorizeze managerii pentru a fi siguri ca acestia se achita de obligatia contractuala de a mari valoarea firmei. Aceasta monitorizare presupune, insa, din partea investitorilor, suportarea unor costuri, care sunt cu atat mai mari cu cat dimensiunea firmei este mai mare si numarul de manageri este si el ridicat. Exista si motive suficient de puternice pentru ca managerii sa apeleze la fondurile generate intern in cadrul firmei: de exemplu, sunt evitate costurile emisiunii de active financiare.

Finantarea prin leasing

Leasingul reprezinta o forma de inchiriere realizata de societati specializate, numite

societati de leasing, a unor bunuri de capital (autoturisme, masini, instalatii etc.) catre beneficiari care nu dispun de fonduri proprii pentru achizitionarea acestor bunuri sau care nu pot sau nu doresc sa recurga la credite bancare sau alte forme de imprumut.

Leasingul presupune existenta a trei persoane:

o Furnizorul;

o Societatea finantatoare (societatea de leasing);

o Utilizatorul (beneficiarul finantarii).

Societatea de leasing cumpara de la furnizor bunul solicitat de utilizator si il cedeaza acestuia din urma pe o anumita perioada de timp contra unor chirii lunare. Aceasta reprezinta in esenta operatiunea de finantare prin leasing. Pentru utilizator, aceasta operatiune ii va aduce si alte avantaje cum ar fi:

ii permite realizarea de investitii atunci cand nu dispune de lichiditatile necesare.

ii permite sa-si foloseasca fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor circulante), cele care sunt aducatoare de profit;

ii permite sa fie in pas cu noua tehnologie prin aceea ca la sfarsitul contractului de leasing poate returna bunul societatii finantatoare si sa inchirieze altul ale carui caracteristici tehnice sporite ii pot oferi o eficienta mai mare in exploatare;

ii permite sa beneficieze de amanarea platii taxelor vamale pana la sfarsitul contractului pentru bunurile aduse din import;

ii permite sa beneficieze de facilitatile fiscale. Intreaga valoare a ratei de leasing este deductibila fiscal pentru intreprinderile mici si mijlocii.

Formele leasing-ului sunt diferite, fiind determinate si folosite in functie de posibilitatile de finantare ale furnizorului, de limitele pietei, gradul de organizare si desfacere a produselor la export, astfel:

a) dupa obiectul sau, leasing-ul poate fi mobiliar sau imobiliar. In relatiile comerciale internationale, un loc important revine leasing-ului mobiliar, pentru ca se refera la echipamente industriale, oferind garantia folosirii lor pe o perioada mai mare de un an, dand posibilitatea utilizatorului sa achizitioneze echipamentul la expirarea termenului de locatie. Leasing-ul mobiliar reprezinta optiunea cea mai frecventa in relatiile comerciale internationale si din motive financiare.

b) in raport de implicarea partilor, leasing-ul este direct sau indirect. Leasing-ul este definit ca fiind direct cand perfectarea contractului are loc intre furnizor si client, iar indirect este atunci cand este realizat prin intermediul unei societati specializate.

c) dupa continutul ratelor leasing-ul este financiar sau operational. Leasingul financiar se caracterizeaza prin aceea ca in perioada de baza a inchirierii este recuperat pretul de export, costurile auxiliare si se obtine un anumit profit. Leasing-ul operational este caracterizat prin aceea ca in perioada de baza se obtine numai o parte din pretul de export.

d) dupa procedurile de calcul al ratelor, leasing-ul este net sau brut. Leasingul net este acela in care ratele cuprind pretul net de vanzare al echipamentului si beneficiul realizat din utilizarea bunului respectiv. Leasing-ul brut, care mai este cunoscut si sub denumirea de full-service leasing, este acela in care ratele includ: pretul net de vanzare al bunurilor inchiriate; cheltuielile efectuate pentru intretinerea si reparatiile echipamentelor, masinilor sau utilajelor inchiriate; profiturile realizate pe parcursul utilizarii lor.

e) dupa durata inchirierii, leasing-ul poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. Leasing-ul pe termen scurt implica inchirierea echipamentelor pe baza mai multor contracte de o durata mai redusa. Leasing-ul pe termen lung este acela in care se incheie un singur contract pentru intreaga

perioada.

f) mai sunt intalnite: leasing-ul experimental, leasing-ul ordinatoarelor, renting-ul si lease-back-ul. Leasing-ul experimental se caracterizeaza prin inchirierea bunurilor pe o perioada scurta de doua sau de trei luni, in mod experimental. Leasing-ul ordinatoarelor se caracterizeaza prin finantarea si comercializarea calculatoarelor si a altor echipamente. Aceasta forma de leasing mai este cunoscuta si sub denumirea de time sharing. Rentingul sau hire isi dovedesc utilitatea, mai ales, in cazul mijloacelor de transport. Fiind un mijloc de finantare deosebit de ingenios, lease-back-ul este utilizat intr-o masura tot mai mare. Prin lease-back, proprietarul, fara sa piarda echipamentul care ii serveste onorarii comenzilor, obtine capital in scopul dezvoltarii activitatilor sale economice.

In general, in derularea unui contract de leasing, sunt implicate, in diverse etape ale procesului de finantare, cel putin cinci parti: societatea de leasing, clientul sau utilizatorul final, furnizorul bunului achizitionat, banca finantatoare si, nu in ultimul rand o societate de asigurare.

Finantarea prin capital de risc

Acest tip de finantare a afacerilor a capatat o dezvoltare deosebita in ultimii ani si este

avantajoasa din multe puncte de vedere, fiind folosita mai ales in cazul firmelor mici, aflate la inceput de drum. Participarea cu capital propriu intr-o afacere noua poarta denumirea de o finantare prin capital de risc (venture capital) si ea este oferita de firme specializate, persoane fizice sau fonduri de investitii.

Obtinerea unei finantari cu capital de risc nu este deloc usoara. Primul pas consta in pregatirea unui plan de afaceri. Acesta descrie produsul, piata potentiala, metoda de productie, resursele necesare pentru ca afacerea sa aiba succes. In momentul elaborarii planului de afaceri, este importanta decizia doritorului unui astfel de tip de finantare de a investi la randul sau bani in afacere, oferind un semnal important cu privire la increderea pe care o are in succesul afacerii.

Compania care investeste banii in aceasta finantare cu capital de risc stie foarte bine ca succesul unei afaceri depinde, in primul rand, de eforturile depuse de managerii firmei. De asemenea, firma finantatoare va oferi mai curand fondurile necesare pana la prima dezvoltare majora a afacerii, decat toate fondurile solicitate.

Realitatea arata ca, in general si in medie, dintr-un total de 10 firme in care firmele de finantare cu capital de risc investesc, numai doua sau trei se dovedesc de succes si numai una reuseste sa genereze castiguri substantiale. Din statisticile facute pot fi puse in evidenta doua reguli de succes ale unei investitii cu capital de risc:

a) Este bine sa nu se evite asumarea riscurilor si sa fie acceptate sansele reduse de a avea succes.

b) Trebuie pe cat posibil sa fie reduse pierderile.