Tarile cu economii dezvoltate

TARILE CU ECONOMII DEZVOLTATE

Privire de ansamblu

Statele Unite ale Americii

Japonia

Uniunea Europeana

Obiective:

Dupa parcurgerea acestui capitol, studentii vor putea sa:

- prezinte trasaturile comune tarilor dezvoltate

- inteleaga dinamica sistemului economic international

- prezinte particularitatile economiei americane

Cuvinte cheie : OCDE, G8, economie de piata, sectorul tertiar, criza economica, informatizare, robotizare

Structura economica a tarilor dezvoltate a evoluat in asa fel incat, serviciile au ponderea cea mai mare, fiind urmate in odine de industrie si agricultura. Un rol important revine sanatatii publice si bineinteles, invatamantului si cercetarii stiintifice.

Privire de ansamblu

Desi numarul tarilor dezvoltate constituie inca sursa de controverse printre specialisti, cei mai multi dintre acestia identifica tarile dezvoltate cu tarile membre ale OCDE (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica).

Infiintata in 1960 si intrata in functiune un an mai tarziu, aceasta organizatie interguvernamentala (cu sediul la Paris si condusa de un consiliu format din reprezentantii tuturor statelor membre isi propune sa "formuleze, coordoneze si sa promoveze" politici destinate sa incurajeze cresterea economica, mentinerea stabilitatii financiare a tarilor membre, precum si acordarea de asistenta financiara si tehnica tarilor in curs de dezvoltare.

In momentul de fata, statele membre ale OCDE detin impreuna peste 70% din productia si comertul mondial cu bunuri si servicii si peste 90% din volumul investitiilor straine directe la nivel mondial, motiv pentru care Organizatia a fost numita "clubul tarilor bogate". In acelasi timp, populatia lor este mult mai mica decat cea a tarilor in dezvoltare.

Tarile membre OCDE in numar de 30 reprezinta o structura foarte solida. Celor 20 de state care au fondat organizatia in 1961 - SUA, Canada, Franta, Italia, Spania, Portugalia, Germania, Austria, Belgia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Islanda, Irlanda, Norvegia, Suedia, Elvetia, Marea Britanie, Grecia, Turcia - li s-au alaturat incepand cu anul 1964 alti 10 parteneri importanti: Japonia, Finlanda, Australia, Noua Zeelanda, Mexic, Republica Ceha, Coreea de Sud, Polonia, Ungaria, ultima tara admisa fiind Republica Slovaca, in decembrie 2000.

Potrivit altor specialisti, printre statele membre ale OCDE, sunt totusi cateva tari care nu pot fi considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numarul lor (de exemplu, Turcia, Coreea de Sud sau Mexic nu sunt considerate a face parte din categoria tarilor dezvoltate).

Indiferent cate tari fac parte din categoria celor dezvoltate, cert este faptul ca aceste tari au o serie de trasaturi comune:

sunt tari cu economie de piata, ceea ce presupune ca proprietatea privata constituie principala sursa a motivatiei si dinamicii acestor economii;

sunt tari industriale - ca urmare a progresului tehnico-stiintific ("economia cosurilor de fabrica" a cedat locul economiei bazate pe informatie si inalta tehnologie.)[1], factorii intensivi ai dezvoltarii au trecut pe primul plan, ceea ce a condus la cresterea productivitatii si a calitatii.

in structura economiilor lor nationale, o pondere ridicata o detin sectoarele secundar si mai ales tertiar, in comparatie cu cel primar; desi s-a industrializat, agricultura detine o pondere de 2-5% din PIB.

tarile dezvoltate cu economie de piata detin ponderea cea mai mare in exporturile mondiale, aceasta fiind in prezent in jur de 80%, iar in structura exporturilor predomina produsele cu inalt grad de prelucrare;

monedele celor mai puternice dintre tarile dezvoltate constituie monedele de rezerva ale tuturor tarilor lumii;

inregistreaza cele mai mari progrese in planul cercetarii-dezvoltarii, etc.

nivelul de trai[2], inregistrat in aceste tari, este cel mai ridicat din lume

evident, nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale;

in structura cererii individuale de consum se remarca o crestere continua a ponderii bunurilor de folosinta indelungata (a caror calitate se aliniaza la cele mai ridicate standarde) si mai ales a serviciilor

aportul zilnic de calorii depaseste nevoile reale

gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%;

accesul la asistenta sanitara si la alte servicii de baza este asigurat pentru majoritatea populatiei;

speranta de viata a depasit 70 de ani

aceste tari au determinat transnationalizarea vietii economice; ele sunt, in acelasi timp, tari de origine si tari-gazde ale celor mai puternice STN

Obs: Trasaturile enumerate mai sus nu se intalnesc intocmai in toate tarile dezvoltate cu economie de piata, fiind situatii in care ele se confirma doar partial, ca in cazul ultimelor tari europene intrate in acest grup (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia).

O alta grupare a celor mai dezvoltate economii (cele mai puternic industrializate state din lume) este cea cunoscuta sub denumirea de G8 (G7 plus Rusia)[3].

Grupul celor Opt (G8) reprezinta un forum international al guvernelor unor state dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic si militar: Statele Unite ale Americii, Franta, Germania, Marea Britanie, Japonia, Italia, Canada, Rusia. Impreuna, acestea, desi cuprind aproximativ 14% din populatia lumii, insumeaza 65% din economia mondiala. De asemenea, ele totalizeaza aproximativ 72% din cheltuielile militare din lume, iar patru din cele opt, adica Franta, Rusia, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii detin peste 95% din armamentul nuclear al lumii.

Tot mai des se vorbeste in ultima vreme de iminenta transformarii G8 in G13, prin alaturarea altor 5 tari cu economii aflate in plina dezvoltare - China, India, Mexicul, Brazilia si Africa de Sud (cea mai puternica economie a continentului negru state care au inregistrat cresteri economice de aproximativ 10 la suta pe an (mai ales in cazul Chinei). Sunt tari care "castiga teren" atat din punct de vedere economic, cat si demografic, politic si geopolitic.

Alaturarea acestor tari la G8 poate fi explicata si de amplificarea problemelor ce necesita o interventie la nivel global a statelor lumii (terorismul international, conflictele armate, incalzirea globala, probleme ecologice, criza demografica, pandemiile, precum si probleme legate de domeniul economic etc.). Chiar daca unele tari se opun acestei miscari, putem spune ca acest trend este conditionat de statele puternic dezvoltate (Franta, Marea Britanie, SUA etc.), care nu doresc sa rezolve in mod unilateral probleme globale (de exemplu, incalzirea globala), deoarece le defavorizeaza. Mai mult, aceste tari sunt interesate de intensificarea relatiilor economice cu tarile propuse pentru largirea G8. De exemplu, Franta si Marea Britanie, dar si SUA, isi intensifica raporturile economice si de alta natura cu India si China. Drept urmare, posibilul G13 ar putea sa le ofere noi oportunitati in dezvoltarea relatiilor economice cu acestea.

Indiferent care este numarul tarilor cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, cert este ca acestea n-au urmat o traiectorie asemanatoare.

Ca si cand ar actiona o lege naturala, in fiecare secol suntem martori la ridicarea unei tari care, cu vointa, ambitie si cu putere intelectuala si morala, incearca sa modeleze intregul sistem international conform propriilor sale valori. Desi in secolul al XIX-lea, Marea Britanie a exercitat o forma de hegemonie economica asupra unei parti insemnate a lumii[4], in secolul al XX-lea si-a pierdut statutul de atelier industrial la nivel mondial, pe care il obtinuse la sfarsitul secolului al XVIII-lea, iar dupa disparitia imperiului sau colonial a iesit din cursa pentru suprematie. De la britanici, stafeta a fost preluata de Statele Unite, a caror economie a avut o evolutie ascendenta. Dupa prabusirea URSS, Statele Unite au ramas singura superputere. Pe de alta parte, Japonia, desi invinsa in ultimul razboi mondial, a cunoscut un salt spectaculos din punct de vedere economic , iar in ultima vreme, tot mai multi sunt cei care vor sa dezlege "secretele Chinei - ascensiunea unei noi superputeri mondiale , intr-un moment de ascensiune economica si a altor economii asiatice.

Statele Unite ale Americii[7]

"Economia mondiala se confrunta cu probleme serioase in a-si sustine cresterea din ultimii ani" - se arata in raportul ONU "Situatia economica mondiala si perspective pentru 2008" New York, 9 ianuarie 2008.

De la criza imobiliara americana la criza economica mondiala

In 2007, cresterea economica globala a fost robusta, peste de o suta de economii au atins o crestere a productiei de 3% per capital sau chiar mai mare. Tarile in curs de dezvoltare au gravitat in jurul mediei de 7%. In mod remarcabil, cresterea economica din Africa s-a intensificat in 2007, ajungand la aproape 6% si se asteapta ca acest scenariu sa continue, depasind 6% in 2008.

Cu toate acestea, cresterea economica ar putea cunoaste si reversul medaliei. Marea problema pentru sfarsitul acestui deceniu vine acum din partea economiei nord-americane. Aceasta situatie vizeaza nu numai SUA, ci intreaga economie mondiala, care va inregistra, fara indoiala, o incetinire a ritmului de crestere.

O descrestere lenta a celei mai mari economii a lumii va lovi dur multe dintre natiunile sarace, pentru ca ea va incetini comertul mondial; in plus, efectul de domino al unei recesiuni economice americane ar fi doborarea cresterii exporturilor din China, Japonia si Europa, reducandu-le totodata si cererea de export din partea tarilor in curs de dezvoltare[8].

Potrivit BBC News, la baza crizei economice globale sta criza imobiliara din SUA, in conditiile in care bancile au acumulat imprumuturi nerentabile, pe care apoi le-au vandut in intreaga lume.

Cele mai recente victime sunt milioanele de familii americane care sunt in situatia de a-si pierde casele, dupa ce au contractat credite ipotecare ale caror rate de dobanda au crescut foarte mult.  

Pe langa prabusirea pietei imobiliare si criza de pe piata creditelor, SUA se confrunta si cu prabusirea burselor si a unui numar de banci de investitii importante, crestere somajului si desigur, pericolul recesiunii economice.

In ciuda problemelor reale[9] cu care se confrunta in prezent SUA, economia americana, ramane, cel putin pentru moment , una dintre cele mai dezvoltate din lume

Datorita conditiilor naturale propice si a sporului demografic, industria s-a dezvoltat intr-un ritm rapid, ceea ce a permis SUA sa ocupe o pozitie de frunte pe arena internationala. Totodata, statul este considerat simbolul economiei libere de piata. Datorita abundentei bogatiilor naturale (carbune, petrol, gaze naturale, hidroenergie), el este mai putin dependent de importul de energie decat majoritatea celorlalte state industrializate, avand totodata avantajul unor culturi agricole considerabile, mai ales de grau, o parte importanta a productiei agricole fiind exportata in intreaga lume.

Particularitati ale economiei americane

In economia americana, serviciile au ponderea cea mai mare, revenindu-le peste doua treimi din active; pe locul doi se afla industria cu aproximativ 30%, in timp ce agricultura ocupa doar 3-4% (cu toate ca ponderea este atat de mica in cazul agriculturii, SUA se afla printre primele tari exportatoare de produse agricole, ceea ce arata eficienta acestui sector).

SUA se situeaza printre primele trei tari la productia de petrol si produse petroliere, gaze, carbune, electricitate, informatica[11], zootehnie, industrie hoteliera etc. Firmele americane sunt, in unele cazuri, cele mai puternice din lume: General Motors, General Electric si Boeing detin primul loc mondial in productia de automobile, de bunuri de echipament si, respectiv, de avioane (toate sunt ramuri industriale de varf), aceste companii avand cifre de afaceri care depasesc PNB al unor tari precum Romania, sau chiar Belgia sau Austria.

Chiar daca SUA sunt cunoscute, in special, prin aceste companii multinationale, aproximativ 90% dintre firmele americane sunt de dimensiuni mici (au mai putin de o suta de angajati), iar dintre acestea, mai mult de jumatate au in jur de cinci angajati.

Accentul este pus pe informatizare - trasatura care determina si dimensiunile relativ reduse ale intreprinderilor, angajatii doar apreciaza si coordoneaza activitatea; in prezent in SUA doar 12% din populatia activa mai lucreaza direct in productie.

Orientarea permanenta spre robotizare are implicatii foarte mari asupra productivitatii muncii. Desi intr-o faza de inceput - daca facem o comparatie cu Japonia - in anul 2003, de exemplu, erau aproximativ 150.000 de roboti numai in industria auto americana.

Migrarea agentilor economici catre zonele rurale - zonele rurale sunt atractive pentru firme intrucat exista numeroase stimulente din partea statului, poluarea este mai mica, problema transportului nu este atat de grava ca in zonele urbane, cerintele salariale sunt ceva mai mici, iar sindicatele afecteaza mai putin activitatea firmelor.

Sistemul bursier american, considerat ca fiind cel mai dezvoltat si cel mai eficient din lume, traverseaza, actualmente, o perioada critica, vorbindu-se chiar despre posibila prabusire a sa.[12]

In concluzie, in prezent, SUA (caracterizata prin resurse naturale, informatizare, robotizare, inovatie tehnologica si manageriala s.a.) se confrunta totusi cu dificultati economice, determinate de cresterea cheltuielilor militare, de speculatiile imobiliare si pe bursa, de creditarea excesiva etc. existand astfel probleme in ceea ce priveste deficitul bugetar si scaderea puterii de cumparare a dolarului american.   

Japonia

Cea de-a doua economie a lumii, Japonia, este una dintre tarile cu cea mai interesanta evolutie. La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, seria de agresiuni militare ale Japoniei (impotriva Rusiei, Chinei si Coreei) a constituit un factor de stimularea dezvoltarii industriilor grele, care se adresa, in special, pietei interne. Singura ramura industriala care isi formase o baza de export era industria textila. Incapacitatea de a concura cu produse textile de calitate produsele tarilor vestice, a fortat Japonia sa opteze pentru textile ieftine destinate in special pietelor asiatice.

Dezvoltarea economica a Japoniei in perioada postbelica a cunoscut doua etape. Din 1955 pana in 1972 economia Japoniei a crescut cu un ritm mediu anula de 10%, fenomen care a si facut sa se vorbeasca despre miracolul japonez. Populatia urbana a crescut, industria a cunoscut o dezvoltare sustinuta, devansand agricultura si devenind cea mai importanta ramura a economiei nationala, rata economiilor ridicata a permis cresterea capitalului si realizarea de noi investitii in domeniile de varf. Desi situata la baza ierarhiei mondiale a tarilor industrializate la inceputul perioadei postbelice, la inceputul anilor '60, Japonia ajunsese in topul acestei ierarhii. Intre 1970-1984, productia industriala a scazut cu 4% in Marea Britanie si a crescut cu 48% in SUA, in Japonia cresterea a fost exploziva, de 162%, conform aprecierilor Bancii Mondiale. La inceputul anilor '90, rata somajului inregistra valori de 13,5% in Marea Britanie, de 7,7% in SUA si de doar 3,5% in Japonia. In anii '80, deficitul comercial al SUA devenise evident, in timp ce excedentul comercial al Japoniei se consolidase. In 1980, Japonia devansase toate tarile dezvoltate in productia de nave maritime, de automobile si televizoare si doar Uniunea Sovietica o intrecea in productia de otel. Unul din factorii explicativi ai acestui miracol economic a fost reprezentat de contextul geopolitic. Trecerea Chinei la sistemul comunist (1949) a fortat SUA sa-si schimbe fundamental pozitia fata de Japonia, intelegand rolul acesteia de bastion in calea raspandirii comunismului in Asia de sud-est, mai ales in conditiile in care se declansase deja conflictul coreean (1950-1953). Reconstructia economiei japoneze a beneficiat de cateva avantaje majore: forta de munca bine pregatita, flexibila, loiala si relativ ieftina; piata nationala larga cu infrastructura dezvoltata de comunicatii interne; pozitie geografica favorabila pentru schimburile comerciale in Asia.

Criza petroliera a fortat Japonia sa-si diversifice sursele de aprovizionare pentru a reduce dependenta de un singur exportator si a determinat cresterea investitiilor in cercetarea si dezvoltarea de masini cu un consum redus de carburanti, ceea ce a mentinut exporturile japoneze la niveluri ridicate si a permis plata facturii

energetice fara dificultati prea mari.

Politica economica a Japoniei a fost preponderent mercantilista. In acest context, un element esential l-a constituit investitiile straine directe puternic reglementat de catre stat. Japonia a fost pentru o perioada indelungata de timp o piata foarte greu accesibila investitorilor straini. In acelasi timp, investitiile straine directe japoneze in afara granitelor proprii au fost sustinute de cel putin doua tendinte manifestate in mediul international: masurile de protectie adoptate de catre tarile occidentale (in special SUA si UE) au determinat firmele japoneze sa deschida propriile filiale in strainatate, beneficiind astfel de protectia de care beneficiau si companiile autohtone, si valoarea ridicata a yenului japonez, ceea ce a facut foarte rentabile investitiile in special in zona asiatica, unde costurile erau mult mai reduse.

Puterea institutiilor guvernamentale asupra economiei rezulta din multitudinea licentelor, permiselor si aprobarilor necesare care reglementeaza cu strictete activitatea economica in Japonia, precum si din existenta unor edicte, neoficiale, dar in practica virtual obligatorii, numite "indrumare administrative". Influenta birocratiei este amplificata de o multitudine de organizatii cu functii semiregulatorii.

In mod traditional, cercurile de afaceri din Japonia mentin relatii foarte apropiate cu birocratia si cu cercurile politice. Activitatea politicienilor a depins de contributiile banesti ale marilor companii.

Marile companii ofera, de asemenea, posturi lucrative pentru inalti functionari care parasesc structurile administrative. Paternalismul birocratic impiedica aparitia de noi companii pe piata si intretine nivelul ridicat al preturilor. Membrii Dietei japoneze au un personal redus si se bazeaza in mod traditional pe oficiali din ministere pentru initierea de masuri si pregatirea legislatiei.

Pana in 1980, guvernul Japoniei a controlat accesul pe piata prin alocarea valutei si permitand investitii straine in functie de volumul transferului de tehnologie catre companiile japoneze. In buna masura reglementarile au fost eliminate, dar guvernul continua sa joace un rol important. Perceptia comuna este aceea ca menirea guvernului national este aceea de a indrepta industria catre productia cu valoare adaugata superioara. Ideea conform careia "piata" ar trebui sa-i calauzeasca pe oameni catre un standard de viata ridicat, prin intermediul "mainii sale invizibile", lipseste. Impresia dominanta este aceea ca rolul guvernului este de a remedia defectiunile pietei, ceea ce s-ar putea traduce printr-o atitudine protectoare cand este vorba de concurenta straina si posibila introducere de noi produse din exterior.

Companiile japoneze au prosperat ani indelungati intr-un mediu reglementat. Cand supraincalzirea economiei a luat sfarsit in 1991 si conditiile economice s-au inrautatit, companiile au inceput sa solicite dereglementarea economiei pentru a stimula cresterea si pentru a raspunde concurentei straine. In acelasi timp, ca efect al intaririi valorii yenului, companiile au inceput sa mute productia in strainatate pentru a reduce costurile. Aceasta a stimulat golirea industriei japoneze. Astazi, cu un yen fluctuant, unele companii contempla readucerea bazelor de productie in Japonia. In domenii in care dereglementarea a avut efectiv loc, ca acela al bunurilor de consum, pietele au explodat si importurile au atins cote de neimaginat anterior. Totusi, in domenii ca cel al bunurilor de capital industriale, eforturile de dereglementare au fost mai putin vizibile, iar companiile au fost mai putin capabile sa se delimiteze de legaturile lor traditionale de tip keiretsu in cautarea de noi surse.

Cea de-a doua criza a petrolului, trecerea la cursurile flotante, precum si recesiunea care a urmat acesteia a afectat si Japonia, diminuand ritmurile de crestere ale acestei tari si, intr-o oarecare masura, competitivitatea produselor japoneze. Cu toate acestea, la inceputul ultimului deceniu al secolului XX, tot mai multi specialisti erau convinsi ca suprematia Japoniei este o chestiune de ani, iar infrangerea Americii de catre fostul inamic va deveni o certitudine in plan economic.

Actiunile de politica economica inadecvate intr-o perioada in care toate statele se aflau in recesiune, precum si criza financiara din Asia de Sud Est au determinat pentru Japonia inceputul unei lungi perioade de regres economic sau stagnare, facandu-i si pe cei mai infocati sustinatori ai miracolului nipon sa se indoiasca de revenirea acestei tari. Cativa factori au contribuit la aceasta stare de lucruri:

- erodarea increderii in sistemul bancar japonez, determinata de falimentul mai multor banci de renume si a unor firme de investitii,

- inclinatia traditionala a japonezilor catre economisire a erodat consumul si, in consecinta, productia, in ciuda eforturilor autoritatilor de a impulsiona consumul prin reducerea dobanzilor sau promovarea unor pachete complexe de stimulare a cererii interne,

- datoria publica, care are un nivel ridicat si reglementarea excesiva, care determina ineficienta companiilor japoneze, aparate de concurenta prin reglementari si promovarea unor conexiuni stranse cu domeniul politic.

Scaderea preturilor de consum a fost stopata la inceputul lui 2001, cu toate ca inflatia a ramas constanta in aceasta perioada.

Deflatia este prevazuta sa continue pana cand se va ajunge la o crestere economica destul de puternica pentru a stopa caderea preturilor.

Finantele publice japoneze nu stau nici ele mai bine, dupa emisiunea de titluri de valoare din anul fiscal 2002 (aprilie 2002 - martie 2003), deficitul bugetar ramanand mare, 8,1% in 2003 si 8,2% in 2004.

In ciuda situatiei dificile prin care a trecut, Japonia continua sa detina un loc important in economia mondiala. Globalizarea a creat o piata in care fiecare actor reprezinta parte a unui sistem mai amplu, iar Japonia nu si-a spus, cu siguranta, ultimul cuvant.

Uniunea Europeana

Ideea unei Europe unite a pornit ca un vis in mintea unor oameni de cultura sau politici ca Victor Hugo sau Napoleon. De la vis la realitate au trebuit sa treaca mai multe decenii si razboaie in care statele ce trebuiau sa construiasca "Statele Unite ale Europei" s-au confruntat pe viata si pe moarte.

Uniunea Europeana (UE) este o entitate politica, sociala si economica, dezvoltata in Europa, ce este compusa din 27 state.

Simbolurile Uniunii Europene se refera la drapelul, imnul, deviza si moneda acesteia, conform Articolului IV-1 din proiectul de constitutie europeana. Potrivit constitutiei (care nu a intrat inca in vigoare) drapelul Uniunii este un cerc format din douasprezece stele, pe fond albastru, imnul este extras din Simfonia a 9-a, Oda Bucuriei de Ludwig van Beethoven, deviza este Unita in diversitate (deviza actuala este Unitate in diversitate), iar moneda acesteia este euro.

Daca Uniunea este luata ca o entitate de sine statatoare, ea are cea mai mare economie din lume cu un produs intern brut in 2004 de 12.332.296 milioane de dolari (PPC). Este preconizat ca economia UE sa creasca in urmatorul deceniu, prin aderarea unor state noi - in special datorita faptului ca noile state sunt de obicei mai sarace ca media europeana, urmand ca rapida crestere a PIB-ului in interiorul uniunii sa contribuie la dinamica Europei unite.

Odata cu constituirea Comunitatii Economice Europene, deoarece unul dintre primele sale obiective l-a reprezentat crearea unei uniuni vamale, a fost elaborata si pusa in aplicare, treptat o politica comerciala comuna, avand drept instrument principal tariful vamal comun (intrat in vigoare la 1 iulie 1968). Responsabilitatea in domeniul comercial extern este impartita intre Comisia Europeana si Consiliul de Ministri. Adoptarea tarifului vamal nu a fost lipsita de controversa (Ph. Rollet, 1995), tari precum Franta si Italia reclamand o protectie tarifara ridicata, altele, precum Germania si tarile Benelux, una scazuta.

Ca urmare a participarii sale la G.A.T.T., Comunitatea si-a redus treptat nivelul protectiei sale vamale, in primul rand la importul de produse industriale. La ultima runda de negocieri din cadrul G.A.T.T., Runda Uruguay, dupa aprige dispute cu SUA, principalul sau rival la exportul de produse agricole, Comunitatea a acceptat noile angajamente de reducere substantiala si a protectiei (tarifare si netarifare) la importul de produse agroalimentare.

Situata, ca nivel al protectiei practicate in aproprierea SUA, dar peste nivelul Japoniei, Uniunea Europeana se caracterizeaza printr-un nivel ridicat de protectie comerciala, echivalent cu o taxa vamala de 14% ad-valorem, acest nivel fiind explicabil in primul rand prin multitudinea si frecventa aplicarii de bariere netarifare (D. Negrescu, 1998). Astfel, nivelul protectiei vamale pentru produsele industriale a fost substantial redus dupa Runda Tokyo, reprezentand pana la Runda Uruguay o medie ponderata a taxelor vamale de 4,6% (Ph. Rollet, 1995). Ca urmare a noilor reduceri operate dupa incheierea Rundei Uruguay, se pare ca, in prezent, media (ponderata) taxelor vamale pentru aceasta grupa de importuri este de 2,5% (D. Negrescu, 1998). Taxele vamale aduceau totusi, la nivelul anului 1991, un venit la bugetul comunitar care reprezenta circa 25% din veniturile totale (G. Raimbault, 1995).

Rezulta ca politica comerciala este instrumentata in primul rand prin intermediul barierelor netarifare (limitari cantitative, norme tehnice, reglementari sanitare etc.). Pana de curand, politica comerciala comunitara a avut un caracter partial dual, datorat disjunctiei dintre modul de aplicare a politicii tarifare si cel al barierelor netarifare. Astfel, daca prima este aplicata unitar pe ansamblul intregii comunitati in raport cu partenerii din exteriorul sau, ultimele, pana la intrarea in functiune a pietei interne unice (1993), puteau fi aplicate diferentiat la nivel de tara membra, atat fata de terti, cat si fata de tari partenere din interiorul Comunitatii. Conform estimarilor comunitare, impactul barierelor netarifare asupra schimburilor intracomunitare la sfarsitul anilor '80 era echivalent cu aplicarea unei taxe de import ad-valorem de 3-7%. De asemenea, pentru a exemplifica, sa mentionam ca, la finele anului 1992, specialistii apreciau ca se inregistrau 6500 de cazuri de aplicari de bariere cantitative la nivel national in cadrul Comunitatii.

Trecerea la Piata Interna Unica (PIU) a facut necesara unificarea si a politicii netarifare. Legat de acest proces a existat temerea ca, pe de o parte, se va produce o extindere a aplicarii acestei categorii de bariere, iar, pe de alta parte, ca tarile membre vor exercita presiuni pentru admiterea unor compensatii in schimbul renuntarii la utilizarea unor obstacole netarifare. Temerile partenerilor comunitari externi s-au conformat partial. Daca pe ansamblul schimburilor comunitare cu tertii (desigur, avem in vedere in primul rand importurile) ajustarea politicii netarifare la conditiile PIU se pare ca nu s-a asociat cu o escaladare a protectionismului comunitar, exista totusi patru grupe de produse in cazul carora restrictiile nationale netarifare au fost preluate la nivel comunitar, fara ca ele sa conduca la inrautatirea accesului marfurilor respective pe piata comunitara, comparativ cu perioada anterioara: textile, autovehicule, incaltaminte si banane. In al doilea rand se pare ca o forma de compensare a renuntarii la restrictiile nationale o reprezinta apelarea mai frecventa la masuri antidumping.

Specialistii vest-europeni nu sunt de acord cu aprecierile unora dintre partenerii lor comerciali, care se temeau ca, dupa crearea pietei interne unice, Comunitatea se va transforma intr-o "fortareata" comerciala. Ei considera ca nivelul protectiei comerciale, practica in prezent de UE, este comparabil cu cel al principalilor sai parteneri din tarile dezvoltate si, in primul rand, SUA. De asemenea, au fost si sunt voci care militeaza pentru o politica comerciala strategica la nivelul Comunitatii. Laureatul Premiului Nobel pentru stiinte economice, Maurice Allais, a fost unul dintre cei care in timpul si dupa finalizarea Rundei Uruguay a dus o campanie de presa sustinuta pentru a influenta in aceasta directie autoritatile comunitare. Philippe Rollet exprima o opinie asemanatoare: "Anumite activitati joaca un rol fundamental in competitivitatea si cresterea productivitatii pe termen lung ale unei tari datorita efectelor lor de antrenare si rolului pe care il joaca in crearea si difuzarea noilor procedee - si deci a normelor de productie - sau de noi produse. Liberul-schimb catre toate zarile nu garanteaza ca aceste activitati strategice pot fi durabil prezente pe teritoriul economic. O protectie la scara zonei (de integrare - n.n.) pentru a favoriza mentinerea si dezvoltarea acestor sectoare motor se justifica deci prin compensarea costurilor sale . prin economii externe.

In concluzie, Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre sase tari europene (Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda). Dupa cincizeci de ani si cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania si Portugalia; 1995: Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria; 2007: Bulgaria si Romania), Uniunea Europeana are astazi 27 de state membre. In prezent (februarie 2007), trei state au statutul de stat candidat: Croatia, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si Turcia.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relatiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, avand drept suport solidaritatea.

Principalele obiective:

Principalele obiective sunt:

promovarea progresului economic si social (piata unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999);

sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internationala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internationale, pozitii comune in cadrul organizatiilor internationale);

sa instituie cetatenia europeana(care nu inlocuieste cetatenia nationala dar o completeaza, conferind un numar de drepturi civile si politice cetatenilor europeni);

sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justitie (legata de functionarea pietei interne si in particular de libera circulatie a persoanelor);

sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene, impreuna cu tratatele fondatoare);

Cinci institutii sunt implicate in conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de catre popoarele Statelor Membre), Consiliul Uniunii Europene (reprezentand guvernele Statelor Membre), Comisia Europeana (executivul si organismul cu drept de a initia legislatie), Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (care asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi Europeana (responsabila de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste institutii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic si Social European si Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acorda sprijin ca pozitiile diferitelor categorii sociale si regiuni ale Uniunii Europene sa fie luate in considerare), Ombudsmanul European (care se ocupa de plangerile cetatenilor cu privire la administratia la nivel european), Banca Europeana de Investitii (institutia financiara a UE) si Banca Centrala Europeana (raspunzatoare de politica monetara in zona euro).