Tendintele evolutiei sistemelor financiare

TENDINTELE EVOLUTIEI SISTEMELOR FINANCIARE

1. Legatura dintre modurile fundamentale de finantare a intreprinderilor

1.1. Autofinantarea - domeniul si limitele sale

Autofinantarea constituie modul de finantare original si fundamental. Ea reprezinta forma originala a finantarii, intrucat corespunde primelor forme istorice ale avansarii de capital. Pe de alta parte, ca reprezinta forma fundamentala a finantarii, intrucat celelalte moduri de finantare (finantarea directa sau intermedierea) functioneaza in mod normal ca simple anticipari ale unei autofinantari viitoare. Cu alte cuvinte, o intreprindere nu poate avea acces Ia finantarea externa, decat daca are sanse serioase de a ajunge la autofinantarea viitoare care-i va permite sa-si reconstituie avansurile acordate de terti. Astfel, o intreprindere care primeste un credit bancar va trebui sa-l ramburseze pe baza rezultatelor sale financiare viitoare, deci a autofinantarii sale. Autofinantarea reprezinta deci, in ultima analiza, pivotul fundamental pe care se sprijina finantarea intreprinderii.

Un regim de autofinantare pur are totusi niste limite care explica nevoia de a se recurge la finantarea externa, intr-o astfel de situatie, fiecare intreprindere isi finanteaza pe baza propriilor sale rezultate integralitatea operatiunilor sale. Ea isi asigura deci, o autonomie financiara totala. Din punctul de vedere al economiei nationale, un astfel de regim circumscrie clar raspunderile si riscurile legate de finantare pentru ca impune fiecarei intreprinderi sa-si asigure autofinantarea necesara supravietuirii si dezvoltarii sale, in caz de esec, numai proprietarii sai vor fi direct afectati de dificultatile financiare aparute, iar riscurile financiare vor fi riguros delimitate.

Recurgerea exclusiva la autofinantare comporta totusi niste limite care afecteaza in acelasi timp fiecare intreprindere luata separat si economia nationala in ansamblul sau, intr-o astfel de situatie, fiecare unitate se vede obligata sa-si foloseasca in exclusivitate propria capacitate de acumulare. Raportul intre nevoile si capacitatile financiare este inegal repartizat intre intreprinderi. Unele au nevoi de finantare care depasesc cu mult capacitatile lor imediate. Acesta e cazul unitatilor din domeniile de activitate care necesita un mare efort de investitii, pentru ca tehnologia lor evolueaza, pentru ca necesitati inca nesatisiacute permit absorbirea unei productii sporite sau pentru ca durata pe care trebuie angajate capitalurile e deosebit de lunga. Daca aceste unitati s-ar limita la o pura autofinantare, ele ar trebui sa renunte la unele investitii si s-ar condamna la o stagnare tehnologica si la limitarea dezvoltarii. Alte unitati au, dimpotriva, resurse prezente care le depasesc nevoile imediate de finantare. Acesta e cazul unitatilor cu domenii de activitate in care tehnologia este stabilizata sau posibilitatile de dezvoltare a productiei sunt limitate. Intr-un regim de pura autofinantare, aceste unitati ar avea niste excedente de capital inutilizabile. Un astfel de regim s-ar traduce deci, in acelasi timp intr-o rationalizare financiara brutala pentru unitatile cu perspective potentiale de dezvoltare si intr-o inutilizare a excedentelor detinute de alte unitati cu nevoi de dezvoltare limitate. El ar corespunde unei nefolosiri a resurselor, unei limitari nejustificate a posibilitatilor de dezvoltare a intreprinderilor si a economiei nationale. O astfel de situatie e o buna ilustrare a necesitatii unei circulatii financiare care sa permita deplasarea surplusurilor unor anumite unitati spre cele care au nevoi de finantare mai acute, deci care au nevoie de o finantare externa.

1. Necesitatea dezvoltarii finantarii din exteriorul intreprinderii

Dupa cum s-a remarcat deja, finantarea externa se poate baza, fie pe un mod de finantare directa, fie pe o intermediere financiara.Finantarea directa permite stabilirea unei relatii imediate intre unitatile care au nevoie de finantare si cele cu excedente de finantare. Dar aceasta relatie comporta totusi niste conditii atat de restrictive, incat ele i-ar putea limita perspectivele de dezvoltare. Exigentele agentilor cu excedente si cele ale agentilor in deficit sunt divergente. Din acest motiv, finantarea directa poate intampina unele dificultati.

Mai intai, in materie de durata, preferintele agentilor cu excedente si cele ale agentilor cu deficit par la prima vedere incompatibile. Detinatorii de economii vor sa-si plaseze excedentele in operatiuni pe termen scurt sau la vedere, in timp ce nevoile de finantare sunt indeosebi pentru resurse pe termen lung si mediu (in special pentru finantarea investitiilor intreprinderilor), in relatia de finantare directa, aceasta distorsiune intre structura pe termen a ofertei si cea a cererii de finantare ar fi iremediabila si nu ar permite nici mobilizarea celei mai mari parti a economiilor, nici realizarea majoritatii investitiilor. In cazul intermedierii, dimpotriva, intermediarul financiar poate realiza reglarea, daca accepta sa-si asume riscul transformarii operatiunilor pe care le efectueaza. Intermediarul colecteaza resursele care-i sunt incredintate in special pe termen scurt, tinand cont de preferintele detinatorilor de economii. Cu toate acestea, aceste resurse sunt furnizate de un numar foarte mare de depunatori. De aceea se poate spera ca, in virtutea legii numerelor mari, se va stabili o compensatie intre sumele retrase de unii detinatori de economii si noile depuneri ale altora. Aceasta compensatie va permite cresterea - sau cel putin stabilizarea - valorii globale a resurselor colectate, in absenta crizei majore de incredere (reflectata de un aflux al cererilor de restituiri), ansamblul resurselor la vedere sau pe termen scurt ale institutiilor financiare se va reinnoi si va functiona astfel, ca un ansamblu de resurse stabile care sa poata fi imprumutate pe termen mediu sau lung de catre organismele care le-au colectat.

A doua justificare functionala a rolului intermediarilor ne trimite la rolul lor de centralizare financiara. Excedentele de economii sunt constituite din veniturile dispersate ale milioanelor de detinatori ale caror disponibilitati individuale ating in medie o valoare limitata. Nevoile de finantare sunt mult mai putin fractionate si in plus in mare parte concentrate intr-un numar redus de mari intreprinderi care au in vedere mari proiecte de investitii, in acest sens, intermediarii joaca un rol de 'grupare' si canalizeaza o multitudine de mici fluxuri de economii spre marile curente de investitii.

O a treia justificare se refera la conditiile de alocare a economiilor spre utilizarile lor posibile. Afectarea pertinenta a capacitatilor de finantare necesita o anume selectie intre cererile care vin de la agentii cu deficit. Aceasta selectie cere in special o evaluare a riscurilor, a rezultatelor potentiale legate de diversele proiecte avute in vedere, eliminarea tuturor cerintelor care par prea aventuroase si a celor a caror eficienta economica si sociala ar fi insuficienta sau problematica. Majoritatea detinatorilor individuali de economii n-au nici posibilitatea si nici capacitatea sa aprecieze eficienta operatiunilor sau a intreprinderilor pe care le finanteaza, din motive care tin de tehnicitatea metodelor de evaluare financiara si de dificultatile de intelegere a surselor de informatie care pot fi folosite. Intermediarii au, dimpotriva, mijloace abundente de stocare si de analizare a informatiilor privind situatia intreprinderilor care solicita finantare au posibilitatea sa-si constituie echipe de experti competenti in materie de studiere a dosarelor de credit. Interventia lor ar trebui deci, sa permita o selectie mai eficace a proiectelor si o orientare a capacitatilor de finantare spre utilizarile cele mai sigure si mai avantajoase.

In al patrulea rand, intermediarii reusesc sa mobilizeze niste economii care n-ar fi fost atrase intr-un sistem de finantare directa, pentru ca ei isi substituie notorietatea si credibilitatea lor acelora ale intreprinderilor industriale si comerciale care, in majoritate, se bucura de mai putina incredere din partea detinatorilor de economii, intr-o relatie de finantare directa, agentii cu capacitate de finantare isi aduc direct fondurile agentilor cu deficit, in contrapartida, ei primesc de la acestia titluri care atesta aportul lor si garanteaza o plata viitoare si/sau o rambursare. Este vorba de 'titluri primare' (actiuni, obligatiuni, bonuri) a caror valoare viitoare va depinde de increderea de care va beneficia emitatorul. Dar numai intreprinderile sau institutiile care se bucura de o mare notorietate pot avea acces la un public larg si isi pot 'plasa' titlurile destul de bine pentru a atrage sume mari de economii. Majoritatea intreprinderilor - mici, mijlocii sau chiar mari - nu pot spera sa aiba acces la aceste surse de finantare si sunt obligate sa recurga la intermediari, in acest caz, intermediarii colecteaza economiile agentilor cu excedent si le dau in schimb titluri care, sub diverse forme, corespund unor simple dovezi ale datoriei. Din motive de securitate, de comoditate sau de suplete, aceste titluri emise de intermediari (titluri secundare) sunt in mare masura acceptate de public care manifesta mai multa incredere in aceste institutii specializate, care au adesea baze financiare ce asigura garantia necesara. Resursele colectate pot fi ulterior imprumutate intreprinderilor si altor agenti care au nevoie de finantare. Acestia vor da atunci intermediarilor niste dovezi de recunoastere a datoriei lor (titluri primare) care exprima angajamentul luat de creditorii primari fata de institutiile care le ofera fonduri.

Se poate concluziona ca cele trei moduri fundamentale de finantare corespund unor trei faze ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finantare, care asigura trecerea de la un regim de autofinantare pura la un sistem care include finantarea directa si apoi intermedierea financiara. Acest proces permite largirea cercului celor care concura la finantarea economiei si marirea fondurilor mobilizate. Astfel, diferentierea intre cele trei moduri de finantare fundamentale constituie unul din aspectele majore ale evolutiei sistemelor financiare.

Comparatie intre marile tipuri de structuri financiare

Analiza comparativa a structurilor financiare nationale conduce la evidentierea mai multor tipuri, bazate pe specificitatea relatiilor intre institutii, piete si instrumente financiare ce pot fi observate in cadrul unei economii nationale. Dupa ce vom aminti o tipologie in opt clase aleatuita pe baza evolutiei istorice, vom propune o tipologie cu trei clase a structurilor financiare contemporane.

a) Etapele evolutiei structurilor financiare. Situandu-ne, in acelasi timp. intr-o perspectiva istorica si intr-una comparativa, putem identifica opt tipuri de structuri financiare.

Aceste tipuri sunt caracterizate, in primul rand, prin complexitatea mai marc sau mai mica a institutiilor financiare pe care le includ. Pot fi observate astfel, cinci niveluri de dezvoltare institutionala

b) O clasificare in trei tipuri a structurilor financiare contemporane.

Evidentierea stadiului actual al structurilor financiare nationale trebuie sa puna accentul, atat pe varietatea institutiilor, cat si pe instrumentele existente in fiecare tara si sa tina seama si de reglarea care se realizeaza intre institutii si pietele financiare.

Clasificarea structurilor financiare nationale contemporane duce in primul rand la caracterizarea economiilor nationale cu structura financiara incipienta. E vorba in special de zonele in care activitatea financiara ramane inca puternic dominata de operatiunile monetare si de interventia bancilor centrale sau comerciale. Majoritatea tarilor din Africa si unele tari latino-americane au caracteristici financiare care fac posibila asimilarea lor la acest tip de structura financiara.

Economiile cu structura financiara bazata pe intermediere sau, mai simplu spus, economiile de intermediere financiara, reprezinta un al doilea tip. Ele sunt caracterizate de o anumita diversificare a activelor financiare. Pe langa bani se observa si aparitia diverselor instrumente de economisire si de credit. Dar crearea si gestionarea acestor instrumente sunt in principal bazate pe interventia intermediarilor financiari, mai mult sau mai putin specializati. Acesti intermediari apar ca unitati active care imprima ritmul si orientarea evolutiei structurii financiare.

In sfarsit, economiile de piata financiara confera un loc important pietelor de capital. Ele folosesc o larga gama de active financiare care reprezinta, nu numai o oferta institutionalizata venita din partea intermediarilor financiari, ci si o oferta de titluri primare emise de intreprinderi si alte entitati nefinanciare. Aceste trasaturi caracteristice pot fi observate in America de Nord, in Europa Occidentala, in Japonia si in mai multe tari de pe Coasta Pacificului.

In continuare vom detalia analiza acestor mari tipuri de structuri financiare pentru a desprinde implicatiile pe care caracteristicile mediului financiar le are asupra gestiunii financiare a intreprinderilor.