 |  |
|
Istoria romana reprezinta istoria unei cetati, care in decursul a circa sapte secole s-a extins de la nivelul unei marunte asezari din Latium, pana la dimensiunile unui imperiu care cuprindea intreg spatiul mediteraneean. In tot acest rastimp, Roma a preluat de la populatiile cu care a intrat in contact o serie de tehnici si abilitati culturale, pe care le-a adaptat si transformat. Din acest punct de vedere, istoria civilizatiei edificate de Roma reprezinta istoria transformarii cetatii, dintr-una cu un pronuntat caracter rural, intr-un stat teritorial care a reusit, prin intermediul imprumuturilor culturale si a sincretismului religios pe care l-a practicat, sa topeasca, precum intr-un creuzet, influentele straine, scotand la iveala o civilizatie mixta, greco-romana, ale carei trasaturi vor sta la baza celei moderne.
Daca influentele venite din lumea greco-orientala s-au manifestat mai ales in planul culturii scrise si a artelor vizuale, romanii au oferit, la randul lor, lumii antice, o organizare politico-administrativa fara egal. Talentul lor se manifesta cu precadere in urbanizarea si organizarea Occidentului cucerit, acolo unde grecii creasera doar mici insule de civilizatie intr-o mare barbara, prin intermediul coloniilor. In plan cultural, influenta romana se manifesta (si acesta consideram a fi cel mai important fapt) prin impunerea limbii latine in teritoriile cucerite, ceea ce va duce, in teritorii precum Hispania, Gallia sau Dacia, la o romanizare durabila si corolarul acesteia, aparitia limbilor si a popoarelor neolatine. Talentul lor se manifesta si in plan spiritual, acolo unde, prin intermediul sicretismului religios si al fenomenului cunoscut sub denumirea de interpretatio Romana au fost adoptate si adapatate divinitati ale populatiilor locale, cu ar fi Apollo Grannus in Gallia, Hercules Gaditanul (Hispania) sau Diana-Bendis in spatiul trac, ca sa dam doar cateva exemple. Din acest punct de vedere, deplasarile de populatie (atat militare, prin deplasarea unitatilor militare in zone departate de aria de origine a recrutilor, cat si civile - colonistii) au dus, in principal, la o relativa omogenizare din punct de vedere lingvistic si cultural a imperiului.
O alta caracteristica a civilizatiei romane este reprezentata de bilingvismul din cadrul imperiului. Daca in Occident, limba latina este cea folosita cu precadere, in Orient, mostenirea greaca din epoca elenistica s-a dovedit a fi prea stabila pentru a lasa loc latinei. Astfel, in Orient, limba folosita este greaca, cu toate ca in administratie si in armata, este utilizata limba oficiala, latina. Acest bilingvism este identificabil si in plan geografic: Mediterana este separata din acest punct de vedere in doua jumatati relativ egale, frontiera dintre latina si greaca fiind trasata, pornind din Africa de Nord, undeva la limita vestica a provinciei Cyrenaica, apoi, la nord, de asa-numita linie Jireček-Skok (in Peninsula Balcanica). In conformitate cu aceasta, intre sudul actualei Albanii, trecand prin sudul Bulgariei si apoi spre nord, dar lasand la o parte portiunea litoralului de la Marea Meagra, pana la Gurile Dunarii, avem de-a face, la nord, cu folosirea cu precadere a limbii latine, iar la sud si est, de cea a limbii grecesti. "Linia" a subzistat pana in secolul al VII-lea d.Hr., cand invaziile salve in Balcani au determinat refugierea populatiei tracice, vorbitoare de latina, in zonele muntoase sau trecerea ei la nord de Dunare, astfel intarind romanitatea nord-dunareana. In Balcani, consecinta majora a respectivelor invazii a fost slavizarea zonei, mai ramanand doar "pungi" de latinitate in interiorul muntos, ca in cazul aromanilor, macedoromanilor si istro-romanilor.
In plan vertical (din punct de vedere social), se poate constata, in contextul extinderii statului roman in epoca republicana, o treptata elenizare a aristocratiei romane. Mai ales dupa implicarea in Grecia, in contextul razboaielor macedonene (215-205; 200-197; 171-168 i.Hr.), elita romana ajunge sa fie tot mai profund afectata de contactul cu elenismul, preluand tehnici si artefacte din lumea greaca. Din acest punct de vedere, Horatius, marele poet latin, avea dreptate atunci cand scria: "Graecia capta ferum uictorem cepit et artes/ intulit agresti Latio" ("Grecia invinsa si-a invins la randul sau barbarul invingator si a adus civilizatia in necioplitul Latium": Ep., II, 1, 156). In aceeasi ordine de idei, influenta greaca (si aici avem in vedere mai ales influenta de epoca elenistica) se manifesta cu precadere la nivelul elitei. In cadrul competitiei politice de la Roma, posesia sau non-posesia "elenitatii" (a tehnicilor precum discursul politic, folosirea limbii grecesti, a bunurilor de lux provenind din spatiul elenistic) reprezinta, catre sfarsitul Republicii, un element determinant. Chiar daca mai exista romani "arhaizanti", precum Cato cel Batran, care a incercat revigorarea vechilor idealuri romane, reprezentate de atasamentul fata de spatiul rural si respectarea traditiilor, acestia sunt mai degraba o anomalie decat norma. Chiar si Cato, ne relateaza Plutarh, catre sfarsitul vietii s-a declarat invins si s-a apucat sa invete limba latina (Plutarh, Cato Maior, 2).
Pornind de la nivelul elitei romane, elenismul se raspandeste in intreaga Roma: teatrul, de exemplu, preia din plin modele, subiecte si tipuri provenind din lumea greaca. Apoi, discursul politic, folosit de catre membrii elitei in cadrul luptei pentru putere, reprezinta o tehnica extrem de eficienta atunci cand e vorba de dominarea vietii publice. Afluenta de sclavi greci (pedagogi, in special, care aveau o mare cautare la Roma), dar si oameni liberi provenind din spatiul elenistic, va aduce la Roma si moravuri provenind din Orient - gustul pentru lux, pentru atletism, pentru teatru sau vanatoare, "sportul regal" prin excelenta, dar si corolarul acestora, in perceptia romanilor traditionalisti - pervertirea vechilor mores, prin folosirea discursului politic si a coruptiei electorale ca arme politice, ca si "desfranarea" (conform vechilor standarde romane) in viata privata.
Se intampla astfel un fenomen interesant: daca Roma a ajuns stapana Orientului (si a lumii elenistice), in plan politic, in schimb, moravurile si cultura greco-orientala a cucerit Roma.
In planul culturii scrise, primul text pastrat in limba latina este o inscriptie de pe fibula de la Praeneste (c. 600 i.Hr., cu textul: Manios: med: fhe fhaked: Numasioi - "m-a facut Manio pentru Munasio"), text discutabil, care a suscitat in istoriografia moderna o serie de discutii, mergand pana la negarea autenticitatii respectivei piese. Lasand la o parte discutiile referitoare la datarea si autenticitatea acestei piese, alfabetul latin reprezinta un import si, totodata, o adaptare a celui grec, preluat pe filiera etrusca, cel mai probabil inainte de 600 i.Hr.
In perioada arhaica (21 aprilie 753, data traditionala a intemeierii Romei - 241 i.Hr.), cultura scrisa si in special literatura au cunoscut o dezvoltare lenta. Este perioada in care au fost elaborate poezii cu caracter religios: Cantecul Salienilor, Cantecul Fratilor Arvali, "prezicerile fratilor Marcius", elogii cu caracter funebru, inscriptii triumfale, puse de catre comandantii militari victoriosi pe Capitoliu, sau inscriptii funerare.
Aceeasi perioada a fost martora si elaborarii primelor legi scrise de la Roma - Legile celor XII table (in 451/450 i.Hr.), de altfel singurul document pastrat in domeniul jurisprudentei pentru aceasta perioada, domeniu in care romanii au excelat. Spre sfarsitul perioadei, avem de-a face cu o crestere treptata a influentei elene la Roma, manifesta in folosirea, de exemplu, a discursului politic, consecinta a implicarii Romei in cucerirea Italiei de Sud (cunoscuta si sub numele de Grecia Mare).
Cresterea influentei grecesti la Roma, datorata in principal expansiunii romane, mai intai in Italia de Sud, apoi in Orientul regatelor elenistice, a dus la o adevarata explozie in cultura epocii. Atat in planul culturii scrise, cat si in cel al artei si arhitecturii, importurile din lumea greco-orientala duc la transformarea mentalitatilor. Folosite ca obiecte de prestigiu,
bunurile provenite din spatiul elenistic (obiecte de arta, dar si discipline precum educatia de tip hellen, retorica, filosofia sau poezia) ajung a face parte din arsenalul nobililor romani in cadrul competitiei pentru castigarea puterii. Se remarca, in acest context, constituirea "cercului Scipionilor", grupat in jurul lui Scipio Aemilianus, ai carui membri, dupa terminarea indatoririlor publice de peste zi, seara, se destindeau discutand filosofie, citind din poetii greci sau facand aprecieri la adresa operelor artistice si literare ale culturii grecesti. Influenta acestui "cerc" literar s-a etxtins treptat in domeniul moravurilor, transformand profund mentalul membrilor elitei.
Pe de alta parte, opozitia la penetrarea culturii grecesti in mediile romane, perceputa ca un pericol la adresa vechilor mores, este reprezentata de austerul M. Porcius Cato, care a initiat o serie de masuri pentru stoparea influentei elene la nivelul mentalitatilor si revenirea la vechile traditii, precum interzicerea Bacchanalelor (187 i.Hr.), masurile impotriva luxului si expulzarea filosofilor si oratorilor straini din Roma (ambele in 161 i.Hr.) si retrimiterea ambasadorilor atenieni in patrie (156 i.Hr.). Cu toate aceste masuri dure, influenta greaca la Roma a cunoscut o curba ascendenta.
In planul culturii scrise, Livius Andronicus a introdus la Roma genurile literare ale epopeii si dramei, a caror perfectionare a fost continuata de catre Ennius (a redactat tragedia Ambracia si, in domeniul istoriei, Annales). Acesta, tratand subiecte romane, a imitat procedeele literare grecesti, incercand astfel ridicarea operelor artistice la o valoare reala.
In domeniul istoriei, asistam la aparitia analistilor, care redacteaza lucrari concepute in spirit patriotic. Dintre acestia, cei mai de seama au fost Fabius Pictor, Postumius Albinus, Coelius Antipater, Cornelius Sisenna. Chiar daca lucrarile lor reprezinta doar simple inregistrari de evenimente, totusi, opera lor marcheaza pasul necesar spre istoria unui Titus Livius, Tacitus sau Sallustius.
In domeniul retoricii, tehnica discursului politic a cunoscut un mare succes. Preluand, de regula, cuvant cu cuvant exemplul grec, retorica latina este total dependenta de cea greaca, de la care a imprumutat vocabularul tehnic, transpus in latina, termenii tehnici, de exemplu, fiind transcrisi pur si simplu in alfabetul latin. Se remarca, de asemenea, deschiderea a numeroase scoli de retorica la Roma, pentru inceput in limba greaca. Dintre reprezentantii notabili ai retoricii latine in aceasta perioada, sunt de mentionat Marcus Antonius si Licinius Crassus, ale caror discursuri il anunta deja pe Cicero, cel mai stralucit reprezentant al genului.
Perioada Republicii tarzii a fost marcata in principal de razboaiele civile, care au adus in prim plan figuri politice proeminente, precum cele ale fratilor Gracchi, Marius si Sulla, Pompei si Caesar, Marcus Antonius si Octavian. In plan mental, perioada este dominata de infuzia masiva de culte provenind din Orient, acum fiind introduse la Roma culte precum cel al Cybelei, al lui Mithras sau al Isidei. Pe de alta parte, in sanul elitei romane isi face tot mai mult loc ideea ca filosofia este "religia" lor, in timp ce religia propriu-zisa este in fapt buna doar pentru popor. Tot acum, curente filosofice precum stoicismul, epicureismul sau platonismul castiga tot mai mult teren la nivelul elitei educate.
Paradoxal, razboaiele civile au dus la o inflorire culturala fara precedent. Retorica latina cunoaste o dezvoltare spectaculoasa, atingand in opera lui M. Tullius Cicero culmi nebanuite. Respectivul autor a studiat initial retorica cu Marcus Antonius si Licinius Crassus, iar filosofia cu epicureul Phaedrus, stoicul Diodotus si academicul Philo. A inceput sa pledeze ca avocat inca de la 20 de ani, primul sau discurs (pastrat) fiind elaborat in 81 i.Hr., Pro P. Quinctio. Primul discurs cu caracter politic a fost rostit de catre Cicero in anul 66 i.Hr., in favoarea lui Cn. Pompeius (De imperio consulari Cn. Pompeii, cunoscut si sub denumirea Pro lege Manilia), in care a sprijinit propunerea lui Manilius, tribun al plebei, de a i se acorda lui Pompei comanda in razboiul impotriva lui Mithridates al VI-lea. De asemenea, cu totul remarcabile sunt celebrele Catilinare (63 i.Hr.), in care autorul a revelat senatului planurile lui Catilina si ale conspiratorilor sai. Dupa asasinarea lui Caesar, in 44 i.Hr., in tabara senatoriala fiind, a elaborat Philippicae (Filipicele), discursuri redactate dupa exemplul celor ale lui Demosthenes impotriva regelui Filip al II-lea al Macedoniei. De aceasta data, discursurile (4 la numar) sunt indreptate impotriva lui Marcus Antonius, consul in anul 44 i.Hr. si care incerca sa preia mostenirea lui Caesar.
In total, Cicero a compus circa 106 discursuri, din care s-au pastrat 58, unele fragmentar. Dintre ele, in planul didacticii retoricii, se remarca Orator ad Marcum Brutum, in care autorul traseaza caracteristicile oratorului ideal, cel care se poate adapta tuturor circumstantelor. In Brutus, Cicero trateaza istoria retoricii romane, in vreme ce in De oratore libri tres discuta principalele probleme ale artei retoricii, de la Cato Maior pana in vremea sa. Pentru Cicero, retorica a luat nastere din elocventa, iar pentru a fi un bun orator, trebuia sa dispui de o buna cultura generala umanista (filosofie, drept, literatura, istorie, arta guvernarii, cunoasterea institutiilor si legilor, stapanirea artei militare etc.).
Insa Cicero s-a remarcat si prin opera sa filosofica. Dintre lucrarile mai importante, un loc de frunte il ocupa De republica, compusa in 6 carti, din care s-au pastrat trei; De natura deorum libri tres, in care discuta natura divinitatilor; De legibus; De officiis libri tres. Din De republica, transpare faptul ca pentru retorul latin, cea mai buna forma de guvernare o reprezinta imbinarea intre monarhie, regimul aristocratic si democratie, dupa cum de altfel isi reprezenta si Polybios (Istorii, VI, 18) "constitutia" romana, avand dreptatea ca factor de stabilitate. Din lectura operei filosofice a lui Cicero se poate remarca inclinatia autorului catre academism, in ceea ce priveste teoria cunoasterii, influenta lui Platon in privinta teoriei statului ideal si a organiarii acestuia (prezenta mai ales in De republica) si a curentului stoic in ceea ce priveste metafizica si morala. Pentru a-si argumenta teoriile, Cicero foloseste dialogul, anecdota, citatele si digresiunile, redactandu-si lucrarile intr-un stil cat mai ferit de neologismele grecesti, atat de la moda in vremea sa.
Acelasi autor a lasat si o bogata corespondenta, compusa din Epistularum ad Atticum libri XVI (pentru perioada 68-43 i.Hr.) si Epistulae ad familiares (62- 43 i.Hr.), Epistularum ad Quintum fratrem libri III (60-54 i.Hr.), Epistularum ad Brutum libri II (43 i.Hr.). Corespondenta lui Cicero intregeste imaginea asupra epocii in care acesta a trait, atat de bogata in evenimente.
In domeniul istoriei, cel mai important reprezentant al genului este chiar unul dintre protagonistii razboaielor civile, C. Iulius Caesar. Prin cele doua lucrari ale sale, Commentarii de bello Gallico si Commentarii de bello civile, el inaugureaza in istoriografia latina genul memorialistic. Se poate observa in lucrarile sale ca, sub aparenta unei false obiectivitati, in fapt autorul deformeaza realitatea, construind o imagine asupra cuceririi Galliei si apoi a razboiului cu Pompei menita sa-l puna in valoare chiar pe Caesar. Cu toate acestea, el ofera informatii pretioase cu privire la populatiile supuse si la desfasurarea campaniilor de cucerire a spatiului gallic. Cu privire la relatarea asupra razboiului civil, se poate mai ales observa stilul propagandistic in care a fost redactata lucrarea. Insa, un interes deosebit a prezentat descrierea razboiului civil in plan militar, o serie de mari generali ai epocii moderne, precum, de exemplu, Napoleon Bonaparte, aplecandu-se asupra ei.
In domeniul poeziei, acum se remarca Lucretius, unul dintre cei mai de seama poeti latini, reprezentant al poeziei didactice, si Catullus, creator de poezii cu caracter erotic si de epigrame, ca si al micii epopei cu subiect mitologic. Dintre ei, Lucretius a redactat un poem, intitulat De rerum natura, in sase carti, in care face apologia filosofiei lui Epicur. Poemul a ramas neterminat, iar ideile esentiale care se desprind din el ar fi urmatoarele: nimic nu se naste din nimic, la baza lucrurilor stand atomii (interesant este faptul ca poetul nu foloseste neologismul grec atomos, preferand o exprimare latina: prima elementa, genitalia corpora), numarul lor fiind infinit. In aceeasi ordine de idei, Lucretius foloseste un stil arhaic, folosind comparatii cu tablouri din natura pentru a-si argumenta teoria privind fixitatea legilor naturii.
Epoca are ca principale evenimente in plan politic constituirea (43 i.Hr.) si ascensiunea celui de-al doilea triumvirat, razboiul civil dintre Octavian si Marcus Antonius (31 i.Hr.), instituirea Principatului (27 i.Hr.) si domnia lui Augustus (27 i.Hr.-14 d.Hr.).
In plan cultural, ea reprezinta perioada de apogeu a culturii latine. Un Sallustius, Titus Livius (istorie), Vergilius, Ovidius, Horatius, Tibullus si Propertius (poezie) si-au dat intreaga masura a talentului lor.
Aceeasi perioada a fost martora constituirii cercului lui Maecenas, apropiat al lui Augustus, alaturi de care au mai functionat si cele organizate de Messala Corvinus sau Asinius Pollio. Ultimul personaj mentionat este cunoscut si pentru infiintarea primei biblioteci publice de la Roma, contribuind astfel in mod semnificativ la largirea ariei publicului cultivat.
Odata cu instituirea regimului augustan, literatii apartinand cercului lui Macenas au fost inrolati, s-ar putea spune, in slujba noului stapan al statului. Titus Livius, Vergilius sau Horatius se remarca prin faptul ca in operele lor glorifica, direct sau in mod voalat, noul regim.
O alta caracteristica a perioadei este data de constientizarea faptul ca Roma a devenit stapana lumii cunoscute (orbis terrarum). Acum se simte nevoia si legitimarii acestei stapaniri. Si cum altfel decat prin intermediul literaturii si artei se putea ajunge la aceasta legitimare? Intreaga cultura a perioadei este, in consecinta, pusa in slujba acestui deziderat. Astfel, prin intermediul literaturii si istoriei, Roma isi construieste o origine ilustra, pornind chiar de la neamul troienilor cantati in Iliada lui Homer. Sau, chiar si mai nobila, pentru ca gemenii Romulus si Remus, in legendele despre fondarea Romei, au fost conceputi de catre vestala Rhea Silvia cu insusi zeul razboiului, Marte.
Acest impuls l-a impins pe Vergilius sa realizeze o continuare a poemelor homerice, Aeneis (Eneida). Ramasa neterminata, Eneida (epopee in 12 canturi) a fost conceputa probabil chiar la indemnul lui Augustus. Opera, monument propagandistic in fapt, canta grandoarea, dar si originea ilustra a romanilor, descriind ratacirile lui Aeneas si ale tovarasilor sai, pana la sosirea in Italia, ca si luptele duse cu populatiile italice, pana la cucerirea lor. Lucrarea face aluzie la mitul eroului fondator, promovat de altfel si de catre Augustus in mediile politice. La fel ca fondatorii legendari ai Romei, Aeneas si mai apoi Romulus, si Augustus pretinde ca este un nou intemeietor. Aceasta, pentru ca, prin readucerea pacii in cetate, prin oprirea razboaielor civile si reintroducerea concordiei intre cetateni, fondatorul Principatului considera ca are tot dreptul de a fi proclamat ca noul intemeietor al Romei. Si o proclama, de altfel, prin intermediul literatilor. Intr-o alta lucrare a lui Vergilius, Bucolica, se celebreaza la un moment dat venirea apropiata a unui copil, care va aduce secolul de aur, numen saeculum, pe pamant. De altfel, toate lucrarile elaborate de catre Vergilius au un mesaj anume: daca in Aeneis, mitul fondarii Romei si modelul eroului fondator ies in evidenta, in Bucolica si Georgica, se face apel la revenirea la vechile mores ale romanilor. Glorificarea vietii la tara si prezentarea sa idealizata reprezinta motivele centrale din ultimele doua lucrari. Aceasta, si pentru ca o parte a "programului politic" augustan era reprezentata de revigorarea vechilor traditii romane, intre care un loc central il ocupa revenirea la valorile rustice. Modelul soldatului-taran, de epoca republicana, a fost de altfel promovat cu asiduitate in vremea stapanirii lui Augustus. Respectivul model se leaga si de conceptia romana asupra cetateanului si rolului sau in societate: individ care-si lucreaza cu bratele proprii pamantul, care alearga in sprijinul patriei sale la nevoie, nededat luxului adus din Orientul decazut. Bineinteles, aceste motive erau pur propagandistice, folosite de catre fondatorul Principatului pentru a-si argumenta afirmatia de restaurare a Repuiblicii.
O opera de propaganda similara realizeaza si istoricul Titus Livius, si el apropiat al lui Maecenas, in lucrarea sa monumentala, Ab Urbe condita. Scopul operei liviene este realizarea unei istorii a statului roman, pornind de la legendarul sau fondator, Romulus, si pana la instituirea domniei lui Augustus. Lucrarea, elaborata in 142 de carti, dar nepastrata integral, nareaza cresterea treptata a puterii statului roman prin cucerirea populatiilor vecine, dar si conflictele existente la Roma. Se poate observa imprumutul din istoriografia greaca, de exemplu, a tehnicii discursului inventat si atribuit unor personaje de seama din trecut. Tehnica este folosita pentru a accentua fie opiniile politice ale unor fruntasi ai vietii publice, fie pentru a argumenta si accentua, de exemplu, rolul pe care concordia din sanul societatii romane l-a jucat in cadrul expansiunii. De asemenea, se pare ca anumite evenimente, ca de exemplu reforma lui Servius Tullius, sau instituirea Republicii, sunt "aranjate" in asa fel incat sa corespunda unor evenimente din lumea greaca: fie reformele lui Solon de la Atena (in cazul reformei lui Servius Tullius), fie reformele lui Cleisthenes, avand ca finalitate democratizarea Atenei (in cazul instituirii Republicii).
Privind in opera liviana, frapeaza accentul pus pe concordia, valoare fundamentala, in conceptia autorului, pentru chiar existenta statului. Caci romanii, dupa parerea lui Titus Livius, au fost permanent amenintati de dusmani din exterior; in consecinta, unitatea poporului era esentiala pentru chiar existenta statului. Se remarcam in aceeasi ordine de idei, persistenta conceptului de bellum iustum, razboi drept, de aparare a cetatii. Din aceasta perspectiva, romanii nu au fost niciodata agresori, ei doar aparandu-se in fata pericolelor externe care amenintau cetatea. Chiar daca, teoretic, Titus Livius redacteaza o istorie, o relatare a trecutului glorios al Romei, se poate observa in lucrarea sa accentul pus pe valorile morale morale ale inaintasilor, care le-au permis acestora edificarea Republicii. In aceeasi ordine de idei, lucrarea are cateva directii de dezvoltare: in primul rand, structura este circulara, pornind de la fondatorul legendar al Romei, ea se sfarseste cu relatarea despre Augustus, al doilea intemeietor al statului. Apoi, accentul pus pe valorile morale din trecut este, la fel ca la Vergilius, strans legat de promovarea de catre Augustus a traditionalismului, ca si, de altfel, necesitatea concordiei in cadrul societatii, reinstituita de catre fondatorul Principatului.
Sallustius, prin lucrarile sale, Despre conjuratia lui Catilina si Despre razboiul cu Iugurtha, ne informeaza despre perioada de sfarsit a Republicii. Participant direct la evenimentele din perioada 52-44 i.Hr., dupa asasinarea lui Caesar, s-a retras din viata publica. Lucrarea care trateaza despre conjuratia lui Catilina (din 63 i.Hr.) are drept scop principal readucerea in atentia contemporanilor a evenimentului. Sallustius foloseste cu multa abilitate sursele, scopul fiind nu exactitatea cronologica, ci explicatia filosofica. Ca si in Despre razboiul cu Iugurtha, cauza esentiala si firul conducator al lucrarii sunt reprezentate de decaderea moravurilor. Decaderea moravurilor, coruptia si mita reprezinta cauzele care au dus, in cele din urma, la posibilitatea ca un regisor numid (in cazul lui Iugurtha) sa puna in pericol stabilitatea statului roman vreme de 6 ani (111-105 i.Hr.). Aceeasi coruptie a avut drept produs, in conceptia lui Sallustius, aparitia lui Catilina, om politic care a initiat o conspiratie ce viza uciderea contracandidatilor sai la consulat si incendierea Romei, in final deci, preluarea puterii. Conspiratia a fost descoperita si Catilina a cazut in lupta cu armata trimisa impotriva sa, in 62 i.Hr., langa Pistoria in Etruria.
Ce se poate remarca in opera sallustiana este rechizitoriul facut partidei senatoriale, pe care autorul l-a realizat cu abilitate, prin distorsionarea subtila a adevarului, prin trecerea sub tacere a unor amanunte sau prin folosirea unor anumite epitete. De asemenea, se poate observa simpatia lui Sallustius pentru Caesar, de exemplu, Cicero, adevaratul salvator al statului in vremea conjuratiei lui Catilina, fiind pus intr-un con de umbra.
Revenind la poetii perioadei, Horatius a redactat o serie de poezii: Satire, Epode, Ode, Epistole, Carmen saeculare. Apartinand si el cercului lui Maecenas, de buna seama si poeziile sale sunt indreptate spre glorificarea epocii augustane si a fondatorului acesteia.
Ovidius, prin Metamorfozele sale, prin Tristia, Amores, Ars Amandi si Pontica, ramane, dupa disparitia pleiadei de poeti din era lui Augustus (Vergilius, Horatius si Propertius), cel mai mare poet de la Roma. Poezia de dragoste promovata de catre Ovidius contravenea insa incercarii lui Augustus de a revigora vechile traditii. Aceasta, ca si comportamentul libertin de care a fost acuzat, i-au adus poetului exilul la Tomis. De acolo dateaza Tristia si Ponticele, in care descrie, cu tristete si nostalgie dupa plaiurile insorite ale Italiei, viata intr-o cetate de la marginea imperiului. Prin amplitudinea operei sale poetice, Ovidius ramane corespondentul lui Cicero in domeniul poeziei.
In aceasta perioada, regimul imperial s-a consolidat sub imparatii celor patru dinastii: Iulia Claudia (14-68), Flavia (69-96), Antoninii (97-192) si Severii (193-235). Perioada reprezinta atat apogeul pacii romane (pax Romana), in vremea Antoninilor, cat si inceputul crizei, numita in genere a secolului al III-lea, dar care isi are inceputul inca din vremea lui Marcus Aurelius (161-180), odata cu invaziile quazilor si marcomanilor.
Aceeasi perioada a fost martora cresterii permanente a autoritatii imperiale, avand drept corolar servilismul tot mai accentuat al membrilor clasei politice fata de detinatorul puterii. In plan cultural, se remarca tot mai pregnanta imbinare intre cultura latina si cea greco-orientala, ultima dobandind un ascendent tot mai mare. Sistemul educatiei de tip grec a castigat teren in mod decisiv, cunoasterea si folosirea limbii grecesti reprezentand, s-ar putea spune, o obligatie pentru membrii elitelor, fie ele centrale sau locale. Pentru epoca Principatului, influenta greaca este perceptibila mai ales la nivelul puterii imperiale, care treptat se elenizeaza. Preluarea unor simboluri ale puterii provenind din lumea elenistica, folosirea in titulatura a unor cognomina si epitete care atesta superioritatea - si chiar sacralitatea - detinatorului puterii marcheaza incercarile imparatilor perioadei de a fi tot mai mult perceputi ca monarhi de tip elenistic. La aceasta contribuie si literatii perioadei, intre acestia un rol extrem de important avandu-l Plinius cel Tanar, autor al unui Panegiric catre Traian, in care imparatul este in mod clar identificat cu proiectia lui Iupiter in lumea terestra. Genul panegiricului, discurs laudativ la adresa imparatului, va face de altfel cariera in antichitatea tarzie, fiind folosit pentru obtinerea atat a unor avantaje personale de catre autor, dar si pentru oferirea, de exemplu, a unor facilitati pentru orasul din care provine respectivul autor.
In domeniul istoriei, epoca Principatului a oferit posteritatii operele lui Tacitus si Suetonius. Acestia creaza istorie din perspectiva ordinului senatorial, imaginea asupra regimului imperial fiind una vadit partinitoare: imparatii care respecta institutia senatului sunt descrisi ca "imparati buni", in vreme ce imparati precum Caligula, Nero sau Domitian sunt zugraviti in culori negre, datorita incercarilor acestora de a intari autoritatea imperiala in detrimentul senatului.
In ceea ce-l priveste pe Tacitus, acesta facea parte din nobilimea gallo-romana, avand un cursus honorum obisnuit in acea epoca, care a culminat cu detinerea magistraturii consulare in anul 97 d.Hr. A redactat o serie de lucrari: Annales, Historiae, Dialogul despre oratori, Viata lui Agricola si Germania. Dintre acestea, vor fi discutate mai jos Annales si Historiae.
Annales au fost redactate, dupa cum ne informeaza autorul, sine ira et studio ("fara ura si fara partinire": Ann., I, 1) si reprezinta lucrarea de maturitate a lui Tacitus. Pentru el, forma de guvernare monarhica era inevitabila, insa, apartinand ordinului senatorial, are pareri diferite cu privire la guvernarea unuia sau altuia dintre monarhi. Analizand Annales, se poate observa ca autorul a fost indignat de lasitatea si servilismul dovedite de aristocratia senatoriala, de cruzimea si "betia puterii" la care ajunsesera unii imparati, ca si de indiferenta plebei. Simpatia lui, dupa cum transpare din lucrare, se indreapta spre acei membri ai aristocratiei senatoriale care inca mai practica, in viata particulara, vechile virtuti romane, intre care la loc de cinste se gaseste austeritatea. Acestia sunt insa relativ putini, marea majoritate a senatorilor complacandu-se in adularea si incurajarea persoanei imperiale spre un comportament autoritar. De altfel, dupa instituirea regimului augustan, membrii senatului promoveaza (s-ar putea spune cu succes si asiduitate) noi valori comportamentale, intre care se remarca quies si mediocritas. Ei ies in evidenta doar atunci cand servilismul unora trece dincolo de limite, sau in cazul in care, dupa cum se mentiona mai sus, avem de-a face cu personalitati puternice, ca in cazul lui Paetus Thrasea.
Arta literara a lui Tacitus consta in a prezenta astfel de tipuri umane, apartinand unei realitati vii, prin intermediul nu numai al expunerii seci a faptelor si evenimentelor, asa cum ne-ar lasa sa intelegem titlul lucrarii, ci si prin creionarea portretelor unor personaje, folosirea dialogului ca tehnica literara (de regula, dialoguri inventate, tehnica preluata din mediile grecesti), sau accentuarea cu buna stiinta a imaginii anumitor evenimente sau personalitati.
La fel ca in Annales, si in Historiae (Istorii), Tacitus da dovada talentului sau scriitoricesc. Lucrarea, ramasa neterminata, cuprinde perioada ianuarie-iunie 69 d.Hr., lucrarea intrerupandu-se la relatarea revoltei batavului Civilis din Gallia. Opera avea probabil 14 carti, din care ne-au parvenit primele patru si inceputul celei de-a cincea. Pentru Tacitus, istoria este de fapt literatura, in sensul ca ea presupune stil si compozitie. De asemenea, pentru autorul de factura senatoriala, istoricul trebuie sa dea dovada de impartialitate, acordand in acest sens o mare importanta informatiei istorice. In acest sens, sunt cercetate toate izvoarele pentru epoca descrisa - lucrari ale altor istorici, documente oficiale sau martori oculari.
In ambele lucrari, Tacitus isi dezvaluie calitatile sale de istoric. Astfel, isi concepe opera ca un tratat asupra justitiei si moralei, pentru ca faptele condamnabile, dar si cele laudabile, sa ramana in memoria posteritatii: primele, pentru a fi infierate, ultimele, pentru a fi amintite si urmate. Din lucrarile lui Tacitus transpar si ideile sale privind forma de guvernare. Plecand de la formula lui Cicero, in conformitate cu care statul ideal reprezinta imbinarea a trei forme de guvernare - monarhia, aristocratia si democratia - temperate de dreptate, Tacitus ajunge la concluzia ca forma de guvernare republicana nu mai e viabila. Insa, pentru el, principatul, chiar daca era inevitabil, totusi trebuie imbinat cu libertatea, asa cum este in timpul lui Nerva (Agricola, 3). Autorul este convins ca vechile institutii republicane nu mai pot asigura conducerea statului, principatul reprezentand o garantie a pacii interne.
Ca si pentru alti istorici latini, si pentru Tacitus, istoria are valori morale. Adica, este relatata pentru a judeca oamenii trecutului si a invata din greselile acestora. Procedeul sau favorit este reprezentat, in aceeasi ordine de idei, de analiza morala. Astfel, istoricul descrie pasiunile personajelor sale, ca si motivele interioare care-i imping la actiune. Procedeul pare a fi imprumutat de la Sallustius, prin precizia cu care descrie trasaturile de baza ale fizionomiei morale a personajelor si concizia cu care formuleaza asupra lor o judecata definitiva.
In privinta stilului, istoricul inceacra sa se elibereze de sub influenta retoricii, avandu-l ca model pe Sallustius. O alta caracteristica este reprezentata de oncizie. Pentru realizarea acesteia, Tacitus a recurs la felurite mijloace, ca de exemplu folosirea de propozitii scurte, care se desprind din scheletul principal, realizand astfel o nota originala si lasand impresia de severitate.
Lucrarea lui Suetonius, Vietile celor 12 Cezari, este de o alta factura. Colectie de biografii imperiale, de la Caesar la Domitian, lucrarea reprezinta o importanta sursa pentru istoria perioadei pe care o descrie, relevand adesea detalii necunoscute din alte izvoare. Creionand protretele fizice si morale ale personalitatilor descrise, inclusiv amanuntele picante, autorul lasa in umbra uneori aspectul cronologic. Genul biografic, abordat de catre Suetonius, va face de altfel cariera in perioada ulterioara: de la Viata lui Apollonios din Tyana, redactata de catre Philostratus (sec. I d.Hr.), trecand prin Historia Augusta, coelctie de biografii imperiale redactata la sfarsitul secolului al IV-lea si pana la biografiile sfintilor crestini, inclusiv din epoca medievala.
Se poate urmari o schema-tip in crearea biografiei unui personaj imperial: originea, nasterea, numele, cariera, descrierea domniei si moartea. Autorul se intereseaza in particular de om, nu de reprezentantul puterii, de calitatile si defectele sale, atat in viata publica, cat si in cea privata, ajungand sa analizeze inclusiv obiceiurile, gestica, costumul purtat, sau detaliile fiziologice. Datorita atentiei pentru asemenea detalii, in special, opera lui Suetonius se constituie, cum mentionam de altfel si mai sus, intr-un izvor inestimabil pentru epoca de sfarsit a Republicii si de inceput al Principatului.
In domeniul retoricii si filosofiei, cel mai important autor al epocii imperiale este L. Annaeus Seneca. Fost educator al lui Nero, a cazut in dizgratie in anul 62, fiind obligat sa se sinucida din ordinul fostului sau elev. A scris 10 tratate de filosofie, intitulate Dialoguri, tratate de morala, tragedii, ocupandu-se si de istoria naturii (Sapte carti de probleme de istoria naturii). Discipol al filosofilor stoici in ceea ce priveste morala, Seneca este adept al "teoriei actiunilor bune".
Aceeasi perioada imperiala a fost martora aparitiei unor poeti precum M. Annaeus Lucanus, Martial, Iuvenal, Aulus Gellius sau Phaedrus. Daca primul, autor al Pharsaliei, este adeptul mai degraba al epopeii, Martial, prin epigramele sale, da dovada atat de servilism fata de puternicii zilei, cat si de malitiozitate, criticand viciile si comportamentul ridicol al unora dintre contemporanii sai. Acelasi lucru il face si Iuvenal in satirele sale. De formatie retorica si prieten al lui Martial, Iuvenal accentueaza, in satirele sale, tarele vremii in care traieste.
In ceea ce-l priveste pe Aulus Gellius, acesta, autor al Noptilor attice, ofera numeroase amanunte privind gramatica, dreptul, sau arheologia. Opera sa se inscrie in curentul arhaizant, foarte la moda in secolul al II-lea d.Hr.
Phaedrus, prin fabulele sale (123 la numar, divizate in 5 carti), este cel mai reprezentativ autor de fabule in limba latina. Chiar daca declara ca nu a facut altceva decat sa puna in versuri fabulele lui Aesopus, totusi el da dovada de originalitate. De altfel, aluziile sale satirice la adresa lui Seianus, prefect al pretoriului si favorit al lui Tiberius, i-au adus exilul ca pedeapsa pentru indrazneala sa.
In proza, s-au facut remarcati Petronius si Apuleius. Primul, supranumit si "arbitrul elegantei", prieten apropiat al lui Nero, a redactat romanul numit Satyricon. Apartinand genului de "roman de moravuri", Satyricon s-a pastrat incomplet. Din fragmentele ramase, parvin informatii extrem de pretioase referitoare la istoria sociala a epocii si, in special, la analiza genului parvenitului in inalta societate, cum este cazul libertului Trimalchio.
Al doilea autor mentionat, Apuleius, a redactat lucrari in diverse domenii: magie (De magia), filosofie (De deo Socratis; De mundo; De Platone et eius dogmate); literatura (Metamorphoses). Opera sa se constituie intr-un izvor extrem de pretios pentru cunoasterea realitatilor vremii sale, atat in plan social, economic si politic, cat si in cel al mentalitatilor.
Ultimul autor reprezentativ de limba latina al epocii Principatului, care va fi discutat in prezenta lucrare, este Plinius cel Batran. Apartinand ordinului ecvestru, Plinius a reprezentat curiozitatea stiintifica a timpului sau. In peste 160 de lucrari, dintre care, din pacate, s-a pastrat doar Istoria naturala, eruditul autor analizeaza domenii din cele mai diverse ale stiintelor: arta militara, retorica, biologia, stiintele politice etc. Istoria naturala reprezinta o opera stiintifica de cea mai mare valoare, in care autorul inregistreaza peste 20 000 de fapte, pe care le-a cules cu grija dintr-o serie de lucrari anterioare (peste 100 de autori consultati, cu circa 2000 de volume). Compilatia, caci aceasta este Istoria naturala, este redactata intr-un stil inegal: fie cu accente retorice, fie intr-un spirit sec. Autorul se dovedeste foarte interesat de mirabilia, "curiozitati". Dovada a interesului sau pentru stiinta, a murit in anul 79, pe cand incerca sa observe indeaproape eruptia Vezuviului.
Asadar, spre deosebire de epoca sfarsitului Republicii - inceputul Principatului, considerata, pe buna dreptate, epoca de aur a culturii scrise latine, se poate observa, in schimb, o tendinta descendenta in perioada urmatoare. Autorii latini se reduc in numar si calitate, pe masura ce ne apropiem de secolul al III-lea. Se poate remarca, in aceasta perioada, imbinarea tot mai accentuata a culturii latine cu cea greaca. In planul istoriografiei, autorii de limba greaca (care relateaza despre istoria romana) se mentin intre limitele istoriografiei de epoca elenistica. Avand ca model pe Polybios, Thucydides si Xenophon, un Cassius Dio, Strabo, Arrian sau Appian relateaza intr-un mod cu mult mai obiectiv istoria romana decat o fac autorii de limba latina. Lucrarilor lor le lipseste dimensiunea "patriotica" si elementul propagandistic, atat de prezente in operele autorilor latini. Plutarh, in schimb, prin ale sale Vieti paralele, este practic creatorul genului biografic in istoriografia antica.
Insa, dintre toti, pentru epoca imperiala, de departe cel mai important ramane Cassius Dio, cu o lucrare - Istoria romana - care relateaza desfasurarea evenimentelor de la Aeneas pana in 229 d.Hr. Lucrarea reprezinta o extrem de importanta sursa de informatii pentru istoria Principatului in special. Se poate remarca interesul tot mai crescut al autorilor de limba greaca - printre ei, bineinteles, si Cassius Dio - pentru promovarea tot mai clara a intereselor Romei si a sistemului monarhic.
Pentru elita educata a imperiului, lucrarile autorilor greci si latini au avut o importanta majora in structurarea mentalitatii. Schimbarea acesteia, fenomen perceptibil in "timpul lung al istoriei", este dependenta si de alti factori - cadrul politic, determinat, in epoca Principatului, de comportamentul monarhic, influenta tot mai accentuata a religiilor si moravurilor provenind din Orientul elenizat, cadrul social relativ rigid, in conformitate cu care societatea era structurata in ordine, oferind ca model curtea imperiala, transformarile economice, care au dus pe termen lung la polarizarea bogatiei si dezinteresul pentru magistraturile urbane sau, in decursul secolului al III-lea, pericolul extern (barbarii), care a promovat la conducerea statului in principal persoane de factura militara si cu o educatie sumara, cu toate implicatiile care deriva din acest fapt.
De altfel, criza secolului al III-lea a contribuit in mod decisiv la transformarea mentalitatilor in cadrul societatii romane. Pe langa cresterea importantei religiilor si filosofiilor care promovau monoteismul (neoplatonismul, cultele cu mistere, crestinismul), criza a generat insecuritate si instabilitate politica. Aceeasi perioada a fost martora lentei ascensiuni a culturilor locale - fenomen care va deveni evident in antichitatea tarzie, cand are loc in Britannia, asa-numita "Celtic Revival", iar in Orient, cultura siriaca va cunoaste apogeul. Epoca a adus si persecutarea violenta a crestinilor, acuzati (in calitate de tapi ispasitori) de ofensarea zeilor si nerespectarea lor.
Si in planul culturii scrise se manifesta aceeasi decadere. Dupa Cassius Dio si pana la refacerea autoritatii centrale sub Diocletian si Constantin, autorii lipsesc aproape cu desavarsire. Abia in secolul al IV-lea avem de-a face cu revigorarea culturii scrise, in conditiile ascensiunii crestinismului la rangul de religie oficiala.
Textele redactate in antichitatea tarzie au suferit mutatii importante fata de perioada anterioara. Datorita ascensiunii, in decursul secolului al IV-lea, a crestinismului la rangul de religie de stat, impusa in principal de catre autoritatea imperiala, autorii antichitatii tarzii, atat crestini, cat si pagani, isi radicalizeaza discursul. Mai intai, Eusebius din Caesarea, in lucrarile sale (dintre care amintim Historia ecclesiastica, Vita Constantini si Tricennalia), elaboreaza o "noua teorie crestina a puterii". De regula, se afirma in istoriografia moderna ca Eusebius a construit in lucrarile sale o noua teorie asupra puterii monarhice. In fapt insa, autorul sus-mentionat adapteaza mai vechile idei privind monarhia, provenind din mediile si epoca elenistica, la realitatile timpului sau. Ce aduce nou episcopul de Caesarea este notiunea monarhului aparator al religiei crestine. In plus, se pune accent pe pietatea crestina, valoare fundamentala in ideologia imperiala a antichitatii tarzii. Mai ales in Tricennalia, Eusebius a construit portretul monarhului ideal - Constantin. Discursul este construit pe structura unui panegiric clasic.
In conformitate cu regulile stabilite inca din secolul al III-lea de catre retorul Menander din Laodiceea, se pot observa urmatoarele elemente constitutive ale unui panegiric: prooimion, genos, genesis, anatrophé, praxeis, synkriseis si epilogos. In cadrul unui panegiric, se luau in discutie si urmatoarele elemente: ε (celebrarea nasterii nobile a eroului panegiricului), mediul sau (aici avandu-se in vedere cetatea natala, poporul sau, rudele si familia, valoarea regimului sau politic), calitatile personale reprezentate de educatia primita, prietenii sai, gloria dobandita, prietenii pe care ii avea, functiile publice detinute, bogatie, numarul si frumusetea copiilor si, eventual, in cazul unei oratio funebre, moartea sa fericita (e qanas a). Apoi, se luau in discutie bunurile corpului sau: sanatatea, vigoarea, frumusetea, ευαισθησία ("acuitatea sensibilitatii"); calitatile sufletesti, aici avandu-se in vedere virtutile sale: intelepciunea, cumpatarea, curajul, dreptatea, pietatea, nobletea, grandoarea si actiunile care decurg din aceste calitati, adica, din punct de vedere al interesului lor, actiunile altruiste, in vederea binelui si nu a utilului sau placutului, actiuni in interes public, toate fiind indeplinite in ciuda riscurilor si pericolelor. Din punct de vedere al circumstantelor, erau elogiate oportunitatea actiunilor efectuate, faptele de seama indeplinite pentru prima oara, numai de el, punandu-se accent deosebit pe faptul ca eroul panegiricului a facut mai mult decat altii, dar cu mai putini colaboratori; de asemenea, era elogiat daca a actionat mai presus decat de asteptat de la varsta sa, in actiuni care teoretic pareau imposibile, dar pe care le-a dus, in ciuda dificultatilor, la bun sfarsit.
La acestea se mai puteau adauga aprecieri legate de buna parere a persoanelor importante fata de eroul panegiricului, eventual alte ipoteze despre posibile fapte stralucite pe care le-ar fi putut indeplini daca moartea nu l-ar fi intrerupt (in cazul elogiului funebru) si felurite remarci apreciative legate inclusiv de numele sau, sau eventuale apropieri de alte nume celebre sau cognomina ex virtute pe care le-ar fi putut primi.
Dupa cum s-a observat mai sus, in teorie panegiricul trebuia sa contina 7 parti, cu respectarea ordinii dintr-un discurs-tip. Tricennalia lui Eusebius reprezinta un derivat al panegiricului-tip, fiind considerat un enkomion/basilikos logos, discurs-tip legat de retorica de curte. Noutatea adusa insa de catre Eusebius este agresivitatea crestina. Agresivitate, in sensul ca, spre deosebire de panegiristii pagani, care aveau un discurs profund laic/secular, din care emana inclusiv toleranta religioasa, considerata una din calitatile fundamentale necesare bunului monarh, opera eusebiana este strans legata de glorificarea religiei crestine, refuzand celorlalte religii dreptul la existenta. Pentru Eusebius, singura religie posibila este crestinismul. In acest context, autorul foloseste elemente ale culturii pagane pe care le integreaza in discursul crestin. In plus, pentru Eusebius, guvernarea lui Constantin reprezinta o culme a existentei umane: eroul sau reprezinta tipul de imparat ideal, pus in opozitie cu tiranul, ale carui trasaturi se regasesc in tablourile schitate competitorilor sai.
O alta noutate introdusa de catre Eusebius este, de aceasta data, comparatia cu figuri importante ale Bibliei (ca de exemplu Moise). Daca o comparatie cu figuri istorice ale trecutului reprezinta un topos comun atat operei eusebiene, cat si panegiristilor pagani, introducerea figurilor biblice reprezina un element de noutate.
Pentru demersul de fata, tipul de discurs pe care-l aduce in discutie Eusebius si modelul creat pentru uzul autorilor crestini de mai tarziu merita discutate. Daca in opera sa, Eusebius a folosit teme comune atat autorilor pagani anteriori, cat si motive biblice, autorii crestini ulteriori vor crea o viziune triumfalista asupra istoriei post-constantiniene. Asadar, impactul operei eusebiene este cu mult mai important decat opera in continutul ei. Crearea istoriei eclesiastice ca gen literar si istoric, a Vietii ca mod de glorificare a sfantului, au avut o semnificatie cu mult mai importanta decat Tricennalia. Panegiricul in esenta nu s-a schimbat prea mult. La fel ca autorii pagani, si autorul crestin foloseste aceeasi structura si aceleasi procedee, adaptandu-le doar la contextul contemporan. Aceasta, pentru ca paideia, tipul de educatie clasica, a supravietuit victoriei crestinismului ca religie de stat. Inca in secolul al V-lea, in jurul Eudociei, sotia lui Theodosius al II-lea, exista un cerc literar profund influentat de paideia, ceea ce a dus la acuza de filopaganism, o dovada in plus a supravietuirii tipului de educatie clasica. In plus, legea scolara alui Iulian Apostatul (362) si justificarea interzicerii activitatii profesorilor crestini in scoli, pe motiv ca nu pot preda miturile "hellene" pentru ca nu cred in ele, demostreaza supravietuirea culturii de tip clasic in imperiul crestin. Insa si pe aceasta cale, historia ecclesiastica ca gen literar reprezinta ceva nou. Pentru prima data, o istorie a unei institutii, Biserica, ajunge sa fie tratata ca istorie oficiala, istorie a statului. Aceasta, pentru ca in antichitatea tarzie, Biserica ajunge sa se confunde cu statul. Mai ales in Occident, acolo unde, dupa "caderea imperiului", Biserica a ramas singura institutie in masura sa pastreze o forma de organizare coerenta. In Orient insa, dupa impunerea crestinismului ca religie de stat (cu incercari inca din timpul lui Constantius al II-lea, in versiunea ariana), evolutia relatiilor dintre Biserica si stat au mers in directia unei tot mai stranse colaborari intre cele doua institutii, pentru ca in secolul al V-lea sa se ajunga la o adevarata "contopire" a celor doua, care se influentau reciproc, in functie de personalitatea atat a imparatului, cat si a episcopilor implicati.
Perceptia autorilor de istorie eclesiastica asupra puterii imperiale este in relatie directa cu atitudinea imparatului fata de Biserica: adica, imparatul este "bun" sau "tiran" in functie de relatia pe care o are cu confesiunea autorului de istorie eclesiastica. Acest tip de discurs pare a fi imprumutat din istoria pagana de tip senatorial, in care, la fel, imparatul era descris in functie de relatiile avute cu aristocratia senatoriala.
Un bun exemplu, cu toate ca nu este cel mai potrivit datorita perioadei in care a fost scrisa (sfarsitul secolului al IV-lea) il reprezinta Historia Augusta. Acolo, la fel ca in istoriile eclesiastice, imparatii sunt catalogati in "buni" sau "rai" in functie de relatia lor cu aristocratia senatoriala. In epoca Principatului, o buna paralela poate fi facuta cu Tacitus, care in Annales face, din acest punct de vedere, o detaliata analiza a regimului imperial din timpul Iulio-Claudiilor. Istoriile eclesiastice inlocuiesc senatul cu Biserica: insa, spre deosebire de autorii de factura senatoriala, care tind sa nuanteze critica la adresa regimului imperial, autorii crestini raman intransigenti. Aceasta, pentru ca, pentru ei, Dumnezeu este mai presus de imparat; ultimul este doar vicarius Dei si oglinda a puterii divine, comportamentul neconform cu imaginea ideala asupra puterii imperiale reprezentand o deviere de la ordinea divina, care este imuabila. In aceeasi ordine de idei, imparatul care nu protejeaza Biserica si religia nu este demn sa domneasca. Relatia cu divinitatea si reprezentanta sa pe pamant, Biserica, devine determinanta in legitimarea puterii imperiale. Astfel se ofera si justificarea uzurparilor sau complotului, prin indepartarea imparatului legitim de modelul de comportament ideal. Cazul cel mai cunoscut este reprezentat de uzurparea lui Magnus Maximus, care se considera un imparat "mai crestin" decat Gratian. Comportamentul devine determinant in antichitatea tarzie, tocmai pentru ca imperiul este imaginea/ μίμησις imperiului divin. De aceea, ritualurile si ceremonialul trebuie respectate cu strictete, pentru ca imparatul, ca oglinda a lui Dumnezeu, nu are voie sa devieze de la norma. In plus, pietatea crestina devine factor determinant in legitimarea puterii imperiale.
Derivata din pietas a secolelor pagane, componenta a legitimarii imperiale (sa nu uitam ca titlul de Pius intra in titulatura imperiala incepand cu Antoninus Pius), pietatea crestina reprezinta un concept derivat. In era crestina, pietatea semnifica pur si simplu devotiunea catre Dumnezeu. Prin pietate, imparatul ajunge sa castige victoriile, prin pietate, imparatul dobandeste legitimitate.
In noul context, al favorizarii crestinismului de catre Constantin, opera eusebiana reprezinta tipul aproape perfect de lucrare propagandistica: neglijand sau chiar distorsionand adevarul istoric, cu scopul de a crea o imagine favorabila imparatului care, in opinia episcopului, a adus crestinismul la o pozitie favorizata in cadrul statului roman.
Am vazut cum Eusebius din Caesareea a adaptat discursul istoric la noua realitate crestina. Perioada urmatoare a fost dominata de radicalizarea acestui discurs. Daca, in ceea ce-i priveste pe autorii crestini, se poate observa o perceptie triumfalista asupa istoriei, determinata de succesul crestinismului ca religie a statului roman, autorii pagani au o perspectiva fundamental opusa asupra statului. Intre acestia, o nota aparte o dau Eunapios din Sardes si Zosimos, al caror discurs radical anti-crestin este extrem de asemanator cu radicalismul crestin al unui Lactantius, de exemplu.
In secolul al IV-lea, discursul politic penduleaza intre doua extreme: Themistios, care accentueaza legitimitatea dinastica, autoritatea imparatului si unitatea imperiului, la cealalta extrema situandu-se Iulian, Libanios, Ammianus Marcellinus, autorul anonim al Istoriei Auguste si Synesios din Cyrene, care sprijina cauza traditionala a independentei si regenerarii oraselor, coroborate cu suprimarea barbarilor.
Aceeasi perioada a fost insa martora prezentei unor teme comune in teoria politica, indiferent de confesiunea autorului: cea a conducatorului ca "rege pastor", derivata, dupa cum s-a vazut, din teoria platoniciana a guvernarii, zeul ca parinte al tuturor si omul, in special conducatorul, imagine a divinitatii, ca si topos-ul generozitatii bunului conducator. O caracteristica este data de confesiunea autorului: in functie de aceasta, el va avea o perspectiva favorabila sau nu asupra unui conducator anume. Exemplul clasic este dat de guvernarea lui Iulian Apostatul (361-363): in vreme ce Iulian este luat ca model pentru "bunul imparat" de catre Ammianus Marcellinus, acesta redactand un adevarat panegiric la adresa imparatului in cartea XXV, 2, 3-4, 27, din Rerum gestarum libri qui supersunt, acelasi imparat "beneficiaza" de o imagine extrem de negativa la autorii crestini ai perioadei. "Tiran", "dragon", "Nabucodonosor", "nebun", sunt epitetele folosite de regula in relatie cu descrierea lui Iulian in lucrarile autorilor crestini. In plus, inclusiv imparatii crestini sunt diferit perceputi, in functie de protectia pe care o acorda confesiunii ariene.
Din acest punct de vedere, Constantius al II-lea reprezinta un subiect demn de analizat. Perspectiva pe care o avem asupra acestuia este in mare parte influentata de imaginea negativa pastrata pentru posteritate de catre sursele de inspiratie niceeana si pagana. Ambele fiind culte persecutate de catre Constantius, care, dupa cum se stie, a fost un asiduu sustinator al arianismului, imaginea acestuia, asa cum transpare din aceste surse ostile, probabil ar trebui serios nuantata.
In acest context, este interesanta de analizat opera lui Athanasius, episcopul Alexandriei si "campion" al confesiunii niceene in perioada guvernarii constantiene. Personajul este unul foate controversat: ales ca mostenitor al episcopului Alexandru in conditii destul de suspecte, Athanasius s-a remarcat prin incapatanarea de care a dat dovada in lupta dusa pentru aparaea ortodoxiei, impotriva persecutorilor sai; exilat de catre Constantin in Gallia sub acuzatia de subminare a puterii imperiale, persecutat apoi in timpul lui Constantius si Iulian, beneficiind in final de o tolerare tacita din partea lui Valens, episcopul a elaborat o serie de lucrari, in mare majoritate cu caracter apologetic si polemic, intre care se remarca Apologia ad Constantium (355/357), Apologia de fuga sua (357) si Historia Arianorum (iarna 357/358), care ne prezinta doua versiuni diferite asupra imaginii lui Constantius: daca in Apologia ad Constantium, elaborata ca o justificare a opozitiei episcopului fata de imparat, in contextul acuzelor de colaborare cu uzurpatorul Magnentius, aduse de catre adversarii sai, Constantius beneficiaza de o buna imagine, uzurpatorul fiind cel blamat, in Historia Arianorum, imparatul are o imagine extrem de negativa. Sa le analizam pe rand. Astfel, in Apologia ad Constantium, Constantius e calificat ca "Augustus prea-religios", "divin prin nastere", iubitor al lui Dumnezeu si al adevarului (1, 5), "servitor al lui Christos" (17, 9) si un al doilea Solomon (20, 11), caruia i-a fost acordat imperiul de catre Dumnezeu insusi (35, 7); in schimb, Magnentius reprezinta prototipul tiranului (fiind, de altfel, astfel calificat (6, 6). Imaginea uzurpatorului prezinta cativa loci communes din teoria puterii imperiale: astfel, Magnentius si-a ucis propriul stapan, dovedindu-se necredincios fata de prietenii sai. Si-a incalcat juramantul, blasfemiind si consultand vrajitori si otravitori, in contradictie cu legea divina (7, 6b), remarcabila fiind aici asemanarea cu portretul lui Maxentius sau Maximin Daia din opera eusebiana, sau portretele tetrarhilor din lucrarea lui Lactantius. In Apologia ad Constantium, 7, 7, Magnentius beneficiaza de un intreg pasaj plin de acuzatii mai mult sau mai putin fondate: fata de Constans, in timp ce acesta a oferit daruri bisericilor, uzurpatorul a stopat suvoiul acestor daruri, prin uciderea imparatului legitim; cu toate ca uzurpatorul era crestin, "ca un spirit demonic si blestemat" l-a ucis pe Constans, comparat fiind din aceasta cauza cu Iuda Iscarioteanul si Cain (7, 8).
Insa, in Historia Arianorum, episcopul de Alexandria ne prezinta o imagine total diferita a lui Constantius. Imparatul este denuntat ca Antichrist, fiind mai rau decat Saul, Ahab, sau Pontius Pilatus (67/68); mai departe, este acuzat ca si-a ucis familia si, lucru ingrozitor, ca a dat-o pe Olympias, logodnica lui Constans, in casatorie unui barbar (69, 1), reprezentand, din motivele enumerate mai sus, manifestarea Antichristului (78-79). Comparatia lui Constantius cu regi sau conducatori negativi din Biblie este foarte frecventa: imparatul a fost denuntat ca noul Ahab si al doilea Balthasar (Hist. Arian., 45, 5), Herod Antipa (Hist. Arian., 45, 3), al doilea Faraon (Hist. Ar., 30, 4; 34, 2). Saul (67, 2) sau Pontius Pilatus (68, 2). Pentru Athanasius, imparatul este "ateul" (Hist. Arian., 45, 4), "christomachos" si "precursorul lui Antichrist" (Hist. Arian., 46, 3; 67, 3; 68, 3; 74, 3; 77, 2; 80, 1).
Care erau cauzele pentru care imparatul a avut parte de un asemenea tratament, atat de diferit in cele doua lucrari? Daca prima era adresata imparatului, ca o justificare impotriva acuzatiilor ariene, de colaborare cu Magnentius, in parte adevarate de altfel, cea de-a doua, conceputa pentru audienta ortodoxa, releva ostilitatea fata de un imparat protector al arienilor. Insa, aici trebuie remarcat un detaliu: rolul jucat de discurs in cadrul conflictului religios. Atat intre crestini si pagani, cat si intre adeptii diferitelor confesiuni crestine, lupta avea mai ales o conotatie ideologica. Averil Cameron nota la un moment dat: "language, and the control of language, are at the heart of the 'struggle' between pagan and Christian culture in the fourth century". Intr-un astfel de discurs, pietatea crestina a capatat un rol esential, fapt strans legat de radicalizarea partilor aflate in conflict. Daca luam de exemplu lucrarea lui Lactantius, De mortibus persecutorum si Caesares a lui Iulian, vom obseva aceleasi tehnici de redactare, fiecare dintre partile aflate in conflict pretinzand ca este singura detinatoare a adevarului.
Intre cele doua extreme, exista o serie de nuante, determinate de interesul autorului pentru domeniul religios. Este cazul lui Ammianus Marcellinus, care a elaborat Rerum gestarum libri qui supersunt, avand ca tema principala relatarea istoriei romane dupa modelul Analelor lui Tacitus, pentru perioada cuprinsa intre Nerva si batalia de la Adrianopol. Conceptia sa istorica este cea a unui functionar de factura pagana, admirator al lui Iulian Apostatul. Din pacate, opera sa nu s-a pastrat decat pentru perioada 353-378, perioada pentru care Ammianus ofera o foarte detaliata descriere a evenimentelor. Interesant ar fi fost de observat care era imaginea autorului si referitor la perioada cuprinsa in partea pierduta a lucrarii, mai ales cu privire la puterea imperiala in Principat.
Mesajul moral si "patriotic", de atasament fata de lumea romana, al lucrarii transpare din intreaga opera, Ammianus dovedind o conceptie romana asupra istoriei, cu atat mai interesanta cu cat autorul este de origine grec. Formatia lui birocratico-militara l-a determinat sa blameze tarele guvernarii imperiale apartinand secolului al IV-lea. Pentru el, Iulian reprezinta tipul de conducator ideal. Aceasta, pentru ca imparatul respectiv s-a apropiat cel mai mult de modelul de guvernare al Principatului; or, Ammianus, ca toti autorii antici, este profund orientat spre trecut, in care isi cauta modelele de guvernare. Pentru el, Constantius reprezinta tipul imparatului mediocru, stapanit de cruzime (XV, 5, 37; XXI, 16, 8), banuitor (XV, 8, 10), vanitos si plin de orgoliu (XV, 1, 3). Valentinian I este acuzat de invidie, cruzime si ura (XXX, 8, 10), cu toate ca Ammianus ii recunoaste calitatea de a fi impartial in controversele religioase (XXX, 9, 5). In schimb, Valens este tratat ca incult si obtuz (XXIX, 1, 11). Toti acesti imparati reprezinta devieri de la modelul imparatului ideal (adica Iulian, in conceptia autorului). Cu toate acestea, Ammianus se dovedeste a fi un autor pretios in ceea ce priveste infomatia: cu mult mai obiectiv decat multi autori crestini, autorul ne furnizeaza o serie de informatii utile cu privire la caracterul puterii imperiale in secolul al IV-lea.
Iulian constituie pentru Ammianus tipul de imparat ideal. Comparat cu Titus, Traian, Antoninus Pius si Marcus Aurelius (Amm., XVI, 1, 4), Iulian reprezinta pentru autorul de secol IV tipul imparatului filosof. Din acest punct de vedere, putem observa influenta platonica asupra gandirii lui Ammianus, pentu ca filosoful grec a fost primul care a postulat caracteristicile necesare monarhului ideal. Ca si la Platon, la Ammianus diferitele forme de hybris sunt prezente in caracterizarile facute celorlalti imparati. Insa, problema majora care razbate din Res gestae este cea a reprezentantilor imperiali si a abuzurilor acestora. Un Paulus Catena, un Maximinus sau Romanus reprezinta tipul de birocrat care, pentru a-si depasi conditia, folosesc abuzul si comportamentul de tip birocratic. Din acest punct de vedere, imparatul reprezinta doar o marioneta in mainile birocratilor, indivizi venali si dispusi la orice abuz pentru a parveni.
Opera lui Ammianus se inscrie in curentul istoric pagan al epocii. La fel ca el, Eutropius (Breviarium ab Urbe condita) sau un Aurelius Victor (Caesares) creaza aceeasi imagine a imparatului, in opozitie cu tiranul. Astfel, pentru Eutropius, Tiberius si Caius Caesar/Caligula reprezinta modele negative, fiind condamnati de catre autor pentru socordia, gravi crudelitate, scelesta avaritia, turpi libidine (7, 11), la fel fiind tratati Nero sau Domitian. Insa, dedicata fiindu-i lucrarea lui Valens, Eutropius (care, la fel ca Ammianus, era de formatie birocratica - magister memoriae), incearca crearea modelului conducatorului ideal. In acest context, civilitas a lui Claudius I (7, 13), imaginile lui Vespasian si Titus, de buni soldati, amabili, generosi si prietenosi, devin extrem de importante in creionarea portretului "bunului imparat".
Cazul cel mai frapant este reprezentat de imaginea lui Traian in Breviarium . La Dio, LXVIII, 7, 4, Aur. Vict., Caes., 13, 4, Epit., 13, 4, SHA, Hadr., 3, 3 si Alex. Sev., 39, 1, Traian este acuzat de vinolentia; insa, la Eutropius, este omisa aceasta acuzatie, portretul cuceritorului Daciei fiind "fabricat" in asa fel incat sa constituie un model de urmat pentru Valens. In plus, Antoninus Pius, un imparat mediocru dupa alti autori, sau Marcus Aurelius, ramas in memoria crestina ca persecutor al acestora, sunt perceputi ca imparati exemplari, comparati fiind cu legendarul rege Numa Pompilius. Pentru Eutropius asadar, conta mai putin confesiunea religioasa a destinatarului lucrarii, mult mai important fiind comportamentul monarhic. Aceasta, indiferent de confesiunea persoanei imperiale, deoarece pentru Eutropius, idealul monarhic este reprezentat de apropierea fata de modelul pe care il propune. Pentru autor, calitatile imperiale traditionale si competenta au devenit mult mai importante decat educatia sau abilitatile culturale ale imparatului, acest fapt reprezentand o inovatie fata de perioada anterioara, cand educatia constituia factorul determinant in stabilirea statutului social al unei persoane. Remarcabila insa este toleranta de care da dovada Eutropius: in contexul descrierii lui Iulian, personaj cheie in intelegerea opozitiei dintre crestini si pagani care domina literatura perioadei, imaginea oferita de Eutropius este determinanta pentru a intelege perceptia autorului asupra puterii imperiale.
In continuare, sa analizam alti trei autori: Themistios, Libanios si, in opozitie cu ei, Iulian Apostatul. Cu totii panegiristi, respectivii autori au promovat o serie de topoi imperiali: concordia Augustorum (Lib., Or., LIX, 170-172), imparatul ca imagine a divinitatii (Iul., Caes., 336c), Constantin ca model pentru imparatii de dupa el (pentru Themistios, Iovian reprezinta reincarnarea lui Constantin: Them., Or., 5, 70D), imitatio Alexandri (Iul., Caes., 317c-d) sau philanthropia. Daca unele dintre aceste calitati imperiale reprezinta preluari din retorica anterioara (ca de exemplu, imitatio Alexandri, imaginea imperiala ca oglinda/μίμησις a divinitatii, exista si inovatii.
Concordia Augustorum, prezenta la Lib., Or. LIX, este strans legata de aparitia guvernarii de tip colegial. Pentru Libanios, concordia este esentiala in contextul guvernarii fiilor lui Constantin, trecand din domeniul relatiei dintre imparat si supusi in cel al relatiei dintre Augusti. Respectivul panegiric foloseste si o alta tema favorita autorilor antici, compararea imparatilor cu Alexandru cel Mare, insa in sens diferit fata de precursorii lui Libanius. Pentru el, imparatii sunt mai mari decat Alexandru, pentru ca ei s-au nascut in maretie si si-au mentinut-o cand au ajuns la maturitate. Observam in acest discurs germenii legitimarii imparatului bizantin, unde a fi porphyogenetus este uneori mai important decat calitatile personale. O alta tema frecvent regasita in opera lui Libanios este reprezentata de rolul extrem de important acordat educatiei care, in conceptia sa, de altfel comuna autorilor antici, marcheaza diferenta intre roman/hellen si barbar.
Trecand acum la Themistios, penru acesta, philanthropia reprezinta o virtute regala speciala, in care se regasesc inglobate toate celelalte virtuti regale, fapt care ii dadea regelui autoritate vicariala divina. In plus, autorul a creat o adevarata conceptie teocratica asupra puterii imperiale, comparandu-l pe Iulian cu Dionysos si Herakles, "regi divini" si salvatori ai lumii si, la fel ca alti autori pagani, pune in relatie legea si monarhul: legea este mai presus de rege, pentru ca "oamenii nu sunt capabili sa se guverneze prin propriile puteri" (Iul., Ep. ad Them., 258a-259b). Insa, acelasi Themistios a avut o atitudine in general negativa fata de imparatul-filosof (Iulian), aceasta din cauza pozitiei adoptate de acesta in timpul sederii la Antiochia, care a coincis cu radicalizarea pozitiei imparatului fata de crestini; in conceptia oratorului, aceasta atitudine era neconforma cu toleranta pe care o presupunea elenismul, din acest punct de vedere Iulian apropiindu-se mai mult de crestini decat de hellenes. Insa, acelasi Themistios era de acord cu ideea "imparatului filosof", pentru ca pentru el, filosofia coincidea cu regalitatea si era strans legata de aceasta (Them., Or., 2, 40a). In sfarsit, din opera sa transpare ideea, la care a ajuns si Gregorios din Nazianz, ca programul lui Iulian a esuat din cauza faptului ca era impotriva curentului general al epocii.
Spre deosebire de autorii crestini, Iulian este un admirator neconditionat al paganismului, insa cu rezerva ca aici este vorba de divinitatile grecesti si nu cele romane. Caesares este din acest punct de vedere extrem de pretioasa: aici, Iulian ne prezinta modelele divine/conservatores pentru imparatii romani, ca si o imagine diferita asupra tetrarhilor sau a lui Constantin. Ultimul este cel care, in conceptia lui Iulian, a distrus imperiul prin inovatiile pe care le-a adus. Astfel imparatul s-a departat de zei, negasind printre acestia un conservator care sa-l accepte, cu exceptia Τρυφη si Àσωτία (Iul., Caes., 336), divinitati specifice tiranilor si abuzurilor acestora. Pentru Iulian, Constantin a trecut de partea crestinismului din cauza greselilor sale, atat de mari incat era posibil sa fie absolvit doar de catre Christos. De altfel, intreg portretul lui Constantin din Caesares este construit pentru a ilustra modelul tiranului. Acuzatia ca a introdus inovatii periculoase pentru stat pare a fi cea mai grava dintre toate. Aceasta, pentru ca in antichitate, lumea terestra, copie a celei divine, trebuia sa se apropie cat mai mult de modelul sau. Insa, odata cu introducerea inovatiilor, lumea terestra se indeparta de modelul sau. Tocmai de aceea, inovatiile erau percepute ca fiind daunatoare, iar cel care le introducea, producator de rau. In plus, Constantin, in perceptia lui Iulian, a atentat la valorile morale ale societatii, fiind de aceea cu atat mai blamat.
Modelul lui Iulian este repezentat de Marcus Aurelius. Pentru el, Marcus Aurelius este modelul imperial, pentru ca scopul vietii acestuia era imitatio deorum (Iul., Caes., 333c), in special a lui Zeus si Cronos (Iul. Caes., 335d). Marcus Aurelius pentru ca, la fel ca el, Iulian are in vedere modelul imparatului filosof. Insa educatia primita de catre autor transpare si din actiunile sale. La fel ca un crestin (aici aparand importanta educatiei crestine primite de Iulian), imparatul refuza insasi existenta crestinismului ca religie concurenta hellenismului. Daca la inceputul domniei, imparatul a manifestat o oarecare toleranta, aceasta fiind insa data de nevoia de castigare a aderentilor, in timpul si dupa sederea la Antiochia, asistam la radicalizarea pozitiei imperiale fata de crestini. Aceasta, pentru ca Antiochia, cunoscuta ca fiind "metropola crestina a Orientului", mai mult decat celelalte orase, i-a refuzat imparatului posibilitatea de a-si face publice calitatile sale de "bun monarh". Conflictul la care a ajuns cu locuitorii Antiochiei este datorat tocmai acestei ostilitati a orasului fata de imparat. Dupa acest episod, Iulian va initia o serie de masuri care contravin cu chiar ideea de toleranta specifica elenismului. Daca din punct de vedere teoretic, imparatul se comporta ca un princeps, refuzand chiar tilul de dominus (Lib., Or., XVIII, 189-190; Ep., 1431, 1; Greg. Naz., Or., V, 20), dorind, din acest punct de vedere, sa impuna limite puterii proprii, conform imaginii ideale a monarhului supus legii, in practica insa comportamentul sau a devenit tot mai agresiv fata de crestinism. Radicalizarea pozitiei sale transpare din toate actiunile initiate: edictul legii scolare (C. Th., XIII, 3, 5), incercarea de reconstruire a Templului din Ierusalim, tocmai pentru a demonstra falsitatea profetiei lui Christos si exilarea lui Athanasius din Alexandria, toate converg spre o imagine discrepanta a imparatului: intre teoria monarhului filosof si practica imperiala, determinata de esecul refacerii imperiului pagan si opozitia crestina la aceasta initiativa.
Un alt aspect demn de remarcat in opera iulianica este diferenta marcanta dintre imaginea asupra lui Constantius din Elogiul Eusebiei si lucrarile redactate dupa accederea la putere. In Elogiul Eusebiei, Iulian ii atribuie lui Constantius o serie de calitati: curaj, temperanta, inteligenta, dreptate, generozitate (109a), in totala contradictie cu cele prezentate in Caesares, 336b, unde Constantin si fiii sai sunt descrisi ca atei si ucigasi ai rudelor lor. Din celelalte lucrari transpar si alte trasaturi de caracter ale lui Constantius: astfel, in Ep. ad Ath., 272d, Constantius este perceput ca fiind dominat de catre eunucul Eusebius, pentru ca, pentru a-i placea acestuia, imparatul l-a executat pe Gallus; chiar si o alta lectura a Elogiului Eusebiei aduce in discutie si dominarea imparatului de catre sotia sa, pentru ca in 114c sa se afirme ca Eusebia, sotia imparatului, lua parte la consiliile de stat, aceasta implicand un caracter usor influentabil al imparatului. Cele de mai sus prezinta mai degraba o imagine duplicitara a lui Iulian: in vreme ce in Elogiul Eusebiei, Constantius are o imagine mai degraba favorabila, in Caesares, acelasi personaj este tratat dintr-un punct de vedere total diferit, ca o summa de defecte.
Din aceasta, ca si din comportamentul dinainte si dupa sederea la Antiochia, ne putem da seama de caracterul usor instabil al imparatului: la inceput mai tolerant, pozitia sa fata de crestinism se radicalizeaza treptat, adaptandu-se la comportamentul ostil al crestinilor, ajungand ca spre sfarsitul vietii sa trateze problema crestinilor ca pe un razboi personal.
Un alt autor important al secolului al IV-lea este Ambrosius, episcopul Milanului. Acesta a reusit sa transmita posteritatii imaginea unei distinctii clare intre Biserica si puterea imperiala. In aceeasi ordine de idei, remarcabila este pozitia adoptata de catre episcop in contextul prezentei lui Theodosius I la oficierea liturghiei: atunci cand imparatul a dorit sa asiste la oficiere din interiorul altarului, asa cum era uzanta la Constantinopol, Theodoretos din Cyrrhus relateaza ca Ambrosius ar fi afirmat: "locurile cele dinlauntrul altarului, o imparate, sunt accesibile numai clericilor, iar tuturor celorlalti sunt inaccesibile si de neatins. Iesi deci, si stai impreuna cu ceilalti credinciosi, caci haina de purpura face imparati si nu preoti (Theod. Cyr., HE, V, 18, 21). Aceasta pentru ca, argumenta Ambrosius, "imparatul este in Biserica, nu deasupra Bisericii. Imparatul cel bun cauta ajutorul Bisericii, nu-l respinge" (Contra Aux., 36). Observam asadar o conceptie caracteristica Occidentului, anume, separarea intre puterea seculara si cea eclesiastica, care este superioara si o inglobeaza pe prima. Spre deosebire de aceasta, in Orient puterea imperiala, inclusiv in ideologia care transpare din lucrarile autorilor eclesiastici, este superioara Bisericii. Aceasta pentru ca in Orient, imparatul este perceput de catre supusii sai cu mult mai pregnant ca stapan, dominus, dupa modelul elenistico-oriental care isi are originile inca din monarhia persana a unui Cyrus sau Darius, decat in Occident, unde ideea unui imparat primus inter pares, specific latina, a prevalat.
Revenind la opera lui Ambrosius, acesta a propus pentru modelul "bunului imparat" tipul de guvernare existent in Biblie: anume, imparatul descris ca echivalentul profetilor biblici Moise, Isus Navi sau Samuel, singurul monarh biblic propus ca exemplu fiind regele David, arhetip in gandirea eclesiastica pentru "bunul monarh" (Amb., Ep., LXII, 4, datata sf. 394). Din acelasi document transpare si un atribut absolut necesar bunului monarh: victoria militara, care insa este dependenta de pietatea crestina a imparatului (Amb., Ep., LXII, 4); cu alte cuvinte, imparatul castiga victoriile nu datorita calitatilor sale, ci ca o rasplata din partea divinitatii pentru pietatea sa. Pietatea devine astfel elementul cheie in ideologia imperiala a perioadei urmatoare, cel mai pregnant aparand in contextul victoriei lui Theodosius al II-lea in razboiul cu persii din 421-422. Calificarea lui Theodosius al II-lea ca "Pius Princeps" este strans legata tocmai de afirmarea acestei calitati. Titlul de Pius, este adevarat, exista in titulatura imperiala inca de la Antoninus Pius. Remarcabila este insa preluarea sa de catre imparatii ulteriori aproape in totalitate (cu exceptia lui Pertinax, Fl. Severus, Iovian), probabil insa cu accentul pe atributele legate de divinitate ale pietas, pentu ca termenul de Pius apare de regula (incepand de la Commodus) asociat celui de Felix.
Or, felicitas este o calitate specifica monarhilor, inca din epoca elenistica, si de statutul acestora, ca persoane beneficiind de calitati supraumane (θεοί in limbajul politic al epocii elenistice). La Roma, titlul de Felix a fost preluat pentru prima data de catre L. Cornelius Sulla dupa accederea la dictatura (Appian., BC, I, 97), fiind strans asociat protectiei divine oferite de Venus, echivalent al Afroditei la Roma. Apoi, sa nu uitam, titlul de Felix are drept corespondent in limba greaca pe cel de E , ceea ce face plauzibila interpretarea lui Appian, de "favorit al lui Venus" ca echivalent pentru Felix (BC, I, 97). Insa, cum pietas si felicitas reprezinta doua calitati asociate, prima presupunand-o pe a doua, ele au fost preluate de catre imparati inca din epoca Principatului; in antichitatea tarzie, cu atat mai mult cu cat, la inceput de domnie, imparatii promiteau sosirea unei "epoci de aur", SAECVLI FELICITAS. Dupa crestinarea puterii imperiale, respectivele calitati au ramas integrate in ideologia imperiala, pietas fiind insa directionata spre singurul zeu ramas, Dumnezeul crestin, care in schimb acorda neamului omenesc (pentru ca imperiul este echivalentul lumii locuite, oikumene) fericirea, prin intermediul imaginii sale terestre si in acelasi timp reprezentantul sau pe pamant, imparatul. Interesanta este si persistenta Victoriei in idelogia imperiala crestina: divinitatea, personificata ca un personaj feminin inaripat, va fi crestinata pe monede abia in timpul lui Theodosius I, avand reprezentarea unui inger. Persistenta sa este explicabila prin rolul extrem de important al victoriei militare in cadrul ideologiei monarhice. Alaturi de reprezentarile de pe monede, calitatea de victor si, derivate din aceasta, invictus sau triumphator se regasesc in titulatura imperiala a antichitatii tarzii. Aceasta calitate este strans legata de prezenta unei alte divinitati imperiale, Fortuna/Tyche, care de asemenea traverseaza frontiera dinre crestinism si paganism.
Insa, aici trebuie remarcat un lucru: Fortuna este absolut necesara obtinerii Victoriei si, alaturi de geniul statului/genius populi Romani, prezenti alaturi de imparat, reprezinta elemente indispensabile ale ideologiei antichitatii tarzii.
In Panegiricul adresat de Pacatus lui Theodosius, Pan. Lat., XII (2), autorul construieste o imagine a puterii imperiale formata dintr-o serie de calitati puse in opozitie cu defectele tiranului. Astfel, imparatul dispune de loialitate, tiranul este perfid; imparatul are de partea sa justitia, in timp ce tiranul este criminal; ius este de partea conducatorului legitim, in timp ce iniuria apartine tiranului; pudoarea (pudicitia), clementia, religiozitatea sunt de partea imparatului legitim, in timp ce defectele tiranului sunt perfidia, impietas, libido, crudelitas si omnium scelerum postemorumque vitiorum stare collegium (Pan. Lat., XII (2), 31, 3). Aceasta denota ca, chiar in contextul cresterii importantei crestinismului in cadrul ideologiei imperiale, anumite calitati raman in panoplia legitimarii puterii monarhice. Portretul "bunului imparat" nu se schimba, doar anumite elemente (ca de exemplu, pietas) fiind mult accentuate fata de perioada pagana. O alta inovatie adusa de autorii crestini este data de propunerea de modele biblice pentru portretul monarhului ideal. In functie de perceptia lor asupra puterii, autorii crestini de secol IV propun diferite modele pentru "bunul monarh", sau in opozitie, compara tiranul cu, de asemenea, "modele" biblice.
Insa se pune aici o problema de nuanta - dupa cum mentionam mai sus, imparatul ideal trebuie sa aiba aceeasi confesiune cu a autorului, aceasta reprezentand o alta inovatie, preluata si de autorii pagani ai antichitatii tarzii. Aceasta, pentru ca autorii din antichitatea tarzie dispun, indiferent de confesiunea lor, de un discurs mult mai agresiv decat cei din, de exemplu, perioada Principatului. Agresivitatea discursului a fost data de transformarile in mentalul social determinate in principal de criza secolului al III-lea. Adica, nesiguranta determinata de tulburarile de la frontiera, dar si de conflictele civile a dus la cresterea importantei cultelor monoteiste. Pe langa aceasta, accederea la putere a unor persoane de factura militara, fara o educatie de tip clasic, a constituit un alt element important in evolutia discursului politic. Fara a beneficia de o educatie de tip clasic, respectivii imparati erau mai receptivi la un limbaj direct, decat la subtilitatile discursului clasic.
In consecinta, limbajul panegiricelor a fost distorsionat, in conformitate cu noile "cerinte" din partea puterii politice. In plus, fara a avea monopol asupra fenomenului, autorii crestini au avut o importanta contributie, dupa cum se poate observa la un Lactantius sau Eusebius din Caesareea, in radicalizarea discursului.
Synesios din Cyrene reprezinta un caz particular in perioada cuprinsa intre sfarsitul secolului al IV-lea - inceputul secolului al V-lea. Episcop de Ptolemais in Cyrene, insa de formatie clasica si admirator al Hypatiei din Alexandria, Synesios a redactat, printre altele, o lucrare adresata lui Arcadius, in care propune un model al "bunului monarh". Este vorba de lucrarea De regno/Peri basileias, discurs impregnat de elenism.
In aceasta lucrare episcopul, dupa fericita expresie a lui Christian Lacombrade, "hellen si crestin", construieste o intreaga teorie politica, centrata pe un violent discurs antibarbar. Structurata diferit fata de tipul clasic al panegiricului, lucrarea se doreste a fi o colectie de sfaturi adresate monarhului (Arcadius, destinatarul lucrarii) pentru a deveni un bun imparat. Pentru autor, tema principala, in jurul careia este concentrat intreg discursul, este cea a pericolului reprezentat de barbarii din imperiu. Aceasta, pentru ca barbarilor le lipseste o calitate fundamental romana, fides. Tocmai de aceea, Synesios atrage atentia asupra problemei, sugerand ca barbarii sa fie exclusi din senat, magistraturi si armata (De regno, 22). Pe langa aceasta tema principala, in acelasi discurs figureaza opozitia conducator legitim- tiran. Legat de aceasta tema, interesanta pare a fi comparatia la care recurge autorul pentru caracterizarea celor doua tipuri de conducatori: anume, opozitia intre regele pastor/ regele si macelar/ tiranul (De regno, 5). Pentru Synesios, la fel ca la Platon sau Aristotel, tirania se constituie in exces al regalitatii, relatia cu legea (nomos) fiind determinanta: regele isi ordoneaza dorintele dupa legi, in timp ce tiranul isi transforma dorintele in legi (De regno, 6). Insa, o noutate care apare este data de uzul ceremonialului: autorul consacra nu mai putin de patru pasaje criticii ceremonialului imperial (De regno, 15-19), care, in opinia sa, a fost fatal imperiului din cauza "luxului teatral" din jurul persoanei imperiale (De regno, 15). Pentru autor, imparatii au fost "legati cu lanturi de aur", ceremonialul fiind mai degraba un apanaj al tiraniei, pentru ca tiranii incerarca sa-si acorde o maiestate de imprumut, lipsindu-le cea reala (De regno, 19).
In concluzie, simplitatea din trecut, atat de utila imparatilor (aici Synesios ne ofera si un exemplu, cel al lui Carinus (sic!) care, in expeditia din Persia (de fapt a lui Probus, n. n.), l-a terifiat pe regele persan prin afisarea simplitatii: De regno, 18), este pusa in relatie cu gloria imperiului, pentru ca in timpurile sale, ceremonialul a dus la decadere prin izolarea persoanei imperiale. Simplitatea este strans legata de apropierea de soldati, pentru ca imparatul trebuie, in conceptia episcopului de Ptolemais, sa ofere un exemplu personal soldatilor, prietenii sai, prin convietuirea cu acestia (De regno, 13). O alta calitate imperiala pusa in evidenta este moderatia. Ea se subintelege din comportamentul imperial, presupunand prudenta (De regno, 7), echitate si moderatie in stabilirea impozitelor, ca si generozitate (De regno, 28).
In acelasi text transpare si imaginea imperiului ca oglinda a celui divin, imparatul fiind, in conceptia lui Synesios, oglinda divinitatii (De regno, 28), iar comportamentul monarhic, cat mai apropiat de cel al Monarhului Divin, ii aduce imparatului favorurile divinitatii, ca in cazul lui Theodosius I (De regno, 5). Insa, pentru a ajunge la aceasta, imparatul trebuie sa accepte toate indatoririle care-i revin, sa renunte la odihna pentru binele statului si pentru a fi intr-adevar demn de titlul regal (De regno, 5). Insa, la fel ca alti autori crestini, si episcopul de Ptolemais accentueaza rolul pietatii crestine, aici autorul dand un exemplu - Arcadius - modelul de imparat amic al divinitatii (De regno, 8; 10).
Lucrarea avuta in discutie prezinta si interesanta conceptie a episcopului asupra puterii imperiale: sub aparenta unei critici "parintesti" aduse tanarului imparat, in care se regaseste reprosul legat de promovarea barbarilor, autorul de fapt construieste cu grija un nou tip de monarh: caracterizat de moderatie, prieten al soldatilor si pios fata de divinitate, imparatul este "regele pastor", imagine a lui Dumnezeu care, la fel, este "Bunul Pastor".
Spre deosebire de teoria elaborata a lui Synesios, istoriile eclesiastice ale lui Theodoretos din Cyrrhus, Sozomenos si Socrates Scholasticus cu greu aduc ceva nou in domeniul ideologiei imperiale. Continuatori ai tipului de istorie eclesiastica inaugurata de Eusebius din Caesareea, cei trei autori folosesc topoi care se regasesc in lucrarea modelului lor: pentru ei, imaginea "bunului monarh" este in directa relatie cu atitudinea imperiala fata de curentul religios considerat de catre autorii de mai sus ca ortodox. Pentru ei, de exemplu, Iulian Apostatul reprezinta tiranul absolut: calificat cu epitete ca "ingamfat" (Soz., HE, VI, 1), "nebun" (Theod. Cyr., HE, III, 16, 2), "capetenie a nelegiuirii" (Theod. Cyr., HE, III, 9, 1), imparatul respectiv a fost comparat cu Faraon din Biblie (Theod. Cyr., HE, 20, 8; pentru descrierea lui Faraon, v. Exod, 7, 24), fiind acuzat inclusiv de practicarea sacrificiilor umane (Theod. Cyr., HE, III, 26, 1-3 si 27, 1); in plus, la Socrates, HE, III, 21, se afirma, insa in termeni peiorativi, ca Iulian se compara cu Alexandru cel Mare. Toate acestea pentru ca, in secolul al V-lea, cand in pars Orientis deja statul este crestin, Iulian, prin masurile sale de revigorare a paganismului, a ramas in memoria crestina ca tipul tiranului perfect. In aceeasi ordine de idei, respectivii autori de istorii eclesiastice reconstruiesc istoria, prin prezentarea domniei unui astfel de imparat ca pe o tiranie, in timp ce, de exemplu, accederea lui Iovian la putere ne este transmisa ca avand consensul armatei, pentru simplul fapt ca noul imparat este crestin. Daca insa luam o sursa contemporana evenimentelor, cum ar fi Ammianus Marcellinus, observam ca de fapt accederea lui Iovian a reprezentat o masura de forta majora, determinata de pericolul in care se gasea armata, aflata fara comandant in teritoriul inamic.
Ceea ce se remarca in acest tip de istorie rescrisa este exacerbarea discursului impotriva confesiunilor deviante; spre deosebire de Eusebius din Caesareea, care inca are un ton moderat in discutia despre teoria puterii imperiale, autorii de secol V sunt cu mult mai radicali in discurs, folosind, acolo unde le lipsesc argumentele, comparatii, epitete sau metafore pentru a accentua imaginea negativa a imparatului criticat. Insa, cu aceasta exceptie, portretul bunului monarh ramane acelasi ca la Eusebius: aparator al ortodoxiei, imparatul trebuie sa dispuna de legitimitate dinastica si sa asigure concordia in Biserica (Soz., HE, VI, 4); de asemenea, imparatul reprezinta imaginea terestra a divinitatii si in aceasta calitate, el trerbuie sa fie pios (Soz., HE, IX, 9; Theod. Cyr., HE, IV, 3, 1). Acelasi imparat trebuie sa fie respectuos fata de Biserica (Soz., HE, IX, 1), pedeapsa divina (ca in cazul lui Valens) sosind in caz ca imparatul persecuta ortodoxia (Theod. Cyr., HE, IV, 36, 1).
Interesanta este pozitia adoptata de catre Theodoret in acest context: pentru el, Magnus Maximus a reusit uzurparea puterii in Occident (383) pentru ca s-a inarmat "cu credinta", in timp ce Valentinian al II-lea a parasit-o (Theod. Cyr., HE, V, 15, 2). Acelasi autor este un maestru al manipularii istoriei, creand in opera sa o serie de mituri: incoronarea lui Theodosius I de catre episcopul Meletios de Constantinopol (Theod. Cyr., HE, V, 7, 3) astfel creandu-si, pe langa investirea de catre Gratian, si un alt tip de legitimitate, religioasa si care in realitate a aparut pentru prima data pobabil la incoronarea lui Marcian in 450. Evlavia a fost ridicata la rangul de calitate imperiala, alaturi de blandete si credinta (Theod. Cyr., HE, V, 36, 4-5). In acest context, Louis Parmentier avea dreptate atunci cand caracteriza lucrarea lui Theodoretos ca fiind scrisa cum ira et studio, in totala opozitie cu preceptele lui Tacitus. Cu o oarecare nuanta in cazul lui Socrates Scholasticus, laic, nu cleric si de aceea relativ tolerant, acelasi lucru se poate spune si despre celelalte lucrari din acest gen istoriografic.
Primul dintre autorii de secol VI care vor fi discutati, Zosimos, a reprezentat reactia intelectuala pagana la progresul si discursul tot mai agresiv al crestinismului. Temele favorite din Noua Istorie sunt reprezentate de declinul paganismului si barbarizarea imperiului. Insa, la fel ca pentru Iulian, prin barbarizare Zosimos nu intelege accederea si promovarea barbarilor germanici sau de alt neam in structurile statului roman. Mai degraba, intelesul dat de aceasta data termenului de "barbar" este cel de crestin pentru ca, in conceptia celor doi autori, crestinii reprezinta o natio, barbara prin faptul ca nu respecta cultura clasica. Aici trebuie avute in vedere componentele culturii clasice, intre care se regaseste la loc de cinste mitologia pagana.
Sursele istoriei zosimiene sunt reprezentate in principal de Istoriile lui Eunapios din Sardes, virulent autor anticrestin, folosite de catre Zosimos in cartile I-V, 26, si Olympiodoros din Theba cu o lucrare, de asemenea pastrata fragmentar, folosita masiv pentru ultima parte a Istoriei Noi (cartile V, 27-VI, 13). Influenta masiva a lui Eunapios asupra lui Zosimos poate fi dedusa atat din tonul violent anticrestin si polemic al lucrarii ultimului, cat si din diferenta de ton existenta intre prima parte a lucrarii si ultima, cand preluarea lui Olympiodoros este manifesta si in discursul relativ moderat adoptat de istoricul constantinopolitan in tratarea lui Stilicho. In afara de aceasta, Zosimos a fost caracterizat ca fiind "cel mai aproximativ istoric grec al epocii imperiale", naratiunea sa fiind extrem de plina de erori, atat din punct de vedere geografic, cat si din punct de vedere al confuziei unor personaje. Scriind la inceputul secolului al VI-lea in Constantinopol, autorul Istoriei Noi este relativ indepartat in timp de evenimentele pe care le nareaza.
Lucrarea are inca din primele pasaje un fragment care a fost considerat de catre François Paschoud ca o critica la adresa regimului monarhic, care insa, la o analiza mai atenta, pare mai degraba o critica a anturajului imperial (V. mai ales Zos., I, 5, 4 si IV, 35, 2). Membrii acestuia sunt considerati de catre istoricul grec cauza decaderii oraselor, a coruptiei existente la curtea imperiala si a decaderii morale. Ceea ce critica Zosimos este in fapt puterea nemasurata care duce la tiranie si la prezenta adulatorilor care, prin lingusire transforma caracterul persoanei imperiale. Un alt aspect care trebuie remarcat in acest context este atasamentul lui Zosimos fata de valorile traditionale; pentru el, din acest punct de vedere, domnia lui Constantin a reprezentat cel mai mare rau posibil, datorita inovatiilor aduse prin reformele sale si care au distrus echilibrul imperiului.
In schimb, comportamentul lui Iulian, conform cu indicatiile astrelor si prezicatorilor, este apreciat de catre autor (III, 11, 1-2; 12, 1). Aceasta ne duce la o alta tema favorita a istoricului, anume infidelitatea fata de zei, care a reprezentat cauza nenorocirilor pentru stat (Zos., I, 58), pentru ca nerespectarea ritualurilor si sarbatorilor religioase a provocat decaderea imperiului (Zos., II, 1-7, in care se afirma ca ne-celebrarea Jocurilor Seculare a provocat decadenta).
La fel ca la alti autori pagani, dar aici mai pregnant datorita influentei lui Eunapios, si Zosimos are ca divinitate preferata Tyche, care se regaseste, in cele mai diferite contexte, pe intreg cuprinsul operei sale, fara insa (si aici e deosebirea fata de alti istorici) a fi o divinitate exclusiv imperiala; mai degraba, la Zosimos, Tyche se identifica cu statul, fiind din acest punct de vedere comparabila cu genius populi Romani.
Ca si la autorii de istorii eclesiastice prezentati mai sus, Zosimos pune religia pe primul plan in discutarea evenimentelor; insa, de aceasta data avem de-a face cu o imagine in oglinda in plan istoric- daca pentru istoricii Bisericii, Iulian reprezinta tipul de tiran absolut, in vreme ce Constantin sau Theodosius sunt modele ale conducatorului ideal, la Zosimos situatia este exact invers. Pentru el, Constantin a inceput distrugerea imperiului si Theodosius I a definitivat-o, in vreme ce Iulian reprezenta modelul de clementa si om de stat (Zos., III, 6, 1-3). In construirea acestei imagini, autorul foloseste, ca si Theodoret din Cyrrhus, "fictiunea istorica", avand ca exemplu portretul lui Theodosius I, special construit pentru a-l denigra pe respectivul imparat, episodul proclamarii lui Iulian, preluat de la Eunapios, reprezentand un alt exemplu de distorsionare istorica.
Toate acestea ne arata ca, la inceputul secolului al VI-lea, autorii crestini si pagani foloseau tehnici de redactare comune pentru a-si prezenta propria versiune asupra conducatorului ideal. Acesta, construit in opozitie cu tiranul, beneficia de o serie de calitati care sunt comune, indiferent de versiunea istorica: daca la autorii crestini, pietatea reprezenta calitatea esentiala bunului imparat, la pagani, respectarea riturilor - si ea direct legata de pietas- avea aceeasi semnificatie.
Un ultim autor important discutat in prezenta lucrare este Procopius din Caesareea. Acesta a redactat o serie de lucrari in care trateaza domnia lui Iustinian ca pe o culme a istoriei umane (seria Razboaielor, De aedificiis); insa, tot de la el ni s-a pastrat Anekdota/Historia arcana, o lucrare extrem de interesanta in sensul ca prezinta un punct de vedere total opus celui din lucrarile oficiale. Secolul al VI-lea fiind o perioada de redefinire a societatii si normelor sale, domnia lui Iustinian a reprezentat, din acest punct de vedere, incercarea de adaptare a institutiilor statului la noile realitati. Pe langa incercarea de recuperare a teritoriilor pierdute din Occident (reconquista iustinianica de care vorbesc bizantinistii moderni), in timpul lui Iustinian au fost create o serie de noi functii imperiale (ca de exemplu, quaesitor-ul, derivat din quaestor sacri palatii, quaestor exercitus, prefectul demelor etc.), care incercau transformarea guvernarii intr-una viabila si eficienta. Acestea, ca si reformele administrative initiate de catre imparat, multe din ele la sugestia lui Ioannes de Cappadocia, au fost percepute de catre aristocratia senatoriala a perioadei in mod negativ, Procopius tratand in Anekdota inovatiile ca diabolice, imparatul, din acest punct de vedere, fiind cel care distruge sistematic imperiul, prin dispretul sau fata de traditie (Anekd., 6, 19; 8, 24 sq.; 14, 1; 18, 36; 20, 7-9; 30, 21).
Din aceasta perspectiva, inclusiv pietatea lui Iustinian, prezenta in toate sursele care ii nareaza domnia ca o calitate, este tratata negativ de catre Procopius, care afirma: " . avea credinta hotarita in Hristos, dar si aceasta numai spre nenorocirea supusilor sai . " (Anekd., 13, 4-13). Calitati ale imparatului, elogiate de exemplu in Razboaie, sunt tratate de aceasta data ca defecte. Prin folosirea zvonurilor sau pur si simplu a barfelor care circulau in epoca, Procopius reuseste sa creioneze imaginea extrem de negativa a unui imparat autocrat, cu un comportament tiranic si dominat in toate actiunile intreprinse de sotia sa Theodora (v. mai ales Anekd., 14, 1-15). Care a fost insa scopul unei asemenea lucrari?
Trebuie mentionat aici faptul ca Procopius se facea exponentul cercurilor senatoriale constantinopolitane. Pentru acestea, orice inovatie era daunatoare imperiului, datorita faptului ca perceptia senatoriala asupra statului era una traditionalista, statica. In aceeasi ordine de idei, Iustinian este blamat pentru reformele sale, pentru ca prin acestea, imparatul distrugea ordinea stabilita de veacuri. Or, dupa cum am vazut mai sus, imperiul reprezinta copia fidela a celui divin. Prin inovatii, imparatul indeparta statul de modelul sau, aceasta pentru ca ordinea divina este imuabila, de unde si opozitia senatoriala la programul sau reformator, ca si ostilitatea aratata lui Ioannes de Cappadocia.
In alta ordine de idei, lucrarea este utila, in pofida slabei valori istorice pentru cercetarea moderna (mai degraba o putem considera un pamflet anti-iustinianic decat o lucrare istorica) prin prisma informatiilor care transpar din text. Astfel, identificarea imparatului cu un daimon ajuns la carma imperiului poate fi analizata prin prisma ideologiei: imparatul, chiar daca este caracterizat in termeni negativi, este desupra oamenilor obisnuiti, pentru ca functia imperiala cu care este "imbracat" (excelent termen folosit pentru a caracteriza detinerea functiei regale, folosit de regula de majoritatea autorilor antici) ii confera o pozitie intermediara intre Dumnezeu si oameni, echivalenta acelor daimones platonici. In aceeasi ordine de idei, critica politicilor edilitare ale imparatului ne arata un alt aspect legat de puterea imperiala: imparatul in calitate de cel mai mare constructor al imperiului, ale carui opere edilitare trebuie sa le depaseasca in maretie pe cele ale supusilor sai.
Apoi, prezenta Theodorei si influenta exercitata asupra lui Iustinian releva rolul crescut al femeilor din familia imparatului, in special al Augustei, manifest si in ceremonialul de curte, unde adoratio nu mai reprezinta un monopol masculin, respectivul ceremonial fiind obligatoriu si fata de imparateasa (Anekd., 30, 21-34).
Lucrarea autorului din Caesareea este interesanta pentru ca prezinta imaginea tiranului absolut; fara a avea macar o calitate, imparatul a sosit in aceasta lume pentru a o teroriza, ca incarnare a "capeteniei demonilor". Din acest punct de vedere, avem de-a face cu o opozitie absoluta fata de Vita Constantini a lui Eusebius din Caesareea.
In privinta textelor, aici se face in primul rand o diferentiere intre autorii crestini si cei pagani. Un alt aspect care trebuie remarcat este radicalizarea discursului in materie religioasa, strans legat in esenta sa de imaginea puterii imperiale. Crestinismul a adus, odata cu admiterea sa intre religiile imperiului, o perspectiva triumfalista asupra istoriei; in acest context, domnia lui Constantin sau Theodosius I sunt percepute de catre sursele crestine ca o culme a istoriei umane, in vreme ce autorii pagani ii privesc pe imparatii respectivi ca autori ai decadentei imperiului. Aceasta, pentru ca in conceptia lor, intretinerea templelor pagane era strans legata de supravietuirea oraselor. Cum civilizatia antica a fost caracterizata de modelul urban, in acelasi timp comunitatile urbane fiind percepute ca fiind ale "celor care sacrifica impreuna", devine lesne de inteles dezamagirea si frustrarea autorilor pagani in fata imparatilor crestini, care retrag subsidiile acordate oraselor, transferandu-le catre Biserica si admiratia lor pentru un Iulian, care a incercat revigorarea cultelor pagane.
Radicalizarea discursului politic afecteaza ambele tabere: atat crestinii, cat si paganii folosesc pietatea ca mijloc pentru a demonstra justetea cauzei pe care o apara. Pentru crestini, pietatea are valoare de simbol, si in aceasta consta inovatia lor: pietatea fata de divinitate, dezbracata de orice conotatie pagana, devine esentiala, pentru ca detinerea ei aduce inclusiv victoria pe plan militar. Pentru pagani, pietas se manifesta prin aplicarea stricta a unei politici traditionaliste, legata de atasamentul fata de vechii zei ai statului roman; insa, aici trebuie observata o diferenta, in sensul ca divinitati de sorginte orientala, precum Sol sau Mithras, sunt integrate in panteonul roman traditional. De altfel, "roman" nu mai reprezinta termenul potrivit pentru a caracteriza acest panteon: mai degraba, asistam la crearea "opozitiei" hellen - crestin, in acest context hellen devenind sinonim cu pagan, aparator al culturii de tip clasic.
Interesant este insa faptul ca, in aceste conditii, locuitorii imperiului isi mentin denumirea de "romani", chiar daca avem de-a face cu un stat elenizat in mare parte. Aici se cuvine a fi luata in considerare mostenirea imperiului, care in plan cultural se traduce prin preluarea traditiilor antichitatii greco-romane si adaptarea lor. Din acest punct de vedere, foarte interesanta este legislatia iustinianica, care are ca scop tocmai reinvierea antichitatii. Discursul antichizant care se regaseste in multe din preambuluri arata ca Iustinian dorea o refacere a Principatului.
Cat priveste opozitia hellen-crestin, aceasta se manifesta mai degraba in plan teoretic, pentru ca in practica, chiar si in secolul al V-lea mai exista pagani in structurile puterii. Insa, in plan teoretic, autorii crestini sau pagani isi radicalizeaza discrusul, incercand sa convinga auditoriul de faptul ca ei sunt detinatorii adevarului. Prin preluarea ideologiei de tip elenistic, autorii crestini reusesc constituirea unei teorii monarhice coerente, in care "imaginea in oglinda", dupa modelul imperiului divin, reprezinta un topos recurent. Autorii, nu neaparat crestini, ci si cei pagani, incearca crearea unui model al "bunului monarh", preluat insa in cea mai mare parte din teoria politica a secolelor anterioare; ceea ce aduc ei nou este atasamentul fata de confesiunea autorului, care devine determinanta in relatia fata de modelul propus. In plus, la autorii crestini, o alta noutate consta in apelul la figuri biblice (asadar, din istoria "neamului" crestin) pentru a crea legitimitate: comparatiile cu regi sau "judecatori" ai Vechiului Testament devin norma in incercarea de a se creiona portretul monarhului ideal.
Cat priveste portretul "bunului monarh", acesta, in conceptia autorilor antici, trebuie sa dispuna de o serie de calitati: virtus, pietas, iustitia, clementia, munificentia, moderatio, philanthropia, care sunt fiecare accentuate in functie de personalitatea imparatului discutat. Dintre acestea, de departe sunt accentuate, pentru antichitatea tarzie, virtus si pietas. Virtus, datorita pericolului barbar, care il transforma pe detinatorul imperiului intr-un comandant militar in primul rand. Apoi, dupa introducerea proskynesis, izolarea tot mai mare a suveranului de supusii sai a dus in plan ideologic la cresterea rolului pietatii. Aceasta, pentru ca datorita izolarii sale, imparatul nu mai are comanda directa a trupelor. In consecinta, virtus a cazut la inceputul secolului al V-lea intr-o pozitie inferioara, principala devenind acum pietatea crestina, datorita careia imparatul castiga, prin generalii sai, victoriile. Aceeasi pietate crestina a dus si la cresterea rolului femeilor apartinand familiei imperiale in guvernarea statului. Pietatea este, la fel ca pietas in secolele anterioare, o calitate fundamental regala. Explicatia o constituie faptul ca prin pietas/pietate, monarhul castiga bunavointa divina, asigurand astfel concordia in lumea terestra. Cu ajutorul concordiei domneste monarhul, aceasta fiind cea care ii permite sa asigure pacea imperiului.
In ceea ce-i priveste pe autorii pagani, acestia raman cantonati in discursul de tip traditional, singura noutate adusa fiind agresivitatea limbajului fata de imparatii "inovatori", in speta Constantin si Theodosius I, perceputi ca autori ai decaderii statului roman. Observam aici germenii unei teorii care va face cariera in istoria moderna, anume, cea a "decadentei" datorate degenerarii moravurilor, strans legata de inovatiile aduse in domeniul politic.
Civilizatia romana a fost, in concluzie, puternic influentata de culturile cu care a intrat in contect. Daca in Occident, romanii si-au pus amprenta asupra culturilor locale, in schimb, au preluat din lumea greco-orientala tehnici, abilitati si culte care au fost adaptate pentru a se conforma spiritului roman. Aceasta preluare nu s-a realizat in mod deliberat sau lin, ci a existat, mai ales in vremea Republicii, si opozitie la importul de bunuri culturale provenind din Orient. Insa, calitatea superioara a acestor bunuri, ca si utilitatea lor in legitimarea si delimitarea elitei romane fata de restul populatiei au dus la imprumuturi masive. In consecinta, inca din vremea Republicii tarzii, se poate vorbi de o civilizatie greco-romana, in care romanii, departe de a prelua in mod neconditionat elemente ale culturii grecesti, au introdus, la randul lor, propriile elemente. Sinteza culturala greco-latina s-a manifestat mai ales in planul culturii scrise, acolo unde autorii latini se vadesc a fi puternic infleuntati de modelul cultural grecesc.
In schimb, istoriografia greaca din epoca imperiala trateaza teme ce tin de istoria romana, a poporului-stapan, reusind astfel sa se integreze in structurile culturale ale imperiului. Acest lucru apare cu atat mai pregnant in antichitatea tarzie, cand Ammianus Marcellinus, "grec de neam", redacteaza o istorie romana in limba latina. Cazul este reprezentativ pentru ceea ce se petrece in antichitatea tarzie: o sinteza completa a culturii grecesti si latine, care este preluata de catre crestini si folosita in interesul propriu.
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre:
|
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |