Continuitate si discontinuitate in evolutia culturilor egeene la inceputul mileniului i i.hr.

Continuitate si discontinuitate in evolutia culturilor egeene la inceputul mileniului I i.Hr.

Snodgrass, Coldstream si Hiller, formuland conceptul de "Renastere greaca" din secolul VIII i.Hr. si sugerand criteriile definirii ei se refera, intre altele, la redescoperirea lumii miceniene si la aparitia diferitelor forme de atasament fata de eroii micenieni, inclusiv mimarea, de catre aristocratie, a unui mod de viata aidoma timpurilor eroice.

Diferenta de fond intre primii doi cercetatori si Hiller priveste modalitatea prin care la sfarsitul epocii geometrice, trecutul micenian este reinviat. Coldstream atribuie un rol deosebit, in acest proces, literaturii epice, in vreme ce Hiller admite ideea perpetuarii orale a traditiei. Aceasta presupune doua lucruri. Pe de o parte, supravietuirea unui corp insemnat de populatie miceniana, fie in Grecia continentala, fie in Asia Mica, fie in insule, populatie care a conservat si a exaltat trecutul. Prin intermediul acesteia s-au transmis, de la o generatie la alta, localizarea exacta a marilor centre miceniene si a faptelor regilor lor, a vechilor contacte peste mari, a unor practici traditionale, amintirea unor expeditii. Pe de alta parte, rolul traditiei presupune fuziunea intima a diverselor populatii de pe intinsul fostului "imperiu" micenian pana la preluarea istoriei reale sau mitice a uneia dintre ele.

Trebuie facuta precizarea ca amintirea civilizatiei miceniene nu s-a pastrat numai prin intermediul literaturii orale. Exista suficiente dovezi in favoarea multiplicitatii formelor de transmisie a faptelor legate de lumea miceniana. In primul rand, este de mentionat continuitatea efectiva de loc din micenian pana in geometric. Se au in vedere nu atat cazurile cu urme rare de locuire, ci situatiile in care se inregistreaza o prezenta masiva de populatie si o continuitatea a functiei locului. De exemplu, Nichoria ramane, si in geometric, o importanta asezare messeniana definita prin locuinte de plan absidal. Situatia este identica la Iria, Asine, Eleusis, Dendra ca si in cazul cimitirului de la Kerameikos. In cea mai mare parte a cazurilor se pare ca tendinta este de a schimba functia locului, nu locul in sine. De pilda, nu exista nici un dubiu privind supravietuirea unui numar important de locuitori in preajma Tirynth-ului. Numai ca acestia trebuie sa-si fi intemeiat o asezare noua, de vreme ce au transformat "Orasul de jos" micenian intr-un loc de ingropaciune, folosit din submicenian pana in geometric. Populatia din jurul acestui centru trebuie sa fi fost destul de numeroasa, intrucat un cimitir din epoca geometrica a fost descoperit si la Naflion. Situatia Atenei este si mai complexa: inceteaza functia de resedinta regala a Acropolei; inceteaza utilizarea cimitirelor miceniene din Agora si de pe Areopag; in Agora se instaleaza o asezare si un cimitir datate in protogeometric si geometric; un nou loc de cimitir este rezervat in zona ce va purta mai tarziu numele ceramistilor. Chiar si la Theba, dupa catastrofa care a dus la ruina celui de al doilea palat, zona a fost transformata intr-­un cimitir cu o lunga durata de folosire.

Trebuie sa se admita ideea ca acest proces de transfer de functii este paralel cu acela al sacralizarii unor vechi centre miceniene. De data aceasta pare sa fie vorba de un proces quasi-uniform care vizeaza, in primul rand, fostele palate sau cetati de oarecare importanta. Mykene, Tirynth, Prosymna, Argos, Atena au dezvoltat un centru sacru in jurul sau pe locul ocupat altadata de o resedinta regala. Chiar daca nu este vorba totdeauna de constructii de mare amploare, cum sunt acelea de la Atena si din Argos, si chiar daca nu este cu putinta precizarea momentului exact cand s-a realizat acest transfer, ceea ce conteaza ramane ideea in sine de a asocia cele doua lumi. Pentru alte localitati, devenite in epoca arhaica si clasica importante centre religioase, indeplinind chiar functia de sanctuare panhellenice, exista, de asemenea, indicii ale unei locuiri de epoca miceniana. Sunt situatiile de la Olimpia, Delphi, Milet, Delos, Argos.

Un alt aspect demn de semnalat si care sugereaza eventualitatea aparitiei fenomenului eroizarii unor sefi micenieni inca din secolele XII-XI i.Hr. il constituie descoperirea de ofrande sau inmormantari datand din protogeometric si geometricul timpuriu in vechi morminte miceniene. Astfel, in M. 11 de la Dendra a fost gasita o mare parte dintr-un vas protogeometric. La Asine, morminte protogeometrice in ciste au fost instalate in dromos-ul unui mormant micenian cu camera (M. 4). La Akourthi (Messenia), zona cimitirului format din patru tholoi a devenit loc de cult in geometric. Aceeasi situatie a fost observata la Volimidhia, iar intr-un tholos de la Ano Engliano au fost descoperite aproximativ cincizeci de vase din protogeometric.

Pornind de la aceste constatari se poate afirma ca acea reveranta a grecilor fata de stramosii lor eroici, la care se referea Coldstream, isi are inceputurile in protogeometric (secolele XI-X i.Hr.) si nu este o traire din secolele VIII - VII i.Hr., provocata doar de nevoia aristocratiei de a-si elabora o genealogie particulara. Se poate admite, cel mult, o sporire a numarului manifestarilor de aceasta natura in epoca arhaica.

Un grup distinct de descoperiri se leaga de ideea perpetuarii amintirii unor vechi locuri de cult miceniene. Trebuie notat ca numai in mod exceptional este vorba de altare, cum este acela de la Epidaur si care face parte din categoria altarelor de pe inaltimi. Ridicarea pe acelasi loc, a unui templu dedicat lui Apollo Maleatas nu este, desigur, intamplatoare. Ay Irini (Keos) ofera un exemplu similar. In cea mai mare parte a cazurilor, caracterul sacru al locului rezulta din descoperirea de vetre de cult si figurine si din evolutia lor in viata religioasa a cetatilor grecesti. Din acest punct de vedere sunt de amintit Aegina, Perachora, Akourthi, Amyklai, Aliartos, Kato-Symi. Aceasta explica, de altfel, perpetuarea numelor creto-miceniene ale unor divinitati, a vocabularului tehnic sacru, a formelor de ritual, a functiilor sacerdotale, a unor mituri.

Reanalizarea unor descoperiri de la Ano Engliano sugereaza si alte elemente de continuitate, nu numai in ceea ce priveste panteonul, dar si in ceea ce priveste sacrificiul animal. Este vorba de cinci grupe de oase arse, care ofera toate indiciile (arse, alese ­mandibula, humerus, femur, cu carnea detasata cu un cutit inainte de ardere, fara scoaterea maduvei; ca specii predomina bovinele) ca exista o continuitate absoluta si din acest punct de vedere intre epoca bronzului si epoca arhaica si clasica (v. Antiquity, 2002). Descoperirea de nivele protogeometrice si geometrice in Ciclade, Cipru, Rhodos, Creta, Asia Mica, Sicilia si Italia, cu toata variabilitatea stilurilor locale, atesta mentinerea, fie si sporadica, a contactelor peste mari. Amintirea vechilor trasee comerciale a facut posibila desfasurarea celui de-al doilea mare val de migratie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mica, determinand difuziunea geografica a diferitor dialecte grecesti.

Marea colonizare greaca si continuitatea de atitudine fata de civilizatiile orientale au contribuit la adancirea procesului de difuziune a stilurilor geometrice si arhaice, inclusiv in insule si in Asia Mica. Aceste descoperiri sunt de neexplicat in afara raspandirii dialectelor eolic, ionic si doric in insulele din Egeea si Mediterana si pe litoralul vestic al Asiei Mici.

Un sector discutabil ramane acela al traditiilor tehnologice care leaga cele doua etape istorice. Schimbarea radicala care se inregistreaza acum sta in disparitia arhitecturii monumentale si a tehnicii de zidarie, ca si a planului de tip megaron, destinat cladirilor de caracter palatial (v. Malthi). Exceptie face templul Herei din Prosymna datat in a doua jumatate a sec. VIII i.Hr.

Urmand aceasta linie de gandire si aceste dovezi se admite ca recunoasterea, in geometric, a epocii eroilor sta la originea unor culte locale din Argolida. Ideea poate fi extinsa, caci este neindoielnic ca o evolutie analoaga a prezidat si in elaborarea jocurilor organizate in jurul sanctuarului de la Olimpia. Este plauzibila sugestia ca inaltarea unor ziduri ca cele de la Tyrins si Mykene a putut sa fie atribuita unor fiinte cu o forta iesita din comun si sa constituie un model demn de imitat pentru niste locuinte destinate nemuritorilor. Numai in acest context se explica si transferul in sectorul sacru a megaronului, si revenirea, in cazul cladirilor laice, la locuinta de plan absidal, cunoscuta din Grecia continentala din HV si HM.

Cu toata saracia informatiilor privind modul de locuire in perioada postmiceniana, din ceea ce se cunoaste pana acum, atat din insule, cat si din Grecia continentala, rezulta ca, de regula, asezarile sunt nefortificate, iar structura lor nu respecta un plan riguros. Caracterizarea se refera, in principal, la protogeometric, caci din epoca geometrica propriu-zisa incepe sa se revina la ideea de arie fortificata, ilustrata, intre altele, de asezarea de la Sphoungaras. Trebuie facuta mentiunea ca, din acest punct de vedere, se poate vorbi de o continuitate absoluta intre Myc. III C 1 si mai ales, Myc. III C 2, etape recunoscute in nivele arheologice dispersate si de caracter modest. O crestere a suprafetelor locuite, dublata de o concentrare a populatiei in structuri complexe se inregistreaza abia in secolele IX-­VIII i.Hr.

In rest, adica cu exceptia edificiilor cu destinatie speciala, in toate cazurile, se constata revenirea la un sistem de constructie premicenian, in care prevaleaza lemnul si lutul, caramida cruda. Piatra, altadata principalul material de constructie, este mai rar folosita, in afara fundatiilor. Ea este, incepand cu secolele IX-VII i.Hr., destinata inaltarii lacasurilor de cult sau altarelor. Fara indoiala ca aceasta evolutie presupune decaderea si reinvierea mestesugului zidariei.

In metalurgie, raportul dintre pastrarea traditiei si inovatie este in favoarea aceleia din urma. Constatarea este valabila si in cazul orfevreriei, glipticii, lucrarii sticlei, a pietrelor semipretioase si a fildesului. Abia in secolul VIII i.Hr., in stransa legatura cu detasarea unei noi aristocratii, se inregistreaza depasirea acestei trasaturi. Inventarul unor morminte, cum este "mormantul-panoplie" de la Argos, ilustreaza revenirea la un mod de viata si la o traditie de mult uitate. Dar este foarte probabil ca aceasta renastere a artei toreuticii s-a datorat mai putin fenomenului redescoperirii lumii miceniene, cat evolutiei sociale caracteristice epocii si, poate, unor influente orientale, eventual assiriene. A doua tendinta importanta este disparitia treptata a unor tipuri miceniene si larga difuziune a unor tipuri noi, cele mai multe de origine continentala.

Un aspect important il constituie dezvoltarea metalurgiei fierului, fara ca aceasta sa insemne eliminarea din uz a obiectelor de bronz. Trebuie facuta chiar precizarea ca in protogeometric si geometric bronzul prevaleaza asupra fierului.

Judecand dupa aceste date arheologice se pot delimita mai limpede sferele in care, alaturi de o literatura epica orala, s-au conservat traditiile miceniene. Transmisia numelor cetatilor, a eroilor si a faptelor lor, a sistemului de credinte si a ritualului, coincidenta intre vechi centre miceniene, locuri de cult, in special, marile sanctuare panhellenice sau orase de tip polis, amintirea unor locuri incarcate de puteri miraculoase (Dodona, Didyme, Delphi, Epidaur etc.) nu ar fi fost posibile fara supravietuirea unei mase de populatie miceniana, variabila numeric in functie de istoria mai mult sau mai putin agitata a unei zone. De atasamentul fata de propria-i civilizatie, de capacitatea de absorbtie a noilor veniti si de conditiile istorice locale au depins pastrarea unor forme de viata stramosesti, vehicularea sau elaborarea unor legende si mituri care au asigurat perpetuarea, peste secole, a imaginii unei lumi de mult apuse.

In afara faptelor arheologice exista o tentativa mai recenta (Conant si Blamington, 1999) de a urmari procesul de trecere de la sistemul palatial la orasul-stat luand ca modele posibile fapte de antropologie sociala si facand abstractie de tot ceea ce inseamna cultura materiala. Se porneste in aceasta analiza de la sase asezari-cheie: Mykene, Nichoria, Atena, Lefkandhi (Eubeea), Corinth, Askra. Trebuie, totusi, subliniat ca alegerea nu este intamplatoare. Toate cele sase cazuri reprezinta, in realitate, asezari in care s-a dovedit o continuitate culturala absoluta. Cel mult cei doi autori muta accentul de pe evolutia stilistica (de la micenian-submicenian la protogeometric si geometric) la reconstituirea structurilor sociale de dupa disparitia administratiilor palatiale. Se opereaza cu ideea de colaps al Mykenei, urmat de societati in care apar persoane cu o pozitie sociala privilegiata, de tipul "Big man". De fapt, fiind vorba de societati egalitare, autorii cred ca Nichoria ar marca o asemenea etapa. Faza ar fi fost destul de repede depasita si s­-ar fi ajuns la o societate mai evoluata, de genul "sefiilor", pentru care autorii cred ca au gasit cele mai bune exemple la Atena si Lefkhandi, unde descoperirile funerare sugereaza o diferentiere sociala marcata. Abia in a treia faza s-ar fi detasat aristocratiile arhaice sesizabile la Corinth, Askra si Argos.

Desi mimeaza detasare absoluta fata de izvorul arheologic, in realitate, aceasta schema se deosebeste doar prin terminologia neutra, caci, in realitate, porneste de la constatarile din teren.

Exista o serie de elemente care definesc lumea greaca. Indiferent de fragmentarea politica, izolationism si momente de agresivitate, dincolo de elementele de discontinuitate, frapeaza foarte marea unitate de limba, in primul rand. I se adauga traditii orale (mituri si legende), chiar daca unele sunt personalizate (v. ciclul theban, troian, peloponeziac), venerarea locurilor si eroilor micenieni (Tirynth, Mykene, Sparta, Theba, Atena), chiar asocierea cu unele mistere (v. Eleusis si Livadia), organizarea de jocuri (la origine funebre) in onoarea unor eroi si personaje legendare (v. Olympia), existenta de institutii si traditii politice comune (v. Wanax basileia, magistrati, damiurgoi, ginti regale, consiliu). Se adauga panteonul principal, mostenit din vechiul fond indo-european, cu divinitati nou integrate in perioada miceniana (v. Pothnia Theron = Artemis + Hyakhintos) sau postmiceniana (Apollo, care lipseste in listele cu nume divine de la Pylos). Una din explicatii trebuie cautata in formarea acestor traditii sau in consolidarea lor in jurul unor centre religioase foarte vechi (secolul X i.Hr.), cum sunt cele doua centre dedicate Herei (Heraionul din Argos si cel din Samos) si centrul de la Olympia. Din secolul al IX-lea devin nuclee integratoare cele doua sanctuare dedicate lui Apollo (Delphi si Delos).

Aceste fapte sugereaza ca tot ceea ce inseamna legatura cu trecutul nu poate fi redus la "Renasterea greaca" din secolul VIII i.Hr. Din secolele VIII-VII i.Hr. un loc foarte important a revenit sanctuarului de la Delphi, care prin functia oraculara trece in prim plan.

In consecinta, comunitatea culturala si de origine a precedat structurarea statelor si a obligat la cautarea unor explicatii relative la fragmentarea politica, diferenta de ritm de dezvoltare, diferenta de structura statala. Fara nici o indoiala ca fragmentarea geografica a avut un rol, dar nu singura. Raporturile cu marea, configuratia tarmurilor - prevazute cu porturi naturale sau lipsite de ele (v. diferenta intre litoralul vestic si cel estic), existenta unor zone de acostare intermediare au avut si ele o mare importanta. Trebuie sa li se adauge dimensiunile teritoriilor rurale (v. situatia Aticii, Spartei, Corinth-ului, Megarei, Sicyonei), care au obligat sau nu la dezvoltarea unor activitati adiacente. Acest ultim aspect a determinat dezvoltarea, alaturi de cerealicultura si cresterea vitelor, a viticulturii si plantarea maslinilor, dezvoltarea mestesugurilor - in primul rand olaritul (v. Atena, Corinth, Chalcidica, Eubeea, Rhodos), apoi prelucrarea fildesului, metalurgia (pentru lucrarea de piese pentru ofrande, la inceput trepiede si obeloi) si producerea armelor, ca si dezvoltarea navigatiei. Evolutia economica a mers paralel cu aparitia, mai timpurie, a unor masuri si greutati standardizate (Aegina si Eubeea), a unor marfuri standard cu valoare monetara si, in cele din urma, la aparitia monedei.