Orasele din Dacia Romana

Orasele din Dacia Romana

Pe teritoriul si in timpul Daciei romane au luat fiinta foarte multe localitati noi, care au fost identificate prin descoperiri arheologice, numismatice, epigrafice si cu ajutorul izvoarelor literare, printre sursele literare antice se numara in primul rand Geographia invatatului grec din Alexandria Egiptului, Claudiu Ptolemeu, harta-itinerar Tabula Peutingeriana si Cosmographia geografului anonim din Ravenna.

Dupa dezvoltarea, modul de organizare si particularitatile lor, noile localitati se incadreaza in mai multe categorii: orase, sate, statiuni balneare, asezari civile de pe langa castre, catune, statiuni militare de supraveghere si control de-a lungul drumurilor sau in zonele de granita.

Toate acestea se adauga la ansamblul asezarilor autohtone existente pe intreg intinsul provinciei si constituie totodata dovada existenta a unei mari cresteri demografice, a dezvoltarii social-economice si culturale, fara precedent in epoca Daciei independente.

Dacia, unica provincie transdanubiana a Imperiului, a cunoscut fenomenul urbanizarii de tip roman. Urbanizarea unei provincii nou create, pe teritoriul careia nu existase o viata urbana de tip mediteraneean, a constituit pentru administratia imperiala scopul primordial, explicabil dat fiind ca, in conditiile Antichitatii, singura forma viabila de organizare a unor intinse teritorii, diverse ca nivel de civilizatie era crearea unei retele de orase autonome, legate intre ele prin apartenenta la aceeasi structura juridica.

Urbanizarea este termenul modern pe care il folosim pentru a definii politica imperiala de constituire a unor centre urbane de drept roman sau peregrin in teritoriile cucerite si provincializate. (A. Husar, 2002, p. 124-125).

Planul si dezvoltarea urbanistica ori social-economica, activitatile cultural religioase ale centrelor urbane din Dacia, standardul de viata si civilizatia romana, chiar daca nu se ridica la nivelul celor din unele regiuni occidentale ale Imperiului, totusi, nu difera in linii generale de cele existente in alte provincii romane.

Orasele Daciei romane reprezinta, ca pretutindeni, puternice focare de romanizare, de cultura si civilizatie, modele de viata, specifice lumii romane, in deplinatatea de sens a notiunii, orasele au aparut pe pamantul dacic nord-danubian o data cu stapanirea romana.

Ca centre economice, administrative, social-politice si cultural-religioase, prin nivelul civilizatiei, confortul si conditiile elevate de viata cotidiana, orasele au jucat, ca peste tot in imperiu, rolul cel mai important in viata provinciei.

In acelasi timp, ele constituiau veritabile focare de romanizare si o baza solida a stapanirii romane, in ansamblul ei.

De notat este faptul ca orasele Daciei romane au luat fiinta in epoca de maxima dezvoltare a urbanizarii in Imperiu, sub dinastia Antoninilor si pe timpul lui Septimius Severus, cand era promovata in mod sistematic extinderea bazei sociale pe care trebuie sa se sprijine conducerea si interesele majore ale Imperiului.

Privind lucrurile mai indeaproape si exceptand Ulpia Traiana, se poate observa ca, in Dacia, primul val de acordare a statutului urban a avut loc la inceputul domniei lui Hadrian.

Apoi, dupa o intrerupere de circa cinci decenii, sa se produca o noua avalansa de municipalizari sau ridicarea la rangul de colonia a unor municipii, in perioada Marcus Aurelius - Septimius Severus.

Cu rare exceptii (Sarmizegetusa romana, Aquae din Dacia Inferioara) , urmele arheologice dovedesc ca mai toate orasele si targurile Daciei romane s-au altoit pe vetrele asezarilor dacice mai vechi, ceramica arata categoric aceasta continuitate de viata, in timp ce numele autohtonilor din inscriptiile provinciei pot fi usor confundate cu ale elementelor trace venite prin colonizarea de la sud de Dunare.

Contrar parerii unor invatati straini (A. Alfoldi, C. Patsch), numai prin aceasta permanenta ne putem explica toponimia dacica pastrata masiv in orasele, targurile si satele Daciei romane, romanii au introdus denumiri noi in cazul unor fundari oficiale de orase, ca Ulpia Traiana Dacica si Romula.

Amintirea capitalei regatului dacic a impus insa toponimicul Sarmizegetusa pentru colonia din Tara Hategului, iar in cazul Romulei, putem fi siguri ca, cel putin in secolul al II-lea d. Chr. , se folosea paralel si vechiul nume geto-dacic al locului.

Acolo unde au fost asezate in lumea rurala puternice grupuri de nationes colonizate de imparati, s-au introdus unele denumiri "nationale" de vici (Ad Pannonios, vicus Pirustarum, Kastellum Baridustarum).

Au fost toponimice de targuri si sate (Angustia, Aquae, Caput Bubal, Pons Aluti, Pons Vetus, Petrae) pentru care putem presupune o traducere a lor din limba geto-dacilor, altele s-au impus printr-o functie militara (Castra Traiana, Castra Nova, Praetorium), sau printr-una economica (Centum Putei, Pons Augusti, Salinae).

Inscriptiile sunt mute in ceea ce priveste cunoasterea toponimicelor rurale, Ptolemeu a inregistrat (pe la 100-150) asezarile tribale si economice mai importante, anterior patrunderii romanilor in Dacia.

Indicatiile cifrice date de coordonatele geografice ale lui sunt fara folos pentru localizarile lor. Prea putine date putem adopta si din compilatia cartografica tarzie a geografului Revennat (sec. VII d. Chr. ).

Ramane importanta ca orientare numai Tabula Peutingeriana (sec. III d. Chr. ), care, cu toate erorile de cifre rutiere, ne asigura localizarea multor stationes si mansiones pe drumurile imperiale ale provinciei. Din pacate, in afara acestor mari cai de acces, domneste intunericul geografic si sunt slabe sperante ca viitoarele descoperiri epigrafice sa ne furnizeze noi nume de targuri si sate. (D. Tudor, 1968, p. 377).

Orasul roman este centrul religios, politic, administrativ si cultural al unui teritoriu, orasul se detasa de teritoriu, in primul rand, prin functiile sale sacre sau religioase; prin urmare, orasul roman este o notiune calitativa, nu cantitativa.

Regimul Principatului a creat excelente conditii pentru inflorirea celor aproape 1000 de orase ale Imperiului, care erau tot atatea republici aristocratice autohtone.

In fapt, Imperiul Roman apare, in epoca Principatului, ca un fel de ,,federatie'' de mici asemenea entitati teritoriale (poleis ori civitates) cu autonomie mai mult sau mai putin larga; de altfel, o provincie era vazuta, ea insasi, ca o comunitate inglobanta pentru diferitele civitates.

Localitatea de statut urban concentra aristocratia locala, in timp ce in restul teritoriului se puteau afla numeroase alte localitati mai putin insemnate, de dimensiuni si statut juridic foarte diferite.

Un oras antic era de neconceput fara un territorium aferent, bogatia aristocratiei urbane se baza in primul rand pe proprietatea funciara, iar orasul reflecta tocmai intinderea si prosperitatea teritoriului sau.

Orasele din provincia Dacia sunt creatiile romanilor, curand dupa organizarea Provinciei in viitoarele centre urbane se stabilesc primele grupuri de cetateni romani (cives Romani) care sunt suficient de numeroase pentru a forma comunitati (cives Romani consistentes sau conventus civium Romanorum - forma de organizare neurbana), desigur, impreuna cu ei locuiau si peregrinii.

Cives Romani se aseaza, uneori, alaturi de vicus-ul autohton, formand o comunitate aparte, cu conducatori proprii, in numeroase cazuri, aceste prime nuclee de viata romana erau constituite din negotiatores (cives Romani qui negotiantur).

Pe de alta parte, in Dacia ca si in alte provincii de frontiera, adeseori canabae-le si vici militari constituie nuclee cvasi-urbane, dintre care unele vor accede la statutul de municipiu sau chiar de colonia.

Pana la Septimius Severus doar structurile civile de tip civitates evolueaza catre forme municipale, de obicei, ridicarea unei asezari la statut municipal are loc dupa (sau odata cu) incetarea rolului ei ca garnizoana. Altfel vor sta lucrurile abia incepand cu domnia lui Septimius Severus care inaugureaza politica de municipalizare a canabae-lor.

Dezvoltarea economica in ritm mai accelerat, procesul de urbanizare in plina desfasurare, sporirea substantiala a numarului de cetateni - intr-un cuvant cresterea prestigiului asezarii - sunt criterii care conditioneaza acordarea statutului juridic de oras, in ultima instanta, decizia apartine insa imparatului.

Orasele Daciei romane sunt oglinda faciesului urban al civilizatiei daco-romane provinciale, rezultatul procesului de romanizare, orasul roman e un model: dinspre oras iradiaza civilizatia romana spre lumea rurala inconjuratoare.

Fiecare targ mai rasarit se dorea o mica Roma, isi dorea un for si temple, un amfiteatru si terme, pe buna dreptate afirma Aulus Gellius, in secolul II p. Chr. ca orasele provinciale sunt ,,mici efigii si imitatii ale poporului roman (ale Romei)'': effigies parvae simulacraque populi Romani. A. Husar, 2002, p. 123-126).

Cat priveste planul general al oraselor, forul, strazile, amfiteatrul, termele , sistemul de canalizare si incalzire, templele si alte edificii publice sau private, toate acestea se incadreaza - cu neinsemnate particularitati - in conceptiile si practicile constructive urbanistice romane, intalnite peste tot in provinciile din centrul si vestul imperiului in secolele II-III. (Istoria Romanilor, 2001, p. 67).

Cercetarile arheologice au scos in evidenta nivelul inalt de civilizatie al oraselor romane din Dacia: drumuri pavate, colonade care le margineau, aductiunea apei potabile si sistemul de canalizare, locuinte incalzite cu instalatii de hypocaust, obiecte de uz comun si de lux, toate acestea asigurau un nivel decent de confort orasenilor. (A. Husar, 2002, p. 126).

Territorium a fost in Dacia o insemnata unitate economica si administrativa, fiecare oras, targ, sat si castru dispunea de un teritoriu rural propriu, care-i asigura o buna parte din aprovizionarea cu alimente si diferite materiale, iar agricultura constituia baza economica a lor. Unele orase si targuri au stagnat ca dezvoltare din cauza ca nu au beneficiat de un teritoriu agricol mai larg.

De retinut este faptul ca un territorium municipii sau coloniae nu beneficia de aceleasi drepturi juridice si religioase ca si vatra orasului inchisa de pomerium, cele mai extinse si bogate territoria apartineau municipiilor si coloniilor, care le administrau direct, dar in sanul acestor teritorii cu caracter urban-rural intrau si teritoriile unor targuri si sate in care centrul-capitala se amesteca in conducere.

Fara indoiala ca organele de conducere ale acestora din urma erau numite de la centru, dintre veteranii si proprietarii locali, si ei puteau face parte din ordo decurionum din municipiul sau colonia respectiva. Numai in cazul targurilor de la Micia si Aquae din Dacia nordica suntem informati despre conducerea locala prin doi magistri sau un praefectus.

Al doilea tip de territorium era cel eminamente rural, independent fata de oras si construit in jurul unui pagus, adica un targ de seama.

Aceste teritorii au fost numeroase in regiunile in care urbanizarea nu a facut progrese, iar elementul etnic autohton era intalnit in numar mare, prin analogii (de exemplu Sucidava), deducem ca aceste territoria erau administrate de un consiliu format din decuriones, mai apoi denumiti curiales, ca delegati ai satelor, recrutati tot din sanul plutocratiei rurale, ei se intruneau periodic in capitala districtului; in fruntea consiliului functionau tot magistri sau praefecti, numiti, probabil, de catre guvernatorul provinciei.

Al treilea organism teritorial-administrativ (si mai putin cunoscut) era territorium militare, numit adesea si regio, dar nu posedam nici o informatie epigrafica amanuntita despre organizarea acestor teritorii atribuite exploatarii directe legiunilor si trupelor auxiliare dintr-un castru, presupunem (prin analogii) ca se organizau dupa acelasi sistem ca in alte provincii imperiale.

Populatia din cuprinsul lor era in majoritate autohtona, obligata sa intretina garnizoana si sa presteze o serie de munci pentru castru.

Teritoriile militare erau numeroase in lungul hotarelor provinciei, este de presupus ca in unele locuri, conducerea era mixta, militara si civila, avand ca centru atat castrul, cat si canabele lui.

De fapt, comandantul militar era acela care avea in mana sa partea importanta a conducerii, nu avem nici o dovada ca in cadrul teritoriilor rurale au mai putut dainui forme vechi de administratie dacica, este de asemenea greu de inchipuit ca stapanitorii puteau admite existenta obstilor bastinase, suspecte de a se transforma in cuiburi de razvratire.

Au existat in interiorul Daciei unele regiuni din care s-au facut deplasari de populatie bastinasa, din cauze economice si de siguranta militara, acolo unde era pamantul cel mai roditor, s-a facut loc colonistilor.

In zonele militare importante (trecatorile din Carpatii Meridionali, pe langa limesuri), dacii au fost partial evacuati, iar in unele sectoare din fata granitei s-au luat masuri si mai radicale, au fost create "zone ale nimanui" (dincolo de Samus, Tara Barsei) in care barbarii din afara provinciei erau opriti sa strabata aceste zone.

Pe timpul razboaielor marcomanice, cresterea exploatarii lumii de la sate si ravagiile ciumei au creat unele tinuturi depopulate, in lumea rurala, aceasta a determinat pe guvernatorii provinciei sa acccepte o colonizare oficiala cu barbarii din afara, cum s-a intamplat pe vremea lui Commodus, cand 12 000 de daci liberi au fost adusi in provincie.

Aceste neamuri acceptate in imperiu nu puteau fi puse pe acelasi picior cu peregrinii colonisti in Dacia, este foarte probabil ca li s-a dat pamant pe domeniile imparatului, in conditii asemanatoare cu ale colonilor.

In Dacia, villa rusticae urmeaza aceleasi reguli de amplasare si dezvoltare, recomandate de agronomii romani, cu sute de ani mai inainte, ea apare in preajma aglomerarilor urbane, langa marile drumuri si cursuri de apa navigabile, ca astfel sa-si poata desface cu usurinta produsele pe pietele cele mai apropiate.

In constructia acestor ferme, stapanul isi asigura acelasi confort ca la oras, cu baie, incalzire cu hypocaust si mobilier ales.

Marii dusmani ai fermelor erau latrones, de unde si grija proprietarilor de a-si asigura un minim de intarituri si siguranta, stapanii de villae rusticae sunt elementele bogate din oras, multi preferand sa locuiasca cu precadere la tara.

Informatiile epigrafice arata ca proprietari pe veterani, pe magistratii municipali, elementele peregrine, ca Augustales si chiar liberti, cand aceste ferme se gaseau in suburbiile oraselor deveneau villae suburbanae.

(T. Dumitru, 1968, p. 378, 379).

Din punct de vedere geografic asezarea in teritoriu a oraselor nu este uniforma, doua, Drobeta si Dierna, se afla pe malul Dunarii, iar unul Romula-Malva langa cursul inferior al Oltului, pe drumul care facea legatura dintre regiunile sud-carpatice si Transilvania de-a lungul Oltului, intre Sucidava (Celei) si Caput Stenarum (Boita) .

Alte sapte orase, incepand cu Tibiscum si continuand cu Ulpia Traiana , Apulum, Potaissa, Napoca, Porolissum se gasesc, toate, de-a lungul drumului imperial, care pleca de la Dierna si ajungea in extremitatea nord-vestica a provinciei. Dintre toate centrele urbane intracarpatice doar Ampelum este situat putin mai lateral fata de drumul imperial, in zona minelor de aur din Muntii Apuseni.

Relevant este apoi faptul ca partea de rasarit a Daciei intracarpatice - zona Tarnavelor, Oltului si Muresului superior - a ramas un teritoriu eminamente rural, cu castre de trupe auxiliare si asezari civile, dar complet lipsite de orase. (Istoria Romanilor, 2001, p. 56-67, 68-69).