Persoanele. Statul juridic al starilor feudale (al claselor sociale feudale)

Persoanele. Statul juridic al starilor feudale (al claselor sociale feudale)  

Ca si dreptul roman, Legea Tarii are un puternic caracter statutar prin dispozitiile statutorii pe care le contine in functie de pozitia sociala a diferitelor clase sociale.

Institutia boieriei

Boierii aveau capacitate juridica deplina, ei se bucurau de toate drepturile si privilegiile: numai ei exercitau conditia politica a tarii si numai ei erau titularii dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati. La origine calitatea de boier era indisolubil legata de stapanirea unei mosii. De asemenea, aceasta calitate se transmitea cu titlu ereditar, odata cu mosia. Asistam la o stratificare a boierimii: boierii mari-boierii mici, boierii de tara-boierii de slujbe (dregatori).

Institutia boieriei este anterioara intemeierii statului feudal de sine-statator, o dovada in acest sens fiind existenta boierilor de tara, categorie in care se includ marii stapanitori de domenii feudale, fostii conducatori ai formatiunilor prestatale de tip feudal, care prin unirea feudelor lor realizeaza statele feudale de sine-statatoare (de ceea se numeau boieri de tara). Dupa intemeiere si dupa centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe, care erau recrutati chiar si din randul unor elemente apartinand categoriilor sociale inferioare, calitatea acestora de boieri decurgand din functia exercitata in aparatul de stat si nu era efectul stapanirii vreunei mosii, desi boierii de slujbe devin si ei titularii unor proprietati feudale, fiind miluiti de domn pentru dreapta si credincioasa slujba.

Spre sfarsitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legata de exercitarea unor functii in cadrul aparatului statal si nu mai este conditionata de stapanirea unei mosii. Se elaboreaza si un statut scris al boierimii, prin care se reglementeaza acordarea titlurilor de noblete, adica a calitatii de boier, ca efect al dregatoriei incredintata celui in cauza.

Sistemul relatiior feudale de vasalitate avea la baza raportul juridic dintre suzeran si vasal, raport in continutul caruia intrau drepturile si relatiile reciproce. Astfel, vasalul avea fata de suzeran, obligatia de ,,auxilium'(de a-i da ajutor militar ori de cate ori e solicitat), boierii indeplinind aceste obligatii fata de domn prin participare la oaste, fiecare boier avand steagul sau. Obligatia de ,,concilium'(de a -l sfatui pe suzeran ori de cate ori e solicitat) era indeplinita de boieri fata de domn prin participarea la sfatul domnesc.

Obligatia de a da ascultare suzeranului rezulta ca neindeplinirea de catre boieri a acestor obligatii intra in continutul infractiunii de hiclenie sau oslug. Suzeranul avea obligatii fata de vasali, obligatii de defensiv, de a-l apara pe vasal ori de cate ori era necesar si obligatia de mila (obligatia de a-l rasplati pentru serviciile aduse). In raporturile dintre domni si boieri, aceasta obligatie se concretiza in daniile domnesti facute boierilor pentru dreapta si credincioasa slujba.

Statutul juridic al clerului

Clerul avea, ca boierii, o situatie privilegiata, avand dreptul de a participa la treburile tarii, in Sfatul Domnesc si in Adunarile starilor feudale. Clerul era indrituit sa judece anumite procese. De asemenea, el avea atributii pe planul dreptului canonic, in cadrul ierarhiei bisericesti si monahale.

Orasenii

Orasenii nu erau o patura sociala omogena. Aristocratia oraselor este alcatuita din cei care stapaneau case in targ si mosii in ocoalele targului. Era redusa dpdv numeric, in comparatie cu cele din Transilvania. Orasenii se bucurau, ca boierii si clerii de toate drepturile si privilegiile, iar in Moldova participau chiar si la alegerea Domnului. Orasenii propriu-zisi erau negustori si mestesugari, alcatuiau o comunitate libera, avand obligatii fiscale si individuale fata de domnie. Spre deosebire de orasele transilvanene, orasenii din Tara Romaneasca si Moldova se aflau sub o dubla autoritate: a dregatorilor domnesti si a conducatorilor oraselor, alesi din randurile lor.

In general, orasenii erau cei ce detineau pravalii si ateliere, dar aveau dreptul de a folosi in devalmasie mosia orasului pentru agricultura si cresterea animalelor. Orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului, puteau dispune in mod liber de modurile lor si puteau rezolva diferite divergente in fata unor organe jurisdictionale locale, alese de oraseni, dar din randul aristocratiei orasului. Sfera drepturilor si privilegiilor orasenilor era mai larga sau mai restransa, fiind precizata in uricul targului, precum si in actele de privilegii date de domni de-a lungul timpului.

Taranii liberi

Prima categorie erau taranii liberi care stapaneau pamanturi si erau organizati in obsti satesti, denumiti ,,razesi' in Moldova si ,,mosneni' in Tara Romaneasca.

A doua categorie erau cei care stapaneau pamanturi, dar nu erau organizati in obsti si de numeau cnezi sau judeci.

A treia categorie erau cei care nu stapaneau pamanturi si munceau pe mosiile feudalilor, fiind denumiti de Legea Tarii ,,saraci' sau ,,siromahi'.

Taranii dependenti

Ei se aflau dpdv al statutului juridic in stare de rumanie (cei din Tara Romaneasca), vecinie (Moldova), iobagie (Transilvania). Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incompleta, pe care stapanul feudal sau domnul, boierii sau manatirile il avea asupra lor. Astfel, ei puteau fi vanduti numai o data cu mosia si cuprindea urmatoarele drepturi:

a. dreptul de a dispune de partea de productie si de venituri, ce ii ramanea dupa satisfacerea obligatiilor de renta feudala

b. dreptul de proprietate asupra gospodariilor si uneltelor de munca.

c. dreptul de folosinta asupra delnitei pe care o detinea pentru munca din mosia feudala.

d. dreptul de a dobandi in proprietate suprafete de pamant si alti tarani aserviti cu asentimentul stapanului feudal

e. dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta, dupa indeplinirea obligatiilor de renta feudala (drept ce a fost suprimat in sec. 16)

Fata de statutul juridic al taranilor dependenti, fuga acestora de pe mosie, fara respectarea conditiilor de stramutare dadea stapanului feudal dreptul de a-l aduce cu forta pe mosie. Feudalii pe ale caror mosii se refugiau taranii aserviti aveau obligatia de a-i preda stapanilor lor. Desi aveau unele drepturi civile, taranii aserviti erau exclusi de la exercitiul drepturilor politice. Puteau deveni oameni liberi prin iesirea din rumanie. Astfel, desi legea tarii stabilea ca rumania este imprescriptibila, legea tarii prevedea totusi unele situatii de iesire din starea de rumanie:

1. iertarea de rumanie, ce este un act cu titlu gratuit facut de stapanul feudal, fie intervivos, fie mortis causa

2. rascumpararea din rumanie este calea cea mai folosita, datorita avantajelor pe care le presupune pentru stapanii feudali.

3. hotararea judecatoreasca data in favoarea taranului in procesele cu boierii, procese ce aveau ca obiect constatarea faptului ca taranii fusesera aserviti cu sila.

Exista si cai nejuridice de iesire din rumanie:

1.arderea titlurilor boierilor de catre tarani,

2. cnezirea/judecirea cu sila,

3. fuga de pe mosie

4. rascoala.

Legea tarii prevede si cazuri de cadere in rumanie, forme juridice in care taranii liberi devin tarani aserviti:

a. donatia (se inchina cu sufletul si averea sa stapanului feudal, caz prevazut de legea tarii);

b. contractul de vanzare (cazul in care se vinde libertatea pentru a putea plati anumite datorii)

c. contractul de imprumut garantat cu libertatea personala a datornicului, astfel incat daca acesta nu-si executa obligatia la scadenta, devenea taran dependent.

d. hotarare judecatoreasca, in defavoarea taranilor, in procesele cu boierii, avand ca obiect constatarea ca ei au fost aserviti cu sila.

Existau si forme nejuridice de cadere in rumanie:

1. falsificarea titlurilor de catre boieri

2. sila/cotropirea (aducerea taranilor cu forta in starea de rumanie)

Toate titlurile juridice ce constatau starea de rumanie pentru a fi valide, trebuia sa emane de la cancelaria domneasca si sa fie intarite de domn si de sfatul domnesc. In ceea ce priveste situatia juridica a taranilor dependenti, care prin una dintre formele juridice prevazute de legea tarii au devenit tarani liberi, a existat o anumita controversa in literatura de specialitate.

Astfel, profesorul Constantin Giurascu considera ca exista un asa numit drept romanesc ,,zacon vlasi' (slavona), plecand de la ideea ca termenul de ruman are doar semnificatia sociala de taran aservit. Profesorul arata ca robii eliberati deveneau tarani dependenti, urmand a li se aplica acest drept romanesc, altfel zis, ei traiau in regim de rumanie. ,,Trebuie sa facem distinctie intre legea tarii ce se aplica tuturor romanilor priviti ca o entitate etnica si cel ce ,,zacon vlaski', ce are un sens social in sens de tarani dependenti.

Aceasta opinie nu poate fi acceptata, intrucat este contrazisa de hrisoavele domnesti din care rezulta indubitabil ca termenul de ruman are 2 acceptiuni: un inteles etnic si un inteles social (adica de romani, dar si de tarani aserviti). Sensul in care este folosit acest termen urmeaza a fi desprins din contextul frazei: robii eliberati nu deveneau rumani, ci oameni liberi.

Statutul juridic al robilor

Statutul juridic al robilor era reglementat de asa numitul drept al robilor (polosko epravo), care statua ca dpdv juridic, robii erau considerati bunuri, adica formau obiectul unor contracte translative de proprietate (donatie, schimb). Insa statutul lor juridic nu era identic cu cel al sclavilor din dreptul romanesc, pentru ca stapanii nu aveau asupra sclavilor decat un drept de corectie, nu puteau dispune de viata robilor, iar acestora li se recunostea in anumite privinte, chiar si o capacitate juridica limitata, adica robii se puteau casatorii, puteau stapanii in proprietate salasele si uneltele de muca, pe care le confectionau, iar dupa titularul dreptului de proprietate asupra lor, robii puteau fi si somesti, boieresti, manastiresti. In general, robii erau recrutati dintre tatari sau tigani, dar institutia robiei este mult mai veche in raport cu asezarea celor 2 etnii in tara noastra. Robia este o stare imprescriptibila, dar puteau fi eliberati de stapanii lor dupa cum romanii ce deveneau robi in tara straina, la intoarcerea in tara, redeveneau liberi. Aceasta este o institutie luata din dreptul roman, ,,ius postlimini' (dreptul de reintoarcere).

Strainii

Regimul juridic al acestora era bine reglementat in legea tarii, fiind unul tolerat daca cel in cauza era crestin. Astfel, strainii se puteau stabili n orase, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii, puteau avea lacasele lor de culr, puteau dobandi drepturi suplimnetare prin actele de privilegii acordate de domn. Daca erau crestini, se puteau impamantenii (naturaliza) prin acordarea unei dregatorii de catre domn, fie prin casatoria cu un roman. In aceste situatii, dobandea toate drepturile civile si politice ale romanilor. Strainii nu puteau stapanii pamanturi in proprietate si aveau obligatii fiscale distincte. Cei ce nu erau crestini (mahomedani) nu se puteau aseza pe pamant romanesc si nu puteau detine lacasuri de cult si proprietati. Aceste interdictii erau prevazute expres in continutul capitulatiilor incheiate de Tarile Romane cu Imperiul Otoman.

Institutia rudeniei

Aceasta institutie este o relatie speciala intre persoane, izvorata fie dintr-o origine biologica comuna (rudenia de sange), fie din anumite precepte, de natura religioasa (prin alianta sau afinitate), fie din tainele botezului sau cununie (relatie spirituala).

. Rudenia de sange se realizeaza pe linie directa, ascendenti sau descendenti, sau pe linie colaterala, fiecare avand grade sau   trepte de rudenie, calculate dupa numarul generatilor ce se interpun intre rudele respective. Aceasta rudenie creeaza drepturi si     obligatii reciproce de intrajutorare si intretinere, precum de vocatie succesorala. Reprezinta un impediment la casatorie.

Rudenia prin alianta este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.

Rudenia spirituala este legatura dintre nasi si fini si genereaza potrivit legii tarii si dreptului canonic, efecte la fel de puternice ca si rudenia de sange.

Alte forme de rudenie sunt cele rezultate din adoptie si infratire.

Institutia casatoriei

Spre deosebire de dreptul modern, casatoria nu este un contract civil, iar ea se incheie prin formlitatile religioase stabilite de Biserica Ortodoxa (imbraca benedictiuni religioase). Potrivit legii tarii, etapele premergatoare casatoriei sunt: vederea in fiinta (cunoasterea viitorilor soti), urmarea de vorba (tratativele dintre familii), intocmirea foii de zestre (astazi poarta denumirea de dota), binecuvantarea parintilor. Casatoria este o institutie de straveche traditie geto - daca, care la origine este un drept al anticilor tineri, reprezentand echivalentul muncii depuse de acestia in gospodaria familiala. Zestre se constituia prin strigaturi publice facute in timpul serbarii publice si reprezenta baza ,ateriala de inceput pentru noua familie, la care se adaugu darurile de nunta primite de tinerii casatoriti de la alte rude in timpul serbarii nuntii, in acelasi scop de a contribui la baza materiala a noii familii.

Din se. 17 apar foile de zestre, iar zestre isi pierde semnificatia traditionala, constitutindu-se doar petru viitoarea sotie si reprezinta un fel de afacere pentru viitori soti, denumiti vanatori de zestre. O varianta a casatoriei traditionale reglementata in legea tarii este casatoria cu fuga, adica casatoria realizata printr-o simulare a rapirii, in scopul de a forta binecuvantarea parintilor. Regulile dreptului canonic prevedeau si desfacerea casatoriei prin divort, existand astfel deplina egalitate in prvinta motivelor de divort ce puteau fi invocate., astfel incat repudiul era apanajul ambilor soti. Subsecvent divortului avea loc partajul numit de legea tarii alegere, imparteala.

Institutia familiei

Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii. In legea tarii s-a pastrat modelul de reglementare geto-dac, astfel incat familia romana are un caracter democratic, spre deosebire de caracterul aristocratic al familiei romane. Astfel, legea tarii stabileste deplina egalitate a sotiloe, astfel incat ambii soti pot exercita puterea parinteasca asupra copilului, de educare a copiilor si nu un drept discretionar, ca in dreptul roman. Dupa moartea sotului, sotia putea detine singura puterea parinteasca asupra copiilor minori, totodata intre soti existau drepturi reciproce de intretinere, iar sotul ce nu isi indeplinea obligatia de a-si intretine familia, era supus oprobiului public, adica era sanctionat cu o pedeapsa infamanta (darea prin ulita, card).

Institutia adoptiei

Aceasta institutie este denumita infiere, iar copii adoptati erau numiti fii de suflet. Reglementarea institutiei familiei in legea tarii a cunoscut puternice influente, atat din partea dreptului bizantin, cat si din partea dreptului canonic ortodox.

Materia succesiunilor

Transmiterea bunurilor pentru cauza de moarte de la defunct catre succesori inseamna in Legea Tarii mostenire, iar succesori inseamna mostenitori. Termenii de mostenire, mostenitori reprezinta familia de cuvinte a cuvantului "mos" de sorginte traca, din care deriva si termenul de mosie (proprietate ereditara). Mostenirea putea fi deferita si de lege (legala, ab intestat), fie potrivit testamentului defunctului (daca e regulat intocmit si isi produce efectele = mostenire testamentara).

Mostenirea legala se deschide cand defunctul nu a lasat testament sau cand acesta e neregulat intocmit sau nu isi produce efectele. In aceasta materie, Legea Tarii consacra egala vocatie succesorala a copiilor legiuiti/legitimi cu cei adoptivi ceea ce inseamna copii de suflet. Legea Tarii consacra egala vocatie succesorala a fetelor si baietilor atat la bunurile de bastina, cat si la cele de cumparatura ale parintilor lor.

De la aceasta regula exista o singura exceptie in Tara Romaneasca unde e reglementat principiul masculinitatii, potrivit caruia bunurile ereditare ce semnifica bunurile de bastina, pot fi culese de baieti, iar fetele primesc echivalentul valoric in obiecte de pret sau bunuri de cumparatura. Fetele isi primeau de regula acele parti succesorale sub forma de dota, zestre iar sarcina inzestrarii fetelor revenea parintilor iar in absenta lor, fratilor. In ceea ce priveste copilul natural, cel nascut in afara casatoriei, el vine la successiunea mamei, preluandu-se "mater semper certa est". Copilul vitreg pe care Legea Tarii il denumeste hiastru are aceeasi vocatie succesorala ca a copilului legiuit, dar numai la succesiunea parintelui bun. Legea Tarii admite si succesiunea prin reprezentare, precum si dreptul de mostenire al sotului supravietuitor in concurs cu copii.

Mostenirea testamentara se deschide pe baza testamentului intocmit de defunct, acesta putand fi redactat fie in forma orala (Legea Tarii - cu limba de moarte) sau in forma scrisa (diata). In general, testamentul in forma scrisa era mai putin raspandit pentru ca stiutorii de carte erau in numar redus (preoti, cativa boieri). O particularitate a testamentului medieval e inserarea in cuprinsul acestuia a blestemului pentru a asigura respectarea ultimei dorinte a testatorului. Legea Tarii cunoaste si institutia ex-heredarii, dezmostenirii - cazul fiiilor rau-facatori sau nerecunoscatori.

O particularitate a succesiunii testamentare e valabilitatea substitutiunii fidei-comisara care acum e interzisa - actul prin care disponentul impune fiduciarului (un donator, legatar) sa pastreze bunurile primite si sa le transmita altei persoane (fideicomisar, substituit) indicata de disponentul testator la moartea lui.

Materia obligatiilor

Legea Tarii consacra ca izvor de obligatii contracte + delicte, punand accent pe raspunderea persoanei, dar consacra si anumite forme de raspundere colectiva (in materie penala, in materie fiscala, despagubirea de la altul).

Raspunderea colectiva in materie penala e o reminiscienta a sistemului razbunarii sangelui. La origine, la comiterea unui omor, raniri, ginta/familia victimei isi exercita dreptul de razbunare asupra gintei/familiei faptasului, care la inceput nu era limitata, iar apoi a fost limitata prin introducerea sistemului compozitiunii voluntare si cel al compozitiunii legale. Compozitiunea voluntara - intelegere de desdaunare prin care victima/familia ei renunta la executarea dreptului de razbunare, iar faptuitorul/familia lui plateste o suma. Compozitiunea legala - stabilirea de catre stat a cuantumului desdaunirilor => a generat in dreptul procesual modern sistemul amenzilor judiciare. Ele au reprezentat pentru statul feudal o importanta sursa de venit.

Inainte de intemeiere, obstea cerceta, sanctiona prin intermediul organelor sale de conducere toate infractiunile savarsite pe teritoriul sau de membrii obstei. Dupa intemeiere, dupa vechile atributii ale obstei, a ramas aceea de a-l cauta si identifica pe faptas si de a-l preda slujbasilor domnesti ceea ce inseamna "gonitorii din urma". In caz contrar, daca nu-l putea identifica, preda, obstea trebuia sa dea urma, sa indice locul pe unde faptuitorul a parasit (fapta) hotarul obstei; daca asta nu era posibil, intreaga obste raspundea pentru fapta comisa pe teritoriul sau, fiind obligata sa plateasca amenda fixata de stat. Imposibilitatea obstei de a plati amenda duce la aservirea ei. Alta e situatia pe domeniile feudale investite cu imunitati unde slujbasii statului nu puteau patrunde, identificarea + sanctionarea faptasului fiind apanajul stapanului feudal, care realiza acest lucru prin aparatul sau de slujitori.

Raspunderea colectiva in materie fiscala - e un mod legal de aservire a obstilor satesti teritoriale. Potrivit sistemului cislei, dupa fixarea sumei globale de unitate impozabila se defalca acea suma pe gospodarii de catre rabojari, daca unii din tarani dadeau bir cu fugitii, cei ramasi in sat implineau intreaga cisla. Daca nu, obstea urma a fi aservita de domn sau de boier in contul datoriei. Despagubirea de la altul e o forma de raspundere solidara insa cu o sfera de aplicatie mult mai larga decat formele de raspundere colectiva de la nivelul obstei. Ea cuprinde intregi categorii sociale apartinand aceluiasi popor. In dreptul modern, daca una din partile contractante e strain, constrangerea lui pentru executarea obligatiilor contractuale asumate se realizeaza pe baza conventiei incheiate intre state si a procedurii executatului, prin care hotararea pronuntata de o instanta asupra unui cetatean strain devine executorie in statul caruia acesta ii apartine.    Potrivit sistemului despagubirii de la altul, creditorii romani primeau din partea domnului dreptul de a-si realiza creantele pe care le aveau fata de debitorii straini pe seama conationalilor acestora din urma aflati in trecere prin tarile romane, sub conditia de a le da acestora din urma toate dovezile cu privire la existenta creantei si la modul in care s-a executat executarea silita asupra lor astfel incat cei executati silit, la intoarcerea in tara de origine, puteau cere autoritatilor proprii sa fie despagubiti de catre conationalul lor pentru care au fost urmariti. In mod asemanator se proceda si atunci cand debitorul era roman si era executat silit pentru un conational.

Forme de raspundere personala

Acestea sunt contractele. Cel mai important contract reglementat de Legea Tarii e contractul de vanzare care in dreptul nostru obisnuielnic, difera fata de cele din dreptul roman, e consensual si translativ de proprietate. Elementele contractului de vanzare sunt: consimtamantul, obiectul si pretul.

1. Consimtamantul - trebuia sa izvorasca din vointa libera, neviciata a partilor si sa fi fost dat de bunavoie, irevocabil. Daca era viciat, consimtamantul era nul. Cel mai raspandit viciu era violenta pe care Legea Tarii o numeste sila, insa motivele pentru care vanzatorul dorea sa vanda (de factura economica) nu erau considerate viciu de consimtamant. In general, contractul de vanzare se incheia in prezenta martorilor astfel incat celelalte vicii de consimtamant (dolul, eroarea) erau excluse.La vanzarea pamantului, in sfera consimtamantului partilor era necesar si consimtamantul rudelor, vecinilor (dreptul de protinis) - de precumparare, rascumparare - daca era vorba de teren in obste. Daca era vorba de proprietatea feudala/robului, actul trebuia intarit.Pentru a obtine acordul domnului si a evita pradalica, partile faceau darea calului si darea cupei.

2. Obiectul contractului trebuie sa fie bun susceptibil de a fi instrainat, in circuitul civil. Cel mai important bun era pamantul, insa o caracteristica a vanzarii feudale e ca obiectul vanzarii il putea constitui si fiinta umana - robii ce puteau fi vanduti si separat de mosie si taranii dependenti - ce puteau fi vanduti doar impreuna cu mosia + taranii liberi care apasati de datorii erau nevoiti sa-si vanda libertatea.   3. Pretul era de cele mai multe ori fixat in pecunia numerata, insa putea fi stabilit si in natura (datorita economiei naturale) => in dreptul feudal nescris se facea confuzie vanzare-schimb. Pretul se platea fie la incheierea contractului, fie la un termen sub sanctiunea rezolutiunii pentru neexecutare.Rezolutiunea pentru neexecutare era prevazuta sub forma unei clauze speciale numita pact comisoriu. Pentru garantarea platii restului de pret, partile puteau constitui garantii personale, reale. Daca intervenea un caz de evictiune pe care Legea Tarii o numeste "val" , atunci cand bunul a fost cumparat rau -> de la neproprietar, se prevedea intoarcerea pretului de vanzator.Sub aspectul formei, contractul se incheie fie in forma scrisa, fie verbala, intodeauna cu martori, uneori si in prezenta chezasilor si al aldamasilor.Contractele incheiate in forma scrisa, distruse, pierdute, puteau fi reconstituite de domn, sfatul domnesc, pe baza probei cu juratori precum si pe baza probei cu marturii testimoniale (aldamasi).

Contractul de donatie

Contractul de donatie este un contract real. In cazul donatiei domnesti sau a daniei domnesti, intentia de a gratifica avea in vedere fie rasplatirea boierilor pentru «dreapta si credincioasa slujba», fie pentru ajutorarea unor manastiri.In cazul donatiei particulare, intentia de a gratifica avea in vedere angajamentul donatarului de a-l ingriji si inmormanta pe donator, cele mai multe donatii avand caracter cu sarcina. Donatiile catre biserici aveau fie scopuri filantropice, fie scopul ca donatorul sa fie inscris in pomelnice, impreuna cu membrii familiei sale.Manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina dania primita, sub sanctiunea revocarii donatiei. In ceea ce priveste obiectul donatiei, particularitatea donatiei medievale, ca si in cazul vanzarii, este aceea ca obiectul il putea constituti si o persoana umana: robii, taranii dependenti-donati odata cu mosia, taranii liberi - isi donau libertatea si averea stapanului feudal sau cum spune Legea Tarii «cei ce se inchinau cu sufletul si averea.». Donatiile de mosii si robi trebuiau intarite prin hrisov domnesc.

Contractul de imprumut

Contractul de imprumut apare frecvent in documentele medievale in special sub forma imprumutului de comsumatie (mutuum); avea ca obiect o suma de bani si caracter unilateral, crea obligatia doar in sarcina uneia din partile contractante (aceea de a restitui creditorului la scadenta imprumutul acordat cu dobanda). Dobanda in Legea Tarii era numita «bas», iar scadenta- «zi» sau «soroc», fiind stabilita de regula intr-o zi de sarbatoare. Legea Tarii permitea si anacocismul (dobanda la dobanda), pe care-l numea «bas peste bas». Pentru garantia obligatiei asumate prin contract, Legea Tarii prevedea doua forme de garantii: garantia reala («zalog») si garantia personala («chezasie»).

Zalogul este garantia reala ce avea ca obiect bunuri mobile si imobile, dar cu precadere robi si mosii cultivate cu tarani dependenti. In acest ultim caz, folosinta de creditorul privilegiat a muncii taranilor de pe acele pamanturi in contul dobanzilor la suma imprumutata. Zalogul avea doua forme: cu termen; fara termen, situatie in care creditorul putea stapani si folosi bunurile mzalogite pana la data datoriei; In cazul zalogului cu termen, existau 2 situatii: 1. daca la scadenta, debitorul platea datoria, rascumpara bunurile zalogite, reintrand in stapanirea acestora; 2. daca nu platea, se putea prevedea in actul de zalog, ca bunul zalogit este pierdut, intrand in proprietatea creditorului in contul creantei sale. Daca nu exista o asemenea prevedere, avand in vedere ca valoarea bunului zalogit era mai mare decat cuantumul creantei create, se proceda la «pretuirea bunului zalogit» si vanzarea lor fie catre tert sau chiar catre creditor, retinandu-se din pretul obtinut cuantumul creantei, iar diferenta era data debitorului.

Chezasii erau persoane care se obligau sa plateasca ei datoria catre creditor daca debitorul nu va fi platit la scadenta. Garantii personali erau tinuti solidari, iar chezasul platitor avea dreptul de regres in contra cogarantilor sai pentru partea contributiei din datoria fiecaruia. Daca debitorul devenea insolvabil si nu fusesera constituite nici garantii reale, nici personale era introdusa o procedura speciala, de executare silita a averii falitului curama. In cadrul acesteia, bunurile erau evaluate si impartite intre creditorii concursuali (cei care vin in concurs la masa predala sau a falimentului), proportional cu valorile nominale ale creantelor lor. Alte contracte reglementate de Legea Tarii: contractul de depozit, de comodat, locatiune de lucrari si cea de servicii in forma contractului de munca.