Dezvoltarea calitatii motrice - mobilitatea

Dezvoltarea calitatii motrice - mobilitatea

Definitie: capacitatea omului de a utiliza la maximum potentialul anatomic de locomotie intr-o anumita articulatie sau in ansamblul articulatiilor corpului, concretizata prin efectuarea unor miscari cu amplitudine mare. Amplitudinea maxima este etalonul mobilitatii, care se masoara prin grade (ale unghiurilor) sau prin centimetri.

Pentru nominalizarea acestei calitati motrice, in literatura de specialitate se folosesc doua notiuni: mobilitatea (Harre, Siclovan, Baroga) si supletea (Ozolin). Acestea sunt sinonime, chiar daca conceptul de mobilitate se refera mai degraba la articulatie (suprafata ei) ca sursa a amplitudinii miscarilor, iar cel de suplete la elasticitatea ligamentelor, tendoanelor si muschilor. De fapt, toate alcatuiesc structura anatomofiziologica a acestei calitati. Noi optam pentru conceptul de mobilitate datorita generalizarii lui intr-o acceptie ce implica atat de cauzal dimensiunea si posibilitatea cresterii amplitudinii oricarei miscari umane.

Mobilitatea se manifesta in insusirea oricarei deprinderi motrice, micsorandu-se durata invatarii atunci cand este dezvoltata corespunzator. In caz contrar limiteaza dezvoltarea si valorificarea celorlalte calitati motrice de baza, executarea elementelor si procedeelor tehnice, afectandu-le amplitudinea, forta, viteza, expresivitatea si eficienta, favorizand traumatismele aparatului locomotor. In intentia obtinerii unei tehnici de executie a unui element sau a unui procedeu cat mai eficient, practica antrenamentului a demonstrat capacitatii musculare diferentiate (pe viteza, forta, rezistenta) sau combinate nu asigura integral efectuarea miscarii cu precizie, cursiv si economic. Este nevoie inca de ceva, de valorificarea acestei capacitati dobandite, a carei eficienta, la randul ei, depinde de amplitudinea miscarilor determinata de mobilitate.

Bazele anatomofiziologice ale mobilitatii. Formele ei de evidentiere.

Ansamblul nelimitat al miscarilor corpului uman se realizeaza cu ajutorul articulatiilor, care prin structura lor determina natura oricarei miscari corporale.

Directia, amplitudinea, forta, viteza miscarilor depind atat de suprafata cavitatilor articulare, cat si de elasticitatea ligamentelor, tendoanelor si muschilor, de tonusul si forta diferitelor lanturi musculare si, nu in ultimul rand, de capacitatea sistemului nervos central de coordonare a proceselor neuromusculare.

Daca indemanarea este in mare parte determinata de interventia sistemului nervos central in coordonarea proceselor neuromusculare - cu certitudine se poate afirma ca raportul dintre elasticitatea si tonicitatea diferitelor lanturi musculo-ligamentare genereaza componenta ei de amplitudine. Din acest punct de vedere, mobilitatea apare ca o componenta a indemanarii, ea definindu-se prin marimea raportului dintre tonusul cumulat al lanturilor agoniste si elasticitatea lanturilor antagoniste.

Limitele amplitudinii miscarilor rezulta din forma suprafetelor articulare, din supletea coloanei vertebrale, din capacitatea de intindere a ligamentelor, tendoanelor si fibrelor musculare, din tonusul acestora. Prin procesul de antrenament toate aceste componente sunt perfectibile, in primul rand, aptitudinea sportivului de a folosi la maximum mobilitatea articulara. Cercetarile lui Sermeev (1964) arata ca gimnastii, inotatorii si atletii utilizeaza 80-95% din aceasta mobilitate anatomica. Desigur, in conformatia articulatiilor pot exista deosebiri individuale, care limiteaza sau favorizeaza amplitudinea miscarilor. Actionand sistematic si adecvat prin mijloace si metode specifice se poate obtine o crestere a elasticitatii ligamentelor si fibrelor musculare, care constituie o a doua conditie a maririi amplitudinii miscarilor.

Mobilitatea sau supletea coloanei vertebrale depinde de elasticitatea discurilor intervertebrale si de starea aparatului ei ligamentar. Ea este mai redusa la nivelul segmentului dorsal al coloanei vertebrale datorita insertiei coastelor care ii creeaza o rigiditate sporita si de ligamentele mai tari, cu o capacitate de intindere mai mica ce leaga apofizele superioare ale vertebrelor. Coloane vertebrala fiind pivotul principal al staticii si dinamicii umane, are nevoie de mobilitate sporita, care poate fi obtinuta prin antrenament in profida numeroaselor ligamente, tendoane si fibre musculare ce se gasesc grupate in aceasta zona anatomica. Dintre aceste componente, muschiul ramane cel mai perfectibil. In multe actiuni motrice, specifice diferitelor ramuri si probe, amplitudinea maxima in articulatii este limitata de elasticitatea insuficienta a muschilor antagonisti relaxati. Indeosebi muschii care actioneaza articulatia coxofemurala prezinta o asemenea stare. Cu cat muschii antagonisti cedeaza mai usor la intindere, cu atat se cheltuieste mai putina forta pentru invingerea rezistentei lor, forta si viteza miscarilor manifestandu-se mai eficient. Posibilitatea muschilor de a se intinde (nu de alungire, ci prin imbunatatirea  elasticitatii lor) afirma Iakovlev (1949) depinde de relaxarea lor. Insuficienta coordonare a proceselor nervoase care regleaza incordarea si relaxarea muschilor influenteaza negativ asupra nivelului mobilitatii.

Capacitatea muschilor de a se relaxa si de a se lungi, ca efect al intinderii, se modifica apreciabil sub actiunea diferitilor factori externi, depinzand in acelasi timp de starea organismului, de echilibrul lui.

Astfel, s-a constatat ca amplitudinea miscarilor creste in situatia in care irigarea cu sange sporeste in muschiul care se intinde si scade atunci cand fluxul de sange se micsoreaza. Acelasi efect se inregistreaza dupa racirea muschilor, intervenita dupa terminarea unui antrenament intensiv sau dupa luarea mesei de catre sportiv. Cresterea aportului de sange in organele digestive diminueaza irigarea muschilor. Temperatura corpului influenteaza, de asemenea, marirea irigarii cu sange a fibrelor musculare, care devin mai elastice, fapt pentru care trebuie stimulata si intretinuta cu ajutorul incalzirii motrice, a desfasurarii efortului in conditii corespunzatoare din acest punct de vedere. Starea psihica, motivatia crescuta pentru efectuarea actiunilor motrice incluse in antrenament influenteaza favorabil amplitudinea lor, depresiunile, nemultumirile actionand inhibitor.

In afara de amplitudinea miscarilor determinata de mobilitate, teoria si practica antrenamentului sportiv sunt interesate in cunoasterea formelor de manifestare a mobilitatii ca o conditie a selectiei mijloacelor si a elaborarii metodelor de dezvoltare adecvate structurii si finalitatii lor. Astfel, se disting doua forme: mobilitatea generala, inregistrata in toate articulatiile, care permite executarea unor miscari variate cu amplitudine mare, si mobilitatea speciala, care asigura o amplitudine mare si maxima doar in articulatiile solicitate de deprinderile tehnice proprii unei ramuri sau probe sportive.

Teoria antrenamentului mai diferentiaza, de asemenea, mobilitatea pasiva de cea activa. Prima - cea pasiva - caracterizeaza mobilitatea maxima a unei articulatii pe care sportivul o realizeaza cu sprijinul unui suport sau al unui partener, folosind greutatea corporala proprie sau a segmentului interesat. In antrenarea mobilitatii pasive se amplifica elasticitatea muschiului care limiteaza miscarea. Cea de-a doua - activa - caracterizeaza mobilitatea maxima a unei articulatii pe care sportivul o realizeaza fara sprijin sau ajutor exterior prin activitatea musculara proprie. Mobilitatea activa indica atat forta necesara pentru executarea miscarii, cat si gradul de elasticitate a muschilor antagonisti. Valorile de eficienta a mobilitatii active sunt mai mari decat ale celei pasive, pentru ca prima permite efectuarea miscarii pana "la refuz" datorita fortei active exterioare care actioneaza asupra segmentului interesat. Diferenta intre ele sau marimea amplitudinii se masoara, asa cum aminteam, in grade si centimetri, care se pot transforma in probe si norme de control. Ambele pot fi dezvoltate prin antrenament. Din motive de obiectivizare si standardizare a conditiilor in care se fac masuratorile se indica utilizarea metodei grafice, folosindu-se ca fundal un cadru antropometric. De asemenea pot fi utilizate rigla, goniometrul dupa insemnarile facute pe plan de inregistrare (perete), ca si masurarea unghiurilor pe chinograma.

O alta clasificare, mai laborioasa, a mobilitatii este data de o multitudine de criterii care vizeaza mai multi parametri de structura, directie, planuri si regimuri de efort. Asadar, distingem:

- mobilitatea articulatiilor corpului (scapulohumerala, coxofemurala, talocrurala, ale coloanei, genunchiului, cotulu, gleznei etc.);

- mobilitatea planurilor diferite in care articulatiile isi manifesta gradele de actiune (sagital, frontal, transversal);

- mobilitatea diferitelor tipuri de miscari permise in articulatii (in flexie si in extensie, in anteductie, retroductie, abductie, adductie, circumductie, rotatie interna si externa);

- mobilitate indicand numarul articulatiilor angajate in miscare (generala, segmentara, uniarticulara);

- mobilitate care precizeaza regimul de lucru al agonistilor (izotonic si izometric).

Mijloacele de dezvoltare a mobilitatii.

Selectia mijloacelor este impusa de obiectivul urmarit, adica de: forma de mobilitate interesata, nevoile pregatirii tehnice a sportivului, gradul de pregatire fizica generala, disponibilitatile anatomofiziologice native pe care le poseda. Totodata, practica a dovedit ca dezvoltarea mobilitatii reclama un numar de mijloace pe care le clasificam in functie de criteriile amintite. Astfel, pentru dezvoltarea mobilitatii active se folosesc doua grupe mari de exercitii:

- exercitii libere de tipul: aplecari, indoiri, rotari, flexii, extensii, balansari executate in serii de 3-5 repetari ritmice, consecutive. Exercitiile de balansare se realizeaza sub forma de arcuiri consecutive (de 8-10 ori). Acest tip de exercitii prezinta o mare eficienta deoarece utilizeaza inertia miscarii, care determina in cele din urma o crestere a mobilitatii;

- exercitii cu ingreuieri (cu mingi medicinale, obiecte mici cum sunt hanterele, bastoanele etc.) care valorifica bine efectul inertiei miscarii, pe de o parte, si accentueaza intinderea muschilor incordati, pe de alta parte.

Pentru dezvoltarea mobilitatii pasive exercitiile cu partener de tipul intinderilor se utilizeaza rar, desi sunt deosebit de utile; acestora li se adauga exercitiile cu folosirea propriei greutati sau cu aparate.

De asemenea, se folosesc exercitii dinamice care se bazeaza pe alternarea ritmica a miscarii si maririi amplitudinii de exemplu, indoire (timpul 1), ridicare (timpul 2), indoire cu arcuire (timpii 3, 4, 5), revenire (timpul 6), miscari de balansare.

Exercitiile statice constau din mentinerea amplitudinii miscarii un timp mai indelungat (activ sau pasiv). De exemplu, indoire pe timpul 1, mentinerea pozitiei pe timpii 2, 3, 4 si revenire pe timpul 5.

Exercitiile combinate - jumatate dinamice si jumatate statice - se aplica in situatia in care se urmareste dezvoltarea elasticitatii unor grupe musculare care limiteaza miscarea si forta antagonistilor. Efectul reprezinta marirea mobilitatii, deci a amplitudinii miscarilor.

Pentru anumite probe sau ramuri de sport (gimnastica artistica si ritmica, patinajul artistic, sarituri in apa, inot sincron etc.), o mare valoare in dezvoltarea mobilitatii o au mijloacele specifice pregatirii coregrafice. Regimul de coordonare fina, amplitudinea larga a miscarilor cu caracter coregrafic determina dezvoltarea mobilitatii in disciplinele respective bazate pe expresivitatea si eleganta miscarii.

Metodele de dezvoltare a mobilitatii.

Efortul in dezvoltarea mobilitatii este determinat de: numarul de repetari, numarul si lungimea grupelor musculare, dimensiunea si importanta articulatiilor interesate, durata si unghiul exercitiilor de extensie, ritmul si tempoul lucrului, numarul, directia si momentele pauzelor.

Inainte de toate, aceste exercitii reclama o incalzire indispensabila intensificarii circulatiei sangelui in muschii supusi intinderii, astfel pot aparea traumatisme articulare sau musculare.

Pentru obiectivarea valorilor mari si maxime ale amplitudinilor miscarilor active se jaloneaza trepte intermediare si finale prin stabilirea reperelor, parcurse mai intai lent, apoi cu elan si balans.

La executarea miscarilor pasive, pozitia segmentului este fixa. In aceste situatii, muschii se gasesc timp de 5-10 s in continua intindere. Aceste exercitii de intindere se executa la inceput lent, apoi mai rapid, marind totodata amplitudinea. Marimea amplitudinii ca si a ingreuierilor reclama mare atentie din partea antrenorului si sportivului pentru a nu se produce leziuni. Cu cat sportivul este mai bine antrenat ca nivel general si din punct de vedere al mobilitatii, in mod special, cu atat exercitiile de mobilitate active sunt mai rapide. Exercitiile de tipul extensiilor si flexiilor se executa in serii (2-4), cu repetari (3-5).

Pauzele in general, sunt necesare, durata lor fiind mica (10-12 s).

Pentru evitarea monotoniei, care duce la diminuarea participarii active a sportivului, la scaderea autocontrolului si vointei atat in exercitiile active si pasive, cat si in cele dinamice sau statice usor instabile ca urmare a numarului mare de repetari, se recomanda alternarea structurii lor, fara ca esenta efectului urmarit sa fie afectata. Se impune, de asemenea, evitarea riguroasa a repetarilor care in medie este de 10-12 ori pentru fiecare din cele 6-8 exercitii incluse in veriga lectiei afectate dezvoltarii mobilitatii. Numarul repetarilor poate creste considerabil, apropiindu-se dupa 3 luni de exercitii zilnice ale exercitiilor de mobilitate la 80-120. Cercetarile lui Sarmeev arata ca intr-o lectie numarul arata ca intr-o lectie numarul repetarilor pentru mobilitatea coloanei vertebrale poate ajunge la 90-100 ori, in articulatia coxo-femurala la 60-70 ori, in articulatia scapulohumerala la 50-60 ori, in altele de 20-30 ori. Desigur, numarul repetarilor poate sa creasca pana la o limita dupa care poate fi redus, dar acestea nu trebuie eliminate; in acelasi timp este contraindicata micsorarea amplitudinii miscarilor dupa ce s-a obtinut o deschidere apreciabila a acesteia. In general, ele sunt insotite de forta si de relaxare, care uneori le intercaleaza (dupa primele 2-3 exercitii sau dupa cele mai solicitante). Succesiunea seriilor este determinata de necesitatea atingerii si depasirii amplitudinii in mod progresiv. Trebuie evitate executiile bruste, mai ales la inceputul efectuarii setului de exercitii cu o astfel de finalitate. Aparitia durerilor imediat in ziua urmatoare constituie un indiciu ca s-a exagerat in dozarea numarului de repetari, s-a fortat amplitudinea si au lipsit pauzele de relaxare.

Stretching.

Pe langa aceste principii care alcatuiesc metodologia generala folosita in dezvoltarea mobilitatii, in ultimele decenii a fost elaborata si aplicata in acest scop o metoda proprie denumita stretching. Cuvantul stretching provine de la "stretch", care in limba engleza inseamna "intindere". Metoda poate fi definita ca un sistem de exercitii care implica mentinerea intr-o anumita pozitie a unui segment, pe o durata scurta de ordinul secundelor, in scopul intinderii treptate a unui muschi si a pregatirii lui pentru un efort specific la care va fi supus.

Exercitiile folosite in cadrul acestei metode, actionand asupra muschilor, influenteaza pozitiv mobilitatea articulara, de fapt aparatul locomotor in ansamblul sau. Acest tip de exercitii se folosesc si in incalzirea sportivului, avand printre altele ca efect controlul asupra tinutei corpului, stimularea frecventei si profunzimii actului respirator si implicit asigurarea confortului general fizic si psihic al organismului.

Bazele fiziologice ale metodei

S-a stabilit ca mecanismele reflexelor elementare joaca un rol de prima importanta in dezvoltarea mobilitatii. Daca un muschi este intins, el se opune unei intinderi excesive, contractandu-se. Acest reflex este mediat de fasciculele neuromusculare, organe specifice, proprioceptive, care, situate in interiorul muschilor striati, contribuie fie la reglarea tonusului muscular, fie la trimiterea spre sistemul nervos central a impulsurilor care provoaca reflexul de intindere. Gradul de contractie reflexa este proportional cu gradul de intindere imediata a muschiului. Deci, daca un muschi este intins brusc, contractia rezultata va fi mai brusca decat cea provocata de o intindere lenta, progresiva. Acest reflex de fapt este un mecanism de aparare care poate fi declansat in orice muschi, deci nu numai in extensori, ci si in ceilalti muschi cu alta structura sau functie. Un exemplu tipic al reflexului de intindere este asa-numitul reflex patelar, un test medical obisnuit care provoaca intinderea genunchiului unui om sanatos prin ducerea gambei inainte. Reflexul de intindere actioneaza, in special, in musculatura care contribuie la verticalitatea capului. Acest reflex se caracterizeaza prin: a) actionarea rapida; b) relatia directa dintre forta si viteza de intindere; c) incetarea lui imediata dupa terminarea intinderii.

Muschii dispun de organe sensibile denumite receptori, care inregistreaza gradul de contractie. Elementul cel mai important in cadrul arcului reflex, care declanseaza reflexul, asa-numitul reflex miotatic, il reprezinta fibra nervoasa, care declanseaza contractia si intinderea muschiului. Cand un muschi se intinde, se intind si traectele nervoase, care transmit impulsuri catre maduva spinarii. Acolo se produce sinapsa care realizeaza legatura dintre 2 neuroni, iar semnalele sunt apoi transmise catre muschii care se contracta imediat. Acest mecanism de protectie impiedica intinderea exagerata a muschgiului si implicit vatamarea articulatiei. Riscul accidentarilor sub forma rupturilor si intinderilor este mai mare cand muschii sunt incordati, inflexibili, lipsiti de elasticitate. Aceasta se intampla cand capacitatea de efort a tendoanelor, articulatiilor si oaselor nu creste in timpul antrenamentelor, in egala masura cu cea a muschilor, deoarece acest sistem de tendoane si oase are un metabolism mai greoi decat cel al muschilor. S-a observat ca antrenamentul pentru mobilitate stimuleaza metabolismul muschilor si tendoanelor, marind si pe aceasta cale capacitatea de efort. Indeosebi, muschii cu functii de rezistenta, muschii extensori, cei de pe partea anterioara a coapsei, adductorii coapselor, marele pectoral si extensorii spatelui se pot  accidenta in eforturile maxime daca nu dispun de o elasticitate corespunzatoare.

Mijloacele si tehnicile metodei

In prezent, se practica o multitudine de tehnici. Dintre ele o retinem pe cea mai larg raspandita - mai ales in fotbal si atletism - care porneste de la ipoteza ca mobilitatea poate fi dezvoltata prin doua cai:

a) reducerea rezistentei tesutului de legatura a unei articulatii, ca efect al extensiei si franarii reflexului de intindere;

b) dezvoltarea fortei muschilor antagonisti.

Mijloacele si tehnicile folosite in aceasta varianta de stretching sunt urmatoarele:

- arcuire si mentinere care constau in efectuarea unor contractii repetate, fara bruscare, ale muschilor agonisti, in scopul unor intinderi rapide ale muschilor antagonisti. Mijloacele sunt de tipul balansului, care dupa 3-4 repetari mentine partea corpului antrenata intr-o pozitie extrema timp de 6 s;

- intindere si mentinere pasiva realizata cu ajutorul unui partener. Miscarea de intindere a membrului antrenat este lenta, usoara, pasiva, pana se ajunge intr-o pozitie extrema, in care se simte o oarecare jena; aceasta se mentine timp de 6 s, interval in care musculatura respectiva (agonista) este supusa unei contractii izometrice. Asemenea intinderi pasive urmate de fixari active, cu durata de 60 s, se repeta de 3-4 ori pentru fiecare muschi, la intervale de 6 s;

- stretching prelungit efectuat intr-o intindere pasiva cu ajutorul unui partener care cauta sa atinga pozitia extrema si s-o mentina 1 min. fara sa atinga pragul de durere;

- antrenamentul neuromuscular proprioceptiv activ in care miscarea se executa timp de 6 s activ, fiind urmata de o contractie izometrica maxima contra rezistentei opuse de muschii antagonisti. Apoi se incearca cresterea amplitudinii miscarii printr-o activitate musculara activa, provocata de contractia muschilor antagonisti timp de 1 min., contra unei rezistente (din partea partenerului). Exercitiul se repeta dupa 6 s;

- antrenamentul neuromuscular proprioceptiv pasiv actioneaza in decurs de 6 s asupra articulatiei ce se antreneaza pana la limita cu ajutorul partenerului, dupa care urmeaza contractia izometrica a muschilor antagonisti contra rezistentei opuse de partener. Aceste intinderi si contractii pasive ale muschilor antagonisti se repeta la intervale de 6 s timp de 1 min.;

- tehnica relaxarii consta in efectuarea unei intinderi pasive lente, cu ajutorul partenerului, pana cand se ajunge in pozitie extrema, care se mentine 1 min., timp in care executantul se relaxeaza psihic prin autocontrol. Prin constientizarea starii de contractie a muschiului, sportivul contribuie activ la franarea reflexului de intindere.

Referitor la numarul de repetari in variantele metodei, specialistii nu au gasit o solutie unica. Dar majoritatea considera ca un program cu 6 exercitii selectionate in scopul rezolvarii problemelor de elasticitate, pentru 6 grupe musculare ale membrelor inferioare incluse in antrenament necesita 4-5 repetari, cu pauze de relaxare si revenire intre ele de 15 s. Insusirea exercitiilor de stretching se realizeaza usor. Unele se pot executa cu partener, iar altele cu ajutorul unor mingi, lazi de gimnastica, scara fixa sau capra. Multe exercitii se pot executa insa fara aparate ajutatoare. Pe parcursul executatii exercitiilor, respiratia este dirijata pentru a ramane lenta, profunda si continua (fara apnee) in toate cele 3 faze ale miscarilor specifice acestor tehnici, contractie statica, relaxare totala si intindere musculara.

Folosim pentru exemplificare un exercitiu destinat dezvoltarii musculaturii spatelui (extensori) care este formata din muschii spinali, adica iliocostalul cervical, toracic si lombar, muschiul transversal al gatului, lungul dorsal si micul complex, muschiul semispinal al capului, muschii interspinali, muschiul spinal, care au ca functie extensia spatelui si coloanei vertebrale. Exercitiul se bazeaza in principal pe:

a) contractia musculara din pozitia stand cu trunchiul usor aplecat inainte, cu spatele rotund; regiunea lombara sprijinita de perete, genunchii usor indoiti, iar mainile la ceafa cu degetele impreunate, extensia spatelui timp de 20-30 s, incercand invingerea  rezistentei opuse de maini;

b) intindere (aplecarea trunchiului inainte pana ce se simte incordarea de-a lungul coloanei vertebrale si mentinerea pozitiei timp de 20-30 s).

Varianta: exercitiul se poate executa si din pozitia asezat cu genunchii indoiti, cu capul aplecat inainte intre genunchi.

Planificarea dezvoltarii mobilitatii.

Cat priveste includerea exercitiilor de dezvoltare a mobilitatii in economia antrenamentului se impun urmatoarele precizari:

- la varsta copiilor si juniorilor, acestea constituie un obiectiv prioritar al antrenamentului intrucat se dezvolta mai usor (cantitate de repetare mai mica) si mai rapid (timp cheltuit mai putin);

- un nivel ridicat al mobilitatii obtinute la aceste varste urmeaza sa fie doar mentinut la nivelul senioratului sau al consacrarii internationale (mai devreme in gimnastica sportiva si ritmica, in patinajul artistic si in inot);

- curba nivelului mobilitatii in planificarea anuala pune in evidenta  o crestere rapida si sesizabila in primele 3-4 luni, dupa care scade, indicand o stare de platou. Prin urmare, se recomanda ca acest obiectiv al pregatirii generale sa fie programat pentru perioada pregatitoare. Exercitiile respective au o prezenta zilnica. In regimul diurn se constata ca disponibilitatea sportivului este inegala din punct de vedere al mobilitatii sale. Orele favorabile si, deci, indicate sunt 10-11, 16-17 si 20, care pot fi valorificate in planificarea lectiilor cu astfel de sarcina didactica. Efectuarea lor de doua ori intr-o zi influenteaza favorabil dezvoltarea si mentinerea nivelului mobilitatii. In aceasta situatie se micsoreaza dozarea repetarii, fara sa coboare insa sub nivelul cantitativ realizat intr-o singura lectie diurna.

Pe masura ce ne apropiem de perioada competitionala, numarul si frecventa exercitiilor de mobilitate efectuate cu efort mare (de amplitudine, de repetare) scad, urmand sa fie planificate in 2-3 lectii ale ciclului saptamanal cu un mic numar de repetari (de 3-4 ori fiecare exercitiu). Precizam ca este total contraindicata eliminarea acestor exercitii, fie si numai pentru o saptamana, din etapele si perioadele ciclului anual, intrucat nivelul mobilitatii coboara si ajunge relativ repede la valorile initiale, mai ales in cazul sportivilor adulti.

Locul cel mai indicat al exercitiilor de dezvoltare a mobilitatii, indiferent de metoda sau tehnicile aplicate, il constituie asa-zisa parte pregatitoare a lectiei de antrenament, insa dupa o prealabila si intensa incalzire a organismului. Uneori le intalnim si in finalul lectiei, atunci cand intr-adevar organismul a fost puternic angrenat in miscare, momentul de relaxare al exercitiilor respective (indeosebi cele din tehnica stretchingului) fiind compatibil cu sarcinile verigii de incheiere a antrenamentului.