INVATAREA MOTRICA IN CADRUL STIINTEI EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI

In acest capitol veti afla despre:

Constituirea invatarii motrice ca domeniu de studiu si disciplina stiintifica

Obiectul de studiu al invatarii motrice

Metode de masurare a comportamentului motor

Curbele de exersare

Aceasta disciplina stiintifica, desi din punct de vedere al continutului se regaseste partial in lucrarile de psihologia educatiei fizice, psihologia sportului, pedagogia sportului, fiziologia educatiei fizice si sportului, precum si in cele de teorie si metodica a educatiei fizice si antrenamentului sportiv, se impune atentiei specialistilor ca disciplina de sine statatoare, ca urmare a importantei problematicii pe care o abordeaza. Iata cateva argumente in sprijinul afirmatiei anterioare:

Procesul invatarii este indisolubil legat de dezvoltare, cele doua procese fiind interconditionate.

In instruirea din educatie fizica si sport unul dintre principalele obiective este acela de formare a deprinderilor si priceperilor motrice

Cunoasterea mecanismelor de producere constituie premisa pentru o instruire eficienta (durata mai scurta a instruirii, cu consum energetic mai mic).

Furnizeaza informatii legate de specificul invatarii si instruirii in diferite etape de formare a deprinderilor motrice, fapt ce duce la evitarea aparitiei greselilor atat in instruire, cat si in formarea deprinderilor.

Constituirea invatarii motrice ca domeniu de studiu si disciplina stiintifica

Examinand cercetarea timpurie asupra miscarii si invatarii, este evident ca domeniul, asa cum este cunoscut astazi, a luat nastere din doua grupe de cunostinte izolate. Aceste doua grupe apartin:

neurofiziologiei - interesata initial de procesele neuronale asociate (sau care constituiau cauza) miscarilor, cu referiri putine asupra miscarilor in sine, si

psihologiei si domeniilor legate de aceasta, interesata initial de deprinderile de inalt nivel, cu referiri foarte putine la mecanismele neuronale implicate.

De-a lungul timpului aceste doua domenii au acumulat informatii la diferite niveluri de analiza, dar influenta reciproca a fost foarte mica. Abia spre sfarsitul anilor '70 cunostintele din cele doua domenii s-au intalnit.

Etapa cercetarilor timpurii

In secolul XIX s-au manifestat o serie de preocupari de studiere a modului in care oamenii invata sa execute miscari complexe. In cadrul laboratoarelor de psihologie experimentala organizate de W.Wundt, la Leipzig (Germania) (1879) si de G.Stanley Hall, in SUA (1881), s-au studiat modul in care indivizii se misca, cum reactioneaza la diferiti stimuli si care este specificul perceptiei miscarilor.

In anii care au urmat au fost realizate studii privind contributia vazului la miscarile mainii pentru localizarea tintelor (Bowditch si Southard, 1882), reproducerea miscarilor (Fullerton si Cattell, 1892), acuratetea miscarilor de pozitionare a segmentelor (Leuba, 1909), transferul invatarii in sarcini de aruncare (Judd, 1908).

La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, una dintre cele mai sistematice abordari in vederea intelegerii deprinderilor motrice a fost cea coordonata de Woodworth (1899), care s-a gandit sa stabileasca cateva principii ale miscarilor rapide ale bratului si mainii. Rezultatele muncii sale, la care s-au adaugat cele ale lui Hollington (1909), sunt si astazi in atentia cercetatorilor. Studiile lor s-au realizat sub impulsul Revolutiei Industriale care a avut drept caracteristica infiintarea unui mare numar de fabrici si cresterea considerabila a celor care trebuiau sa-si foloseasca cat mai eficient deprinderile motrice in vederea sporirii productivitatii muncii.

In aceeasi perioada, Queletet (Franta), Galton si Pearson (Anglia), Hall, Cters, Jastrow (USA) au studiat parametrii psihologici ai abilitatilor umane si au conceput o serie de metode statistice care sa poata fi aplicate rezultatelor obtinute din masurarea comportamentului motor. K.Pearson a pus bazele metodei corelatiei prin care puteau fi analizate rezultatele obtinute de subiecti la doua testari succesive.

O influenta deosebita asupra studiului invatarii motrice a avut-o Thorndike (1914), care a fost interesat de procesele de formare a deprinderilor si a altor comportamente. Legea efectului elaborata de el (care continua si astazi sa aiba influente in psihologie) sustine ca raspunsurile urmate de recompensa tind sa fie repetate, in timp ce raspunsurile care nu sunt recompensate (sau sunt pedepsite) tind sa dispara. Aceasta ideea a stat la baza a numeroase teorii despre invatare elaborate in secolul XX. Thorndike a fost, de asemenea, pionier in domeniul studierii influentelor particularitatilor individuale asupra invatarii, concentrandu-se asupra diferentelor interindividuale in timpul exersarii.

Aceasta cercetare timpurie a marcat ruperea traditiei privind viziunea asupra comportamentului. Cercetarea dinaintea anilor 1900 implica adesea introspectia, incluzand rapoarte subiective privind trairi care nu puteau fi observate. Deprinderile motrice erau studiate doar pentru ca se credea ca ele reprezinta accesul catre gandire.

Psihologii americani care au studiat deprinderile motrice in primele decenii ale secolului XX au fost numiti "functionalisti" pentru ca erau interesati mai ales de deprinderi cum ar fi cele de telegrafie, dactilografie, scriere.

Dupa anul 1900 s-au dezvoltat, in paralel, studiile privind bazele fiziologice sau neurologice ale miscarii si cele privind comportamentul motric. O exceptie de la aceasta separare a domeniilor controlului neuronal si comportamentului motric este reflectata in studiile omului de stiinta sovietic Bernstein si a colegilor sai, studii care dateaza din 1930 si 1940. Cercetarile lor integrau notiuni de comportament si date neurofiziologice, neuromusculare si biomecanice intr-un studiu privind locomotia. Din pacate abia in anii '60, cand lucrarile lui au fost traduse in limba engleza, rezultatele s-au impus atentiei altor cercetatori din domeniu.

De remarcat ca in jurul anilor 1920, specialistii din cadrul laboratoarelor de psihologie din Moscova si Leningrad au fost preocupati de studierea variabilelor care influentau performanta motrica si invatarea motrica la sportivi. In anii care au urmat acelasi interes l-au manifestat si cercetatori din Berlin si Leipzig, precum si din diferite orase ale SUA.

Anii 20 au fost marcati si de aparitia unor baterii de teste privind evaluarea comportamentului motor. Testul lui Oseretski, aparut in Rusia, in 1923, a trezit interesul a numerosi specialisti, din diferite tari. Ulterior el a fost in incercarea de a i se aduce o serie de imbunatatiri. Scala de dezvoltare a lui Gesell, publicata in 1940, contine la randul ei o serie de itemi care presupun sarcini motrice. Ca de altfel si testele de inteligenta Stanford - Binet si Merrill - Palmer.

Etapa postbelica

Al doilea razboi mondial a avut efecte profunde asupra tuturor domeniilor vietii sociale, si de aceea nu este surprinzator ca a influentat si cercetarea stiintifica, in general, si cea referitoare la comportamentul motric, in special.

Una dintre principalele influente care s-a exercitat asupra domeniului nostru de interes a fost nevoia de a selectiona cei mai potriviti oameni pentru a fi antrenati ca piloti. In acest scop s-a creat Programul de Testare Psiho-Motrica a Fortelor Aeriene ale SUA, program initiat de Arthur Melton. Au fost realizate studii importante privind abilitatile intelectuale, perceptive si motrice. Studii asemanatoare erau realizate in Anglia.

O a doua influenta majora a fost reprezentata de aparitia diferitelor teorii despre invatare, cea mai notabila fiind cea a lui Hull (1943). Era o teorie generala despre invatare, aplicabila la animale si fiinte umane, pentru comportamente motrice si verbale, si majoritatea testelor erau realizate cu sarcini motrice.

In aceeasi perioada, Anglia era tara unde se faceau mari eforturi experimentale. Una dintre cele mai importante contributii le-a avut Craik (1948) care a sugerat ca ar trebui sa asimilam creierul unui computer in care informatia este receptionata, prelucrata si, apoi, reflectata in mediu sub forma actiunii segmentelor.

Pornind de la bazele prelucrarii informatiei in cadrul comportamentului motric (formulate de Craik si de alti cercetatori), Fitts (1954) a prezentat o relatie de tip matematic intre caracteristicile miscarilor mainii si timpul, extensia si acuratetea miscarii. Aceasta formula cunoscuta sub numele de legea lui Fitts a fost o incercare timpurie de aplicare a matematicii si principiilor prelucrarii informatiei la intelegerea miscarilor umane.

Etapa contemporana

La sfarsitul anilor '70, un mare numar de oameni de stiinta din domeniul educatiei fizice, sportului si psihologiei au inceput colaborari in noi directii. Astfel, Posner si Konick (1966) si Adams si Dijkstra (1966) au prezentat articole despre memoria de scurta durata implicata in raspunsurile motrice.

In domeniul neurologiei au fost facute descoperiri importante care ulterior s-au dovedit importante si pentru domeniul controlului motric. Merton (1953, 1972) a fost unul dintre primii care au realizat in aceeasi cercetare masuratori privind miscarile si procesele neurofiziologice. In acelasi timp, un interes deosebit a fost prezentat de aspectele privind receptorii senzoriali si perceptia si kinestezia miscarii.

Skoglund (1956) a demonstrat faptul ca diferitii receptori de la nivelul capsulelor articulare sunt stimulati doar pentru anumite unghiuri ale articulatiilor, lansand ideea rolului deosebit pe care il joaca acestia in pozitionarea articulatiilor.

Anii '70 au adus schimbari importante in domeniul controlului si invatarii motrice. Orientarea stimul-raspuns care a avut o pozitie atat de puternica mai multe secole a fost umbrita de abordarea cognitivista a prelucrarii informatiei, abordarea sustinuta de impactul pe care Psihologia cognitiva a lui Neisser (1967) l-a avut asupra psihologiei experimentale in general si, mai tarziu, comportamentului motor.

Psihologia cognitiva a fost o reactie la teoriile simpliste de tipul S-R despre comportament. Idei privind procesele mentale si motorii, noi metode de cercetare si paradigme le-au luat locul.

Influentat de psihologia cognitiva, domeniul comportamentului motric pare a fi trecut printr-o tranzitie de la orientarea asupra sarcinii motrice, care se concentra initial asupra efectelor variabilelor asupra executiei anumitor sarcini motrice, la orientarea asupra procesului, care se concentra asupra evenimentelor mentale sau neurale care sustin sau produc miscarea (Pew, 1970, 1974; Schmidt, 1975). Din aceasta perspectiva, oamenii erau considerati "procesoare de informatii" si se faceau eforturi pentru a se intelege modul in care miscarea este codificata si stocata, actiunile sunt reprezentate in memorie, si informatiile despre erori sunt prelucrate, pentru ca invatarea sa aiba loc.

In 1974, Pew s-a intors la vechea idee a schemei miscarii (Bartlett, 1932), definind-o drept ansamblu de structuri ipotetice abstracte, responsabile de controlul miscarii si evaluare. Un an mai tarziu, Schmidt a prezentat teoria schemei pentru invatarea deprinderilor motrice simple (1975). Toate aceste teorii au generat un mare interes in domeniul deprinderilor motrice.

Aceasta perioada se caracterizeaza si printr-o importanta colaborare intre neurofiziologi si psihologi. Trasatura esentiala a muncii lor era incercarea de a gasi o asociatie intre miscare si procesele neurologice care sa permita intelegerea modului in care sunt controlate miscarile.

O alta schimbare care s-a inregistrat in cercetarea din domeniu este aceea ca el si-a capatat o identitate proprie. A devenit un domeniu de studiu de sine statator, fapt ilustrat si de numeroasele publicatii de specialitate. In acelasi timp, au aparut si s-au dezvoltat o serie de metode proprii domeniului. Aceste metode implica folosirea unor tehnici de inregistrare si analiza miscarii, cum ar fi inregistrari electrofiziologice, analiza cinematografica si masurarea cinematica a miscarii, integrata unor tehnici traditionale de studiere a invatarii.

De asemenea, ideea lui Bernstein a reiesit la suprafata in scrierile lui Greene (1972), Turvey (1977), Kelso (1981) si Salzman si Kelso (1987). Punctele lor de vedere au reprezentat un punct de plecare spre alte abordari ale prelucrarii informatiei, avand legaturi puternice cu biologia fizica si etologia. Aceasta pozitie are puternice influente ecologice, subliniind ideea ca sistemul nostru motor a fost creat prin evolutia si interactiunea cu caracteristicile fizice ale mediului. Un important punct de vedere exprimat in literatura anilor '80 era acela ca perceptia si actiunea sunt functii inseparabile, iar intelegerea sistemului motor depinde de intelegerea principiilor fizice ale actiunilor umane si a modului in care interactioneaza ele cu functiile biologice.

La noi in tara cercetari importante privind invatarea motrica au realizat Gheorghe Zapan, Mihai Epuran si Gheorghe Ghisoiu, interesati de particularitatile invatarii in conditiile folosirii unor mijloace intuitive si verbale, Valentina Horghidan si Irina Holdevici, care au efectuat cercetari asupra sugestibilitatii motrice; specialistii Institutului National de Cercetari pentru Sport (laboratorul de biomotrie) care si-au indreptat atentia asupra controlului neuromuscular.

Obiectul de studiu al invatarii motrice

Disciplina stiintifica extrem de complexa prin caracterul sau interdisciplinar, invatarea motrica este preocupata de studierea mecanismelor de producere, de comanda si control a miscarilor, de procesele de formare a deprinderilor si priceperilor motrice, precum si de factorii care conditioneaza aceste procese. In acelasi timp, isi propune sa evidentieze care este specificul instruirii in vederea obtinerii de comportamente motrice stabile, performante, in conditiile in care invatarea din domeniul educatiei fizice si sportului nu este exclusiv de natura motrica.

Problemele cercetarii invatarii motrice sunt parte integranta a stiintei educatiei fizice si sportului. Pentru a evidentia care au fost si sunt preocuparile specialistilor din domeniul invatarii motrice, consideram utila prezentarea sintetica a unor tendinte in domeniul cercetarii, si anume:

a.Intelegerea aprofundata a procesului invatarii, in general. Modelele actuale ale comportamentului se reflecta in circuitul functional senzori-motor, care a fost elaborat pentru sport, printre altii, de catre Schnabel (1968) si Ungerer (1967, 1971). In cadrul acestor modele predomina notiunile ciberneticii si ale prelucrarii informationale, reglarii, feedback-ului, comenzii.

b. Analiza factorilor care conditioneaza invatarea in educatie fizica si sport. Studiile si-au indreptat atentia catre conditiile interne si externe ale situatiei de invatare, raportul dintre pedagog si elev, caracteristicile sarcinilor motrice, premisele fizice si intelectuale pentru realizarea acestora.

c. Imbunatatirea rezultatelor invatarii printr-o metodica ameliorata. Preocuparile s-au indreptat catre organizarea pauzei, structurarea etapelor invatarii si compararea metodelor (Olich si colab., 1973; Schmidt, 1992).

Consecutiv acestor preocupari, in literatura domeniului se poate constata existenta a doua categorii de lucrari (dupa H.Rieder, citat de M.Epuran, 1978):

a. lucrari referitoare la teoria invatarii senzori-motrice. Se pot cita lucrarile lui Ungerer (1967, 1971) si Volpert (1971) care se sprijina pe teoriile invatarii si abordeaza calea de la teoria psihologica la practica sportiva si industriala. Calea inversa este incercata in contributiile lui Meinel (1971), Fetz (1969), Schnabel (1968), Schmitz (1970). In lucrarea Psihologia in antrenament si concurs (Berlin, 1973), Kohl si Rieder trateaza teoria generala a invatarii motrice si fondul ei psihologic. Ei incearca corelarea maxima a cunostintelor teoretice cu problemele practice ale invatarii, problemele fiind tratate din punctul de vedere al sportului de performanta.

b. lucrari standard americane. Din bibliografia americana s-au cunoscut initial lucrari de sinteza: Cratty (Motor Behavior And Human Learning, 1973), Singer (1968, 1972), Oxedine (1968), Lawther (1968, 1972), R.Schmidt (Motor Learning and Performance, 1990), Control and Motor Learning - a Behavioral Emphasis, 1992). Problemele privind insusirea deprinderilor si structura factorilor performantei motrice se afla si in lucrarile lui Biloudeau, Fleishman si Guilford.

Metode de masurare a comportamentului motor

In domeniul controlului motor si comportamentului motric problema masurarii poate fi abordata in din urmatoarele perspective:

a. cantificarea miscarii pe care persoana o executa. Acest lucru poate fi exprimat in diferite feluri, fiecare descriind anumite aspecte ale miscarii.    b. descrierea rezultatului miscarii, si anume cat de bine miscarea isi atinge scopul (a fost sau nu atinsa tinta).

a. Descrierea caracteristicilor miscarii. Cinematica, ramura a fizicii, implica descrierea miscarii pure, fara a lua in considerare fortele si masele implicate. Aplicate comportamentului motric, masuratorile cinematice sunt acelea care descriu miscarea segmentelor si/sau a intregului corp. Locatiile diferitelor parti ale corpului in timpul miscarii, unghiurile dintre segmente, relatiile temporale dintre miscarea intr-o articulatie si miscarea in alta articulatie, toate pot fi inregistrate.

Dintre metodele pe care le foloseste cinematica putem enumera:

- inregistrarea pozitiilor segmentelor. Este una dintre cele mai folosite metode de analiza a miscarilor in chiar timpul producerii acesteia. Presupune inregistrarea cadru cu cadru a miscarilor, pentru a masura ulterior locatia diferitelor repere segmentare.

Date similare se pot obtine prin fixarea unor lumini (diode de emitere a luminii) atasate segmentelor, ale caror pozitii se inregistreaza automat pe computer; alti senzori pot detecta sunetele emise. Asemenea instrumente permit masurarea timpului de efectuare a miscarilor prin citirea locatiilor cadru cu cadru, dar pentru ca sunt costisitoare si necesita un echipament sofisticat, in locul lor se prefera filmul.

O alta modalitate de determinare a locatiilor, in functie de timp, este aceea in care executantul trebuie sa mute un cursor sau un alt mecanism si, apoi, se inregistreaza pozitiile cursorului. De exemplu, subiectul misca cursorul atasat unui potentiometru, un instrument care produce un voltaj proportional cu unghiul cu care este mutat. Rezultatul din potentiometru este inregistrat pe un recorder pe care sunt reprezentate schimbarile de voltaj sau pe un computer pe care inregistrarea se face electronic.

- inregistrari electromiografice (EMG). O alta metoda adesea folosita este inregistrarea activitatii electrice asociate contractiei anumitor grupe musculare in timpul raspunsului motor. Cea mai simpla metoda se refera la atasarea de electrozi pe piele, deasupra muschiului implicat in miscare, si amplificarea acestui semnal slab care ulterior este inregistrat pe un poligraf pentru a fi analizat. Uneori se folosesc si electrozi subcutanati, plasati chiar sub piele, dar deasupra muschiului sau implantati in muschi. Astfel, activitatea electrica a muschiului poate fi inregistrata.

Asemenea inregistrari sunt foarte utile, furnizand informatii asupra modului in care sistemul nervos central transmite comenzi muschilor. Utilitatea lor creste daca insotesc inregistrarile cinematice, pentru ca in acest fel modificarile la nivelul muschilor pot fi asociate cu actiunile segmentelor.

b. Descrierea rezultatului miscarii

Un al doilea aspect al masurarii comportamentului motor este cuantificarea masurii in care o miscare data isi atinge scopul propus. De exemplu, daca o miscare a avut ca rezultat atingerea unei tinte sau daca a fost executata la timp. Asemenea masuratori se fac, de obicei, in relatie cu un obiect sau cu un alt executant din mediu.

Evolutia preocuparilor in domeniul invatarii motrice se refera si la posibilitatile de evaluare a modificarilor durabile care au loc la nivelul comportamentului motric al practicantilor exercitiilor fizice. Pentru a evalua nivelul de realizare a acestui obiectiv se utilizeaza diferite probe de control.

Unele probe cer subiectului sa execute o anumita miscare cu minimum de eroare, astfel ca masurarea executiei devine un mijloc de apreciere a acuratetei. Scopul acuratetei poate fi diferit, variind de la executarea unei miscari cu un anumit grad de forta sau cu o anumita viteza si continuand cu atingerea unei tinte sau executarea unui act motric intr-un timp impus. Executiile pot fi apreciate si cu lovit/ratat sau corect/gresit, cum ar fi in cazul aruncarii la cos din baschet.

In aceste conditii, se poate vorbi despre existenta metodelor directe (1) care constau in folosirea testelor de deprinderi (a), a scalelor de apreciere (b) sau masurarea performantelor obtinute ca urmare a executarii deprinderilor (c).

a. Testele pentru deprinderi cer un cadru similar de aplicare cu acela oferit de conditiile de concurs si standardizarea procedurilor de administrare. Ele pot fi incadrate in urmatoarele grupe (Baumgartner si Jackson, 1991):

Teste de acuratete - presupun aruncarea unui obiect la tinta. Se pot folosi in baschet, badminton, volei.

Teste de joc la perete - cer subiectului sa repete aruncarea sau pasarea unui obiect la perete, intr-o anumita perioada de timp, inregistrandu-se numarul de incercari reusite sau incercarile reusite si timpul necesar efectuarii lor.

Teste pentru miscari generale ale corpului - implica executarea unor miscari caracteristice sportului respectiv (testul dribling in baschet)

Teste combinate - reprezinta o combinatie a celor mai sus mentionate, fiind implicate, mai ales, acuratetea si viteza de executie.

b. Scalele de apreciere sunt utile pentru masurarea acelor aspecte care nu pot fi masurate obiectiv. In evaluarea subiectiva, o persoana calificata judeca nivelul executiei si ii asociaza un scor, astfel incat acea persoana influenteaza incadrarea subiectului intr-o anumita ierarhie valorica. Scalele au rolul de a spori obiectivitatea evaluarilor subiective prin definirea unui sistem de atribuire a scorurilor. Acest gen de evaluare se foloseste in gimnastica, dansuri, sarituri in apa.

c. Pentru multe discipline sportive, performanta reprezinta masura obiectiva de apreciere a gradului de insusire a tehnicii. Printre acestea se numara: tirul cu arcul (in care invatarea se apreciaza pe baza preciziei loviturilor), inotul (numarul de vasliri necesare parcurgerii unei distante de 25 m).

Pentru evidentierea modului in care se poate aprecia corectitudinea unor executii se poate furniza urmatorul exemplu: un sportiv se straduieste sa atinga o anumita tinta a carei suprafata este impartita pe zone.

Pentru calcularea indicelui de corectitudine a executiilor se poate aplica formula:

+ . . ..+ xn

Rezultatele obtinute de subiect sunt notate cu x1-n, unde n poate lua valori de la 1 la n (n = numarul de incercari ale subiectului). Intr-o formula simpla prin care se poate caracteriza nivelul total al executiilor, se refera la suma valorilor x_n.

Se presupune ca tinta are 100 de unitati si rezultatele obtinute de subiect in cinci incercari, de exemplu, sunt 93, 103, 99, 105, 96. Este evident ca nu doar o singura valoare poate caracteriza comportamentul subiectului in sarcina motrica data ca exemplu; de aceea una dintre solutii este data de calcularea unui indice al scorurilor care sa ofere o masura justa a capacitatii de executie a subiectului.

La fel de relevanta ar fi calcularea mediei rezultatelor obtinute de subiect conform formulei:

Dat fiind ca, intr-adevar, maniera de evaluare a invatarii motrice prin metodele anterioare se refera mai ales la rezultate si mai putin la proces, specialistii au recurs la o alta metodologie de evaluare a invatarii care sa elimine anumite dezavantaje ale metodelor prezentate anterior si care presupune utilizarea metodelor alternative (2).

2. Metodele alternative de masurare a invatarii.

Acestea utilizeaza sarcini motrice secundare pentru evaluarea modificarilor produse la nivelul comportamentului motric vizat in mod principal.

Exista multe situatii in care masurarea performantei, si prin ea masurarea invatarii, nu estimeaza corect gradul in care cineva a invatat prin exersare. Utilizand metodele sarcinii secundare se pot surprinde mai clar modificarile care au loc de-a lungul procesului de invatare.

a. O ipoteza de lucru care se poate folosi este aceea ca deprinderile se automatizeaza, in sensul ca vor interfera tot mai putin cu sarcini secundare simultane. In 1962, Brown a dat subiectilor din experimentul sau o sarcina mentala in care se cerea sa detecteze o anumita litera dintr-un sir de cuvinte inregistrate pe banda si a apreciat masura in care subiectii executau aceasta sarcina in conditiile in care exersau sarcina principala.

b. Legata de notiunea de automatizare este cea de efort. Dupa ce au si-au format o deprindere motrica, oamenii o executa cu mai putin efort fizic si psihic. In aceste conditii, masuratorile fiziologice realizate simultan cu executia deprinderii pot fi folosite pentru a arata ca in timpul incercarilor de suprainvatare, efortul de executare a sarcinii, respectiv solicitarea la care este supus individul, se reduce pe masura ce are loc invatarea. Masurarea consumului de O2 sau a frecventei cardiace pot fi folosite in acest sens.

c. O alta metoda este eficienta in situatiile in care sarcina principala implica luarea de decizii, cum ar fi in executarea corecta a unei miscari cand sunt prezentati unul sau mai multi stimuli. Odata cu invatarea, latenta raspunsului scade, chiar daca acuratetea executiei ramane aceeasi. Aceasta metoda de masurare a invatarii este indicata pentru sarcinile motrice in care se pune accent pe acuratetea deciziei (in sporturi de lupta, in jocuri sportive).

d. Inerenta notiunii de invatare este cea de memorie. De fapt, multi psihologi experimentalisti definesc invatarea in termeni de memorie, spunand ca ceva a fost invatat atunci cand persoana si-a stocat acel lucru in memorie. In acest sens, se folosesc testele de retentie a caror administrare se realizeaza dupa cateva saptamani de la insusirea sarcinii motrice. Diferenta intre doua ipotetice grupuri experimentale la testul de retentie indica faptul ca cel cu rezultat mai bun a invatat mai bine.

e. Un alt proces invocat in evaluarea invatarii motrice este transferul, care implica aplicarea invatarii dobandite intr-o sarcina la executia unei alte sarcini. Invatarea pentru transfer sau organizarea exersarii pentru facilitarea transferului in invatare este una dintre principalele preocupari ale cercetatorilor din domeniu. Prin aceasta metoda se pot separa efectele permanente ale invatarii de cele relativ permanente.

Pentru aplicarea cu succes a ultimelor doua metode trebuie sa se tina seama de urmatoarele cerinte:

sa se acorde timp suficient (pauza) pentru ca efectele relativ permanente sa dispara;

testarea subiectilor sa se faca in aceleasi conditii.

Practica cercetarii confirma faptul ca diferentele care apar se datoreaza efectelor permanente ale invatarii.

Curbele de exersare

Exersarea reprezinta conditia fundamentala a formarii deprinderilor, chiar daca, in anumite observatii asupra invatarii, s-a enuntat si ideea unei achizitii ca urmare a unei singure situatii care transforma conduita. Se refera la repetarea sistematica, organizata, dublata de control si autocontrol, in vederea obtinerii rezultatului dorit de profesor si subiect, in scopul realizarii unui nivel ridicat de invatare.

Desigur ca nu orice repetitie duce la formarea si perfectionarea deprinderilor. V. Pavelcu atrage atentia asupra acestui fapt: 'Fixarea unor cunostinte si deprinderi nu este un proces mecanic, de batatorire oarba a unui drum, ci un proces de continua schimbare si modificare calitativa' (130, p. 59). Invatarea nu este o simpla repetitie, ci reprezinta un proces de sistematizare, de intelegere a sarcinii si de autocontrol (131).

Exersarea realizeaza chiar automatizarea, diminuand gradul de constientizare a operatiilor, diminuare ce constituie un efect al repetarii constiente. Repetarea, ea singura nu asigura efectele dorite ale invatarii, ci are nevoie si de ajutorul unor factori psihici, cum sunt interesul, dorinta de proces, aptitudinile etc.

Efectele exersarii. Ca urmare a exersarii actiunile motrice decurg mai exact, mai rapid, sigur si economic. Putem vorbi de efectele globale, de ansamblu, ale exersarii, care se manifesta in invatarea propriu-zisa, in caracteristicile generale ale deprinderilor, asa cum putem vorbi si de efecte imediate si particulare, care privesc modificarile ce se produc in structurile psiho-comportamentale ale subiectului. Acestea din urma, desigur, multiple, pot fi exprimate in termeni diferiti, dupa teoria de baza adoptata in explicarea invatarii. Optand pentru un punct de vedere mai practic, vom mentiona cateva din aceste efecte (Boiko, 1955):

a) unificarea actiunilor partiale, prin inlaturarea treptata a opririi, ciocnirii sau 'interferentei' reciproce a actiunilor din care este compusa activitatea complexa;

b) scurtarea treptata a timpului de indeplinire a diferitelor operatii si actiuni complexe;

c) specializarea treptata si perfectionarea perceptiilor respective, precizarea diferentierilor senzoriale;

d) formarea complexelor senzoriale succesive si restructurarea legaturilor temporare in actiune, pe masura elaborarii deprinderii si a fixarii continue a legaturilor temporare;

e) inlaturarea treptata a miscarilor inutile si a incordarii musculare inutile si fixarea de noi combinatii de miscari. Rolul esential il are concentrarea proceselor nervoase (si precizarea diferentierilor) in analizatorul motor;

f) diminuarea 'sensibilitatii' fata de diferitele piedici externe si fata de imprejurarile care ar impiedica desfasurarea normala a actiunii. Cu alte cuvinte, dezvoltarea unei imunitati fata de excitantii neobisnuiti;

g) tendinta de a transfera atentia de la proces asupra rezultatului, de la mecanismele de efectuare a miscarilor la scopul propus;

h) posibilitatea efectuarii unor actiuni calauzindu-se numai dupa simtul muscular (in majoritatea exercitiilor din jocuri, box, lupte etc. acest fapt nu este posibil integral);

i) reducerea oboselii resimtite in urma indeplinirii unei actiuni si aparitia sentimentului caracteristic de 'usurinta' (Boiko, 17)

// poza cu tipuri de curbe// nesacnat ! apoi altre doua 'poze'; grafic si reproducere - nescanate,

Se mai pot adauga si alte efecte (M.Epuran, 1976) cum sunt:

j) cresterea plasticitatii actiunilor, care se pot efectua in conditii variate, adaptandu-se la schimbarea situatiilor;

k) aparitia posibilitatii de transfer de la un gen de activitate la alta, ca urmarea a noilor sinteze cognitiv-motrice care s-au format.

Precum si (J. B. Cratty ):

l) reducerea treptata a erorilor de executie sau a omisiunilor unei parti importante;

m) selectarea si interpretarea mai buna a indicatorilor externi si interni de care depinde executia si implicit cresterea capacitatii de anticipare;

n) incorporarea unui numar tot mai mare de miscari care concura la indeplinirea unei sarcini complexe (35, p. 40-41).

Curba exersarii este "expresia grafica a dinamicii invatarii unui act motric si reprezinta incercarea de obiectivare - vizualizat, figural - a procesului formarii deprinderii, fiind un mijloc de control si apreciere cantitativa si calitativa a acesteia." (M. Epuran, 1976)

Inregistrarea riguroasa a procesului de formare a unei deprinderi, prin consemnarea conditiilor de lucru, a calitatii si cantitatii informatiei furnizate elevului, a numarului de repetari si esalonarea lor in timp, a calitatii si parametrilor executiei, precum si a unor indici fiziologici ai reactivitatii organismului, ii va oferi pedagogului sau cercetatorului posibilitatea de a cunoaste exact efectele exersarii, precum si unele legitati ale formarii deprinderilor motrice.

Curbele exersarii se construiesc, de regula, folosind reprezentarea pe abscisa a timpului sau numarului de repetari, iar pe ordonata, variabila care ne intereseaza (performanta, viteza de executie, precizia, numarul de erori etc.). Dupa sistemul de referinta ales, curba poate fi ascendenta sau descendenta, in esenta ea fiind un model grafic al fenomenului studiat.

Teoretic, curbele pot avea forme diferite:

a) liniare - in care exista o corelare deplina intre exersare si progresul realizat;

b) accelerate pozitiv;

c) accelerate negativ - in care, pe masura ce se exerseaza, rata progresului este mai mare sau mai mica;

d) mixta, in forma de S, in care se succed cele doua feluri de accelerari;

e) neregulate - forma cea mai frecventa intalnita in practica prezentand cresteri, descresteri si platouri.

Cele mai frecvente variabile reprezentate in curbele exersarii sunt: reducerea timpului de executie, cresterea numarului de repetari pe unitate de timp, crestere preciziei s.a. Unele curbe reprezinta analitic aceste variabile, in timp ce altele pot exprima sintetic performanta globala realizata.

Intr-un experiment simplu asupra invatarii, un grup de indivizi este pus sa exerseze o sarcina motrica, si experimentatorul realizeaza un grafic al performantelor lor in functie de incercari (o curba de performanta). De exemplu, in graficul nr.1., Fleishman si Rich (1963) au prezentat variatia performantei intr-o sarcina de coordonare cu doua maini. Subiectii trebuiau sa urmareasca o tinta miscatoare prin miscarea ambelor maini, una controland un cursor pe directia inainte-inapoi, alta un cursor pe directia dreapta-stanga. Se observa tendinta clara de crestere a scorurilor odata cu exersarea, la inceput mai rapid, iar apoi mai lent.

Scorurile pot avea si tendinta descrescatoare, asa cum arata curba de performanta realizata in urma rezultatelor obtinute de Quesada si Schimdt (1970) (grafic nr.2.), intr-un studiu privind realizarea unei sarcini contratimp. Aici subiectul trebuia sa execute o miscare de sus in jos, cand un cursor mobil se alinia unuia stationar, si eroarea era intervalul dintre miscarea exeutata de subiect si momentul de coincidenta. Eroarea medie absoluta scade rapid la inceput, iar apoi scade treptat.

Chiar daca cele doua curbe de performanta se modifica in sensuri opuse, ambele reprezinta progrese in formarea deprinderilor si pot fi interpretate ca fiind consecinta procesului de invatare.

Graficele de mai sus sunt folosite adesea pentru a reprezenta capacitatea dobandita a subiectilor de a raspunde la stimuli ca urmare a exersarii. Din acest motiv, se mai numesc si curbe ale invatarii, ele reprezentand schimbarile in executie ca urmare a invatarii sarcinii. Considerarea acestor curbe ca oglinda a modificarilor interne este privita cu rezerva, si cercetatorii sunt prevazatori in interpretarea lor ca reflectand invatarea motrica.

Primul motiv pentru care curbele de performanta nu ar trebui interpretate ca reflectand invatarea, este ca performanta - nu capacitatea de a raspunde la stimul - este masurata in functie de incercari. Astfel, termenul de curbe de exersare pare a fi mai logic decat cel de curbe de invatare.

Factorii care influenteaza forma curbelor

Cercetarile experimentale, ca si observatiile pedagogice curente, sustin existenta unei relatii intre forma curbelor si factorii implicati in procesul invatarii. Printre acesti factori se pot mentiona:

a) Natura sarcinii. Un act motric relativ simplu va inregistra la inceput un progres rapid; apoi, pe masura ce rata progresului se va reduce, curba va deveni accelerat negativa. Ca exemplu, amintim dezvoltarea preciziei de aruncare la cos sau a preciziei la tir. Pe de alta parte, un act mai complex, care solicita o integrare superioara a informatiilor senzoriale se va dezvolta lent, la inceput, pentru ca odata cu formarea diferentierilor perceptive sa progreseze mai rapid, deci curba accelerat pozitiva (in cazul driblingului, structurilor de elemente in gimnastica). In actele motrice mai complexe, care cuprind elemente eterogene, ca structura si posibilitati de automatizare, forma curbei va fi neregulata, prezentand momente de regres, de progres si de stagnare temporara.

Din categoria aceasta putem da ca exemplu driblingul in jocurile de baschet si handbal, o legare de elemente intr-un exercitiu de gimnastica, deprinderi care au la inceput aspect discontinu, iar la sfarsit continu. In actele motrice mai complexe, mai dificile, care cuprind elemente eterogene ca structura si posibilitati de automatizare, forma curbei vafi neregulata, reprezentand momente de proces, de regres si de stagnare temporara.

b) Particularitatile subiectilor. Aceste particularitati pot fi diferite. In principal invatarea este dependenta de aptitudini (generale si speciale, senzoriale, motrice, intelectuale) si de atitudini (motivatie, efort voluntar, autocontrol). Unii subiecti au un grad sporit de 'educabilitate motrica' si progreseaza repede; altii pornesc de la un nivel bun de performanta, dar progreseaza putin; in sfarsit, unii au nivel initial slab dar progreseaza continuu si ii depasesc pe ceilalti. Aceste particularitati constituie obiectul principal al cercetarilor privitoare la orientare si selectie, intrucat prognoza evolutiei unui copil sau adolescent poate fi ingreuiata de cunoasterea dinamicii viitoare a acestor factori.

b) Particularitatile subiectilor. In primul rand, invatarea este dependenta de aptitudini (generale si speciale, senzoriale, motrice, intelectuale) si de atitudini (motivatie, efort voluntar, autocontrol). Unii subiecti au un grad sporit de educabilitate motrica si progreseaza rapid; altii pornesc de la un nivel bun de performanta, dar progreseaza putin; in sfarsit, unii au un nivel initial slab, dar progreseaza continuu si ii depasesc pe ceilalti.

c) Particularitatile procesului pedagogic. Invatarea va depinde de modul in care este condus procesul de instruire. Succesiunea metodica a exercitiilor, esalonarea repetarilor, prezenta sau absenta autocontrolului sau a cunoasterii rezultatelor, a recompenselor si multe altele, asupra carora vom reveni, se reflecta in calitatea si cantitatea invatarii, in curbele acesteia.

Parametrii unei executii motrice pot fi numerosi; inregistrarea lor este deosebit de pretioasa pentru studiul si conducerea antrenamentului. Inregistrarile pe film (chinograme, ciclograme) sau cele care folosesc traductori pentru variabilele fizice (viteze de deplasare, de repetitie, de executie, forta de lovire, impingerea sau tractiunea, detenta - forta; viteza etc.) sunt folosite atat pentru analiza corectitudinii tehnicii, cat si pentru analiza performantei.

Actogramele si inregistrarile electromiografice ne dau posibilitatea de a cunoaste mai in detaliu procesul intim de formare a unei deprinderi, momentele de avant sau stagnare, ca si indicatorii ce evidentiaza pe seama caror structuri motrice se produce imbunatatirea performantei.

d) Conditiile ambiantei si alte variabile ale organizarii procesului instructiv (instalatii, aparate) au influenta indirecta asupra performantelor subiectilor.

Interpretarea curbei exersarii trebuie sa aiba in vedere toti factorii si variabilele implicate in invatare. De multe ori un moment al curbei ne atrage atentia asupra procesului insusi de invatare.

In literatura este discutat foarte mult fenomenul de platou pe care-l poate prezenta o curba. Explicatiile sunt multiple. Stagnarea deprinderii poate fi determinata de atingerea unei limite a aptitudinilor sau a dezvoltarii calitatilor motrice, dar si de schimbarea atitudinii subiectului (plictiseala, monotonia instruirii), inrautatirea instalatiilor, cauzelor fiziologice (supraantrenament), metodice (schimbarea tehnicii procedeelor de executie) s.a. Revenirea la o curba ascendenta se realizeaza in primul rand prin gasirea si inlaturarea cauzelor si, in al doilea rand, prin introducerea unor elemente noi in procesul de instruire, in masura in care maiestria pedagogului le poate descoperi si manevra.

Particularitatile curbei mai pot indica anumite caracteristici ale insusi procesului invatarii in anumite gesturi de acte motrice, lucru ce va permite pedagogului gasirea unor solutii metodice mai bune.

Alte inregistrari. Vom adauga la aceste considerente inca un aspect al analizei cantitative si calitative a rezultatelor invatarii, fara sa insistam asupra lor, ele apartinand mai mult metodologiei cercetarii actelor motrice. (Se poate consulta in acest sens un manual de biomecanica sau de metodologie a cercetarii in domeniul activitatilor corporale).

Studiul mai multor documente iconografice ne conduce la concluzia ca in deprinderile motrice, chiar in unele relativ simple, imbunatatirea diferitilor indicatori cantitativi si calitativi se produce inegal; in raport cu structura neuromusculara a fiecarui element progresul este mai rapid sau mai lent.

Evolutia unei deprinderi poate fi asemanata cu o spirala, intrucat actul motric se repeta de fiecare data la un alt nivel (uneori chiar la nivel inferior celui anterior). Adoptand aceasta comparatie putem afirma ca distanta dintre spire ar reprezenta insasi rata progresului in ciclurile de exersare.

Din alt punct de vedere deprinderea poate fi considerata ca o constructie tridimensionala, formata din elemente ce se suprapun si se coordoneaza,dar in care unele componente le depasesc pe altele (asemeni cladirilor intr-un oras); acest lucru inseamna ca intr-o deprindere complexa - asimilata priceperii - unele componente sunt mai bine invatate spre deosebire de altele. Pentru a ne convinge putem face o analiza concreta si comparativa a nivelului de pregatire tehnico-tactica a doi sportivi, fiecare stapanind mai bine anumite procedee si mai putin bine altele, diferite de la unul la celalalt.

Limitele curbelor exersarii

1. Variabilitatea intersubiecti. O problema referitoare la aceste curbe de invatare este ca sunt insensibile la diferentele dintre indivizi, diferente determinate de practica, de exersare. Pentru alcatuirea unei curbe de performanta se folosesc un numar mare de persoane. Scorurilor tuturor subiectilor la prima incercare li se face media pentru a obtine punctul pe curba la incercarea numarul 1, si asa mai departe. Aceasta mediere are avantaje, cum ar fi anularea variatiilor intamplatoare, a erorilor de masurare sau a altor factori nelegati direct de schimbarile interne. Dar, in acelasi timp, tinde sa ascunda diferentele care pot exista intre subiecti la o anumita incercare sau sa ascunda trasaturi importante in realizarea exersarii. Aceste efecte sunt importante cand se studiaza invatarea.

2.Variabilitatea intrasubiect Un aspect important al calcularii mediei este acela al eliminarii erorilor de masurare si al altor factori care par sa ascunda adevaratele particularitati ale subiectilor la o anumita incercare. Subiectii prezinta o anumita variabilitate de la o incercare la alta, chiar daca ei par ca executa acelasi lucru. Intrebarea care apare este daca aceasta variatie de la o incercare la incercare pentru aceeasi persoana se datoreaza anumitor fluctuatii in sistemul motor sau schimbarilor pe care le face subiectul in incercarea de a rezolva sarcina la o anumita incercare?

Problema poate fi ilustrata cu un exemplu. Se considera situatia aruncarii la cos de pe loc, sarcina in care subiectii nu au experienta. Desigur exista o variabilitate foarte mare de la o incercare la alta, si ea nu pare a fi marcata de schimbari fundamentale date de modul in care subiectii incearca sa rezolve sarcina. Daca un mare numar de subiecti este examinat la aceasta sarcina si performanta este catalogata cu incorect/corect, fiecare persoana va fi caracterizata printr-o suma de scoruri redata de un numar aparent intamplator de incercari bune si rele, cele bune crescand odata cu exersarea. Poate fi construita o curba de performanta cu aceste date, masurarea pentru o anumita incercare reprezentand probabilitatea de succes a acelei incercari (grafic nr.3.).

Prin aceasta masurare, punctul pe grafic pentru incercarea numarul 1 va fi numarul total de incercari bune impartit la totalul numarului de participanti sau proportia de subiecti care au rezolvat cu succes incercarea 1; la fel se procedeaza pentru incercarea 2 etc. In acest fel curba performantei medii creste treptat. Cu o astfel de curba se poate spune ca odata cu exersarea creste precizia subiectului in sarcina motrica data. De mentionat insa ca o curba a exersarii se obtine ca urmare a sumelor sau mediilor executiilor, de aceea ea poate induce in eroare uneori pe cel care se grabeste sa traga concluzii in privinta exersarii.