Definirea conceptului de personalitate

Definirea conceptului de personalitate

Cunoasterea personalitatii este cu siguranta una dintre cele mai mari aventuri, care pe de o parte a animat atat curiozitatea omului de rand, cat si pe a celui de stiinta, pe de alta parte a avut o miza pragmatica, cat si una gnoseologica. Intrebarea fundamentala care s-a pus a fost aceea daca realizarea unei astfel de nazuinte este sau nu posibila, iar daca da, prin ce instrumente? Cercetarile secolului trecut au adus suficiente dovezi care atesta ca un astfel de demers este intr-adevar posibil, desi nivelul de profunzime stiintifica ramane inca destul de superficial. Peripetiile cunoasterii personalitatii au inceput sa apara atunci cand s-a pus problema instrumentelor, metodelor si strategiilor care sa permita finalizarea unui astfel de demers. La acest nivel, cercetarea s-a polarizat, conducand la aparitia unor orientari conflictuale.

Personalitatea, ca sistem hipercomplex, dinamic, deschis, de tip probabilist, pentru a putea fi masurata, a fost necesar sa fie descompusa in unitati elementare. Ofertele alternative nu au intarziat sa apara. Unii autori au propus focalizarea cercetarii pe constelatiile motivationale, altii pe cele valorice, unii pe dispozitii sau trasaturi, altii pe constructe, variabile-persoana, roluri sociale etc. Diversitatea a devenit curand dezarmata, cercetarea personalitatii luad mai degraba aspectul unor preocupari heteroclite. Treptat, solutiile teoretico-metodologice alternative s-au grupat in cateva modele de referinta. Insa odata cu dezvoltarea uneia sau alteia dintre aceste directii de abordare, s-a dezlantuit si competitivitatea conflictuala, care a devenit coordonata de definitie a unui intreg secol de cercetare a personalitatii. O diferentiere majora intre modele alternative a constituit-o nivelul de plasare a cauzelor si modul consecvent de conceptualizare a consistentei comportamentale de manifestare a personalitatii. Fiecare dintre acestea a accentuat selectiv fie forta variabilelor interne, fie pe cea a variabilelor situationale, fie interactiunea dintre acestea in determinarea comportamentului persoanei.[1]

Termenul de "personalitate", derivat de la "persoana", isi are originea in limba latina, unde cuvantul persona desemna initial masca folosita de actori in teatrul antic. Mai tarziu, acest cuvant a dobandit intelesuri multiple, functionand in mai toate limbile moderne cu inteles polisemantic: aspectul exterior al omului, amintind de intelesul originar (masca); rolul jucat de un actor, functia sociala indeplinita de un om; actorul insusi joaca un rol, ca si omul care indeplineste o functie sociala, cea ce ofera valoare omului, calitatile lui.[2]

Cele patru sensuri ale termenului de personalitate, cronologic delimitate de psihologul Jean Stroetzel, fondatorul "Institutului francez de opinie publica" ne conduc la concluzia ca personalitatea poate fi definita atat "din exterior", ca efect produs de un individ asupra celorlalti (ansamblul trasaturilor si conduitelor umane care provoaca raspunsuri psihocomportamentale din partea altora), cat si "din interior", ca structura intima a elementelor biologice innascute (instincte, trebuinte, tip de activitate nervoasa superioara etc.), psihologice (limbaj, imaginatie, gandire etc.) si socio-morale, achizitionate in procesul socializarii (norme comportamentale, valori sociale, convingeri, idealuri etc.). De-a lungul secolelor, in reflectiile despre om si in investigarea stiintifica a personalitatii s-au adunat argumente pentru ambele perspective. Impresia produsa in public de prezenta cuiva a fost asociata - nivelul simtului comun - cu doza de personalitate, care, de la caz la caz, poate fi mai mare sau mai mica. Se spune despre unii oameni - evident, gresit - ca sunt lipsiti de personalitate. Cel mai umil dintre semenii nostri, cel pe care nimeni nu-l baga in seama, are o personalitate proprie, cu toate ca nu-i impresioneaza pe cei din jur. Despre altii, lumea spune ca au "multa personalitate". In realitate, acestia ingenuncheaza trasaturi de personalitate considerate optime intr-o societate data, atragand, prin prezenta si actiunea lor, atentia publicului. Asadar, faptele dau masura personalitatii umane. Suntem asa cum ne apreciaza ceilalti. Stima pe care ne-o arata colegii, oamenii impreuna cu care muncim si alaturi de care traim reflecta pana la un punct personalitatea noastra. Daca vremurile ne sunt potrivnice si munca nu ne este apreciata inseamna ca nu avem personalitate? Si invers, daca imprejurarile sociale ne propulseaza spre piscuri reprezinta aceasta dovada puterii personalitatii noastre? In "Cugetari", marele nostru istoric Nicolae Iorga (1871-1940) remarca: "Sunt unele personalitati sarace care, prinzand in ele curentele mari ale societatii in care traiesc, devin torente uriase, care inlatura cele mai mari piedici. Te miri apoi inaintea unui om linistit si slab, auzind ce a savarsit acesta".[3]

Ipoteza constructiei notiunii de personalitate "din exterior" contine mai mult decat un graunte de adevar, dar nu adevarul in intregime. Aceasta ipoteza trebuie intregita cu completarea ei, care vizeaza structura interna a personalitatii, mai ales avand in vedere ca majoritatea filosofilor si savantilor admit si acorda credit perspectivei interioare.

Astfel, Ralf M. Linton (1893-1953), fost profesor de antropologie culturala la universitatile Wincosin, Columbia si Yale (S.U.A), caracteriza personalitatea ca fiind "agregatul organizat de procese si stari psihice apartinand individului". Intr-un mod asemanator defineste personalitatea si Gordon W. Allport (1897-1967), profesor de psihologie la Universitatea Harvard (in perioada 1930-1967). In prima din lucrarile sale, devenite puncte de referinta in domeniu, Gordon W. Allport definea personalitatea ca "organizarea dinamica a sistemelor psihofizice care determina adaptarea originala a individului la mediul sau".[4] Reluand tema intr-o alta lucrare, tradusa si in limba romana, psihologul american include si alte note definitorii: "personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic".

Conceptul de "personalitate" este intalnit in toate stiintele socio-umane si in filozofie. De fiecare data se releva aspectele specifice, unghiul de abordare fiind schimbat, fapt ce impune cu atat mai mult convergenta perspectivelor. Filozofia are in vedere "omul", "esenta umana". In psihologie se vorbeste de "persoana", "personaj", "personalitate" si de tulburarile de personalitate. In sociologie se utilizeaza frecvent termenul de "personalitate sociala", accentuandu-se importanta elementelor socio-gene din structura intima a omului: interiorizarea normelor si valorilor in procesul socializarii, insusirea "modelului cultural", formarea idealurilor, dezvoltarea constiintei. De asemenea, in sociologie si mai ales in antropologia culturala si sociala, are o larga circulatie termenul de "personalitate de baza", definit de A. Kardiner ca "acea configuratie a personalitatii care este impartasita de majoritatea membrilor societatii ca rezultat al experientelor timpurii pe care ei le au in comun. Principalele elemente ale personalitatii de baza sunt: tehnicile de gandire, sistemele de securitate, constand in modalitatile de protectie institutionalizate la care recurge individul pentru a rezista anxietatilor produse de frustrare, supraeu si atitudinile religioase.[6]

Termenii de "persoana" si "personalitate" sunt atat de utilizati in limbajul cotidian, incat fiecare are sentimentul utilizarii lor corecte in cele mai diverse situatii. In schimb, utilizarea lor ca termeni ai stiintei psihologice pune atatea probleme incat, parafrazandu-l pe P. Fraisse, am putea spune ca istoria psihologiei se confunda (intre anumite limite) cu istoria raspunsurilor la intrebarea "Ce este personalitatea?". Raspunsurile au fost atat de diferite, incat ne putem intreba, pe drept cuvant, daca toti autorii respectivi vorbeau despre acelasi lucru. Se impune mai intai sa deosebim persoana de personalitate. Termenul de "persoana" desemneaza individul uman concret. "Personalitatea", dimpotriva, este o constructie teoretica elaborata de psihologie in scopul intelegerii si explicarii - la nivelul teoriei stiintifice - a modalitatii de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana amara.

Majoritatea filozofilor si psihologilor (cu exceptia pozitivistilor moderni) prefera sa defineasca personalitatea ca o entitate obiectiva, ca ceva care exista "cu adevarat". Ei admit ca persoana este deschisa lumii inconjuratoare, ca este influentata de aceasta si o influenteaza la fiecare pas. Totusi, o personalitate isi are propria sa istorie si propria sa existenta; nu trebuie confundata cu societatea si nici cu perceptiile pe care alti oameni le au despre ea. Astfel, William Stern, care era atat filozof, cat si psiholog vorbeste despre personalitate ca o "entitate multiforma dinamica". El adauga ca "nimeni nu dobandeste vreodata o unitate perfecta, ci doar tinde mereu spre acest scop".[7]

Unii autori adauga o nota de "valoare" acestui tip de definitie. Personalitatea este ceva ce trebuie apreciat. Astfel, Goethe vorbeste despre personalitate ca despre singurul lucru din lume care are "o valoare suprema". Iar filozofia morala a lui Kant se bazeaza pe aceeasi convingere. Orice in viata poate fi folosit de oameni ca mijloc in vederea unui scop - in afara de personalitate. Nimeni nu poate exploata pe celalalt. Integritatea personalitatii trebuie respectata pentru totdeauna. Etica iudeo-crestina a initiat aceasta linie de gandire.[8]

Desi, de obicei, psihologii occidentali acorda o mare valoare si integritatii personalitatii (intrucat ea este, in definitiv, crezul democratiei), definitiile lor sunt mai putin exaltate. Ei suprima orice incercare de evaluare si dau un simplu enunt descriptiv. Un exemplu tipic este urmatorul. Personalitatea este:

"Suma totala a tuturor dispozitiilor, impulsurilor, tendintelor, dorintelor si instinctelor biologice innascute ale individului, precum si a dispozitiilor si tendintelor dobandite prin experienta".[9]

Desi aceasta definitie priveste personalitatea ca un dat accesibil studiului, ea nu reuseste sa sublinieze integrarea in structura a numeroaselor parti componente inregistrate. Definitia e reprezentativa pentru ceea ce putem numi definitii ale personalitatii de tipul omnibuz sau "sac de carpe". Urmatoarea definitie este mai "structurala":

"Personalitatea este intreaga organizare mentala a fiintei umane in orice stadiu al dezvoltarii sale. Ea imbratiseaza fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate si fiecare atitudine care s-a format in cursul vietii cuiva".[10]

Asemanatoare este si urmatoarea definitie :

"Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor si starilor psihologice apartinand individului".[11]

Unele definitii subliniaza factorul cognitiv subiectiv care participa la organizarea interna, afirmand ca personalitatea este:

"O schema unificata a experientei, o organizare de valori care sunt compatibile intre ele".[12]

Ceea ce cunoastem despre personalitate sunt numai "operatiile" noastre. Daca administram un test de personalitate si obtinem cutare si cutare scor, acestea sunt operatiile noastre, adica metoda noastra. De aceea, din punct de vedere pozitivist, personalitatea interna este un mit, "un simplu construct legat de un nume propriu". Cel mai bun lucru pe care il putem face este sa incercam sa formulam ipoteze despre ea - sa o "conceptualizam". Conceptualizarea nu trebuie sa treaca dincolo de metodele stiintifice pe care le utilizam.

Un exemplu de asemenea definitie operationala este urmatorul. Personalitatea este:

"Conceptualizarea cea mai adecvata a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale, pe care omul de stiinta o poate da la un moment dat".[13]

Notam aici o asemanare cu definitiile prin "efect extern". Personalitatea nu este ceea ce cineva are, ci este perceptia altcuiva, in cazul acesta, a omului de stiinta. Cu alte cuvinte, personalitatea este un "construct", ceva gandit dar care nu exista realmente "colo undeva".

O privire generala asupra definitiilor date personalitatii evidentiaza cateva caracteristici ale acestora:

Globalitatea: personalitatea cuiva este constituita din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice constructie teoretica valida referitoare la personalitate trebuie sa permita, prin operationalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor si aspectelor psihofizice care fac din orice fiinta umana un exemplar unic.

Coerenta: majoritatea teoriilor postuleaza ideea existentei unei anume organizari si interdependente a elementelor componente ale personalitatii. Cand in comportamentul cuiva apar acte neobisnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu; incercand sa explicam, sa intelegem actiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decat sa reducem incoerenta initiala utilizand modele propuse de o anume teorie a personalitatii. Postulatul coerentei este indispensabil studiului structurilor de personalitate si al dezvoltarii lor. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem functional format din elemente interdependente. De aici rezulta o a treia caracteristica:

Permanenta (stabilitatea) temporala: daca personalitatea este un sistem functional, in virtutea coerentei sale, acestea genereaza legi de organizare a caror actiune este permanenta. Deci o persoana se transforma, se dezvolta, ea isi pastreaza identitatea sa psihica. Fiinta umana are constiinta existentei sale, sentimentul continuitatii si identitatii personale, in ciuda transformarilor pe care le sufera de-a lungul intregii sale vieti.[14]

Cele trei caracteristici - globalitate, coerenta, permanenta - evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura. Una dintre definitiile care evidentiaza cel mai bine caracteristicile este cea data de Allport: "Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic".[15]

Teoriile stiintifice asupra personalitatii isi propun mai multe obiective: descrierea conduitei prin apelul la diverse taxomii, explicarea respectivei conduite prin utilizarea informatiilor referitoare la influentele de diverse tipuri (ereditare si de mediu) si predictia conduitei in situatii tipice. Avand in vedere interactiunea dintre teorie si metode, putem afirma ca obiectivele metodelor de evaluare ale personalitatii sunt aceleasi: descrierea, explicatia si predictia.