Descoperirea maselor

Descoperirea maselor

O noua dimensiune umana: multimea

in anii '30, ne aflam la jumatatea distantei dintre cele doua razboaie mondiale. Democratia, in sensul traditional, isi proiecta ultimele sale raze. Ea pastra, inca, farmecul acelor fiinte crepusculare care aproape au supravietuit timpului lor natural. Alte forte politice si sociale, sinistre si violente, ii atacau pozitiile. O furtuna fara prece­dent era pe cale sa izbucneasca. Doi filozofi, Ortega y Gasset (1929) si Jaspers (1933), independent unul de celalalt, cercetau orizontul occidental. Pentru a-si concentra privirile si a prevedea viitorul in mod corect, au adoptat amindoi o imagine-cheie identica: multimea. Primul, potrivit unui patos tipic spaniol, a amestecat in tonul declaratiei sale triumf si angoasa, anuntind ca revolta maselor e un simbol al timpului, semnul totalei sale noutati. Un nou om a aparut in lumea apuseana, omul multimii:

"Un om golit dinainte de propria sa istorie, lipsit de memoria propriului sau trecut si, ca urmare, supus oricareia dintre acele discipline denumite, adeseori, interna­tionale. Mai curind decit om, el este carapacea unuia, construita doar din idola fori, este lipsit de o instanta interioara, de un «sine» inexorabil si inalienabil si care sa nu poata sa fie revocat.' (Ortega y Gasset, 1943, p. 1164)

Cel de-al doilea filosof, un om metodic si erudit, era dedicat mai curind analizelor abisale. Concluziile sale erau, oricum, identice. Astfel, el a stabilit ca problema fundamentala a perioadei era sa se descopere daca este posibil sa democratizezi omul multimii (Jaspers, 1933). Faptul ca doi filosofi de o asemenea anvergura, ale caror lucrari au cunoscut un succes imediat, si-au intemeiat diagnosticul pe aceeasi notiune dovedeste atit importanta, cit si universalitatea lui. Pentru ca, de regula, doar circum­stante exceptionale sau motive puternice permit unei idei sa devina referinta filo­sofica. Cu siguranta, notiunea la care ne-am oprit nu constituia, la vremea aceea, o noutate, desi nu intrase, inca, in limbajul cotidian. Cu toate acestea, termenul se bucura de o anumita autoritate protostiintifica si de un oarecare prestigiu lingvistic. De aceea, atunci cind cei doi filosofi vorbeau despre omul multimii, ei se refereau la o psihologie, la o viziune asupra naturii umane mai mult sau mai putin acceptata. Procedind astfel, ei nu faceau decit sa reitereze un concept care mosise aparitia psi­hologiei maselor, in 1895, conferindu-i o semnificatie mai generala in perioada interbelica, denumita la vremea respectiva, poate si din acest motiv "virsta mul­timilor'. Am avut, de atunci, nenumarate motive sa ne convingem de justetea acestui concept.

Prin urmare, lipsa de consideratie in care s-a adincit aceasta disciplina in ultimul timp este, cel putin, surprinzatoare, in sumbrii ani '30, psihologia maselor a atras atentia asupra emergentei unui nou tip de fiinta umana, stimulind astfel imaginatia filosofilor contemporani. Cu greu ar fi putut cineva sa-i conteste competenta, de vreme ce astazi trebuie sa recurg la autoritatea unor astfel de filosofi pentru a-mi justifica demersul, accentuind asupra popularitatii de care s-au bucurat lucrarile lor. Trebuie sa recurg la marturia lor pentru a va face o imagine asupra impactului sau si pentru a-mi asuma pozitia pe care a detinut-o aceasta psihologie, adica una dintre cele mai inalte intre stiintele sociale. Se poate spune ca atunci a fost momentul sau de virf.

Cum o stiinta isi descopera faptele

Scopul acestui capitol solicita o explicatie, intr-adevar, dintr-un scop foarte simplu a izvorit o problema departe de a fi simpla. Intentia mea a fost de a da o reconstructie rationala si de a formula principiile metodelor folosite de psihologia maselor - de fapt, de a recapitula demersul dinL'age desfoules (1981), bazat pe citeva perspective importante si pe argumentele incomplete, iar uneori in mod contradictoriu aforistice ale pionierilor sai. Mi-am dat seama repede ca o astfel de recapitulare ar fi depasit spatiul alocat. Ceea ce a solicitat o intreaga carte nu poate fi condensat in 20 de pagini fara a fi mutilat si desfigurat. Ca urmare, trebuie sa-mi asum o sarcina cu mult mai modesta, care se potriveste mai bine intreprinderii generale si care nu face decit sa sublinieze logica aparitiei psihologiei de grup ca stiinta autonoma.

Din toate dovezile pe care le detinem, multimile au constituit, in Europa, un obiect de interes de durata. Miscarile de mase si razvratirile formeaza o continuitate neintre­rupta. De-a lungul secolelor XVIII si XIX, Anglia si Franta au fost permanent framin-tate de razmerite, revolutii si contrarevolutii. Literatura abunda in termeni precum "multime', "masa', "gloata', "adunatura', "banda'. Sintem constienti cu totii atit de conotatiile lor politice, cit si de implicatiile sociale. Limba exprima, pentru cei care vor sa vada, un anumit gen de consistenta in istoria urbana a continentului nos­tru. Ea distinge o larga portiune a populatiei si ii rezerva un loc aparte, in Roma antica, se vorbea de plebei si de tribuni; in orasele italiene, de "popolo' si de "capo' ; iar in Europa moderna, industriala si comerciala, intilnim "multimea' si "seful' sau "masele' si "liderul' lor.

Astfel de diferentieri au penetrat razboiul si armata. De la Revolutia Franceza si de la campaniile napoleoniene, ele si-au asumat un nou caracter. Marcel Reinhard, care a cercetat aceste modificari in statutul masei, rezuma lucrurile astfel:

"«Masele» reprezinta o expresie cu mult mai frapanta decit «multimile» atunci cind este vorba sa descriem majoritatea, cea mai larga sectiune a populatiei, pe cei care, tocmai pentru ca nu fac parte nici din fosta nobilime si nici din burghezie, si, nefiind nici cultivati, nici bogati, sint constienti de faptul de a fi cu totii la acelasi nivel, mai mult sau mai putin, de a avea interese, cutume si traditii comune, precum si un limbaj comun. Aceasta aproape ca da sensul unei clase, diferita de sensul comunitatii, dar nu mai putin un factor favorabil pentru constituirea unui fel de constiinta de sine sau chiar de mindrie, cu atit mai mult cu cit aceste mase au avantajul numarului si al energiei si impetuozitatii. Acestea sint masele active.'

(Reinhard, 1947, p. 116)

Cu toate acestea, existenta unui anumit tip de fenomen, oricit de evident, nu da, in mod automat, nastere unei noi stiinte. Iar o stiinta nu rasare din vocabularul care identifica astfel de fenomene si care face posibila discutia. O noua stiinta este rezulta­tul unei decizii constiente. Pentru a o elabora, insa, e absolut necesar un raspuns la intrebarea urmatoare : ce este multimea ? Au fost propuse trei raspunsuri:

O multime este o masa de indivizi aflati la marginea establishment-uui, care iau o
anumita pozitie fata de acesta intr-o perioada de criza. Ea deriva din disolutia
temporara a comunitatilor si claselor. Adunatura, gloata, lumpenproletariatul -
acestia sint termenii pe care ii califica lipsa de organizare, structura si justificare.
Multimile atrag persoane fara identitate oficiala, la limita retelei sociale: aceia
care locuiesc in suburbii si la periferia marilor orase, in ghetouri si orase din
carton, someri, izgoniti si in afara legii. Cu alte cuvinte, multimile sint asociale,
iar membrii lor asociali. Nici istoricul si nici sociologul nu vad in ceea ce se
intimpla ceva mai semnificativ decit un fenomen normal. Cel mult, un epifeno­
men. Nici vorba sa constituie obiectul unei stiinte. E, mai curind, o curiozitate,
ceva care rupe cursul regulat al evenimentelor. Multimea, in sistemul social, trece
drept lipsa de sistem, drept prapastie si, in ultima analiza, drept expresie colectiva
mai curind decit sociala (Weber, 1949, p. 369).

Multimile sint bolnave, nestapinite, isterice; sint epitomizate de izbucnirile emo­
tionale prin care fanii isi intimpina starul, de activitatea tumultuoasa a vreunui
profet sau de extazul colectiv al credinciosilor, innebuniti este termenul care
descrie cel mai nimerit delirul flagelatorilor care, inca din vremea Cruciadelor, au
cutreierat intregul continent sau al celor carora falsi Mesia le-au indus energie
demonica, indragostite de un om sau de o idee, masele transforma drama istoriei
intr-un carnagiu singeros sau intr-un carnaval grotesc, in functie de perioada. Carti
cu titluri atit de sugestive, precum Extraordinarele Deziluzii Populare si Nebunia
Multimii (Mackay, 1847), reprezinta izbucnirile multimii ca izbucniri ale nebuniei
imbibate de iluzii oarbe si prezentind forme serioase de delir, halucinatie si de o
totala lipsa de control. Dincolo de aceste trasaturi spectaculoase, dar si pertur-
bante, multimile nu intereseaza de fel pe cercetatori.

"Pentru o lunga perioada de timp, comportamentul colectiv a fost privit ca psihologic anormal. Chiar in zilele noastre este privit astfel de multi sociologi care nu sint specialisti in domeniu.' (Weller & Quarantelli, 1964, p. 670)

Cel de-al treilea raspuns poate fi rezumat intr-o singura definitie: multimile sint
criminale. Ele sint compuse din vagabonzi si zdrentarosi, animati de intentia de a
jefui si distruge, manifestind o violenta oarba, asa cum o arata suporterii dupa un
meci de fotbal sau grupurile de tineri care vin de la un concert pop. Furia lor se
declanseaza fara motiv aparent si se exprima in acte de huliganism sau chiar prin
crime. Consecintele naturale sint opozitia fata de autoritati si dispretul fata de lege.
Spre sfirsitul secolului XIX, cind proliferau greve si rascoale importante, asemenea
"multimi criminale', amenintind stabilitatea statului si securitatea cetatenilor sai,
au devenit imediat un subiect de analiza. Nu poate fi o simpla coincidenta faptul
ca primele interpretari asupra caracteristicilor multimii au fost furnizate de catre
Lombroso, a carui teorie asupra criminalilor innascuti era, la vremea aceea, fai­
moasa. Dupa el, multimea violenta era compusa din persoane cu predispozitii ereditare fata de delincventa si din cei care ii insoteau. Motiv suficient, se pare, pentru

a sugera ca psihologia masei sa fie considerata ramura a antropologiei criminale,

din moment ce criminalitatea este caracteristica fundamentala a tuturor multimilor.

Compatriotul sau, Sighele, a dat un sens tehnic expresiei "multimi criminale'. Dupa el, acestea ar cuprinde tot felul de miscari sociale si grupuri politice, de la anarhisti pina la socialisti. Teoria sa a pregatit terenul pentru inflorirea sistemelor represive, legitimind actiunea politicienilor si legislatorilor impotriva maselor.

Astfel, inca din start, aparitia multimilor a fost perceputa drept un simptom al divergentei colective de la norma. Divergente, nebune sau criminale, in masura in care reprezentau scursura sau pleava societatii, multimile nu aveau nici o existenta intrinseca sau reala.

Teoria fundamentala a lui Le Bon a respins deschis aceste solutii, precum si atitu­dinile pe care le inspirasera. Argumentarea sa este de o maxima simplitate: parti­cularitatea multimilor este fuziunea indivizilor intr-o constiinta si o stare emotiva comuna. Distinctiile personale se dizolva, clasele se amesteca, facultatile intelectuale se niveleaza. Vierkandt (1928, p. 432) intelege multimea drept opusul polar al indivi­dului. Include si elita, aristocratia, intelectualii s.a.m.d. Multimea poate cuprinde pe oricine, odata ce oamenii se unesc.

Din moment ce multimea nu poate fi definita drept manifestare tranzitorie rezer­vata unei sectiuni a societatii, urmeaza ca delincventa sa naturala este o iluzie. Nici unul dintre membrii multimii nu ar indrazni sa comita de unul singur vreuna dintre faptele abominabile pe care multimea le savirseste aparent cu usurinta. Este lipsita de sens afirmatia ca multimile sint criminale sau virtuoase.

Dupa Le Bon,

"acesta este lucrul care a fost inteles intr-un mod cu totul gresit de catre aceia care au studiat multimile doar din punctul de vedere al criminalitatii. Fara indoiala, o multime este, adeseori, criminala, dar, la fel de des, este si eroica. Mai curind multimile decit indivizii pot fi determinate sa-si asume riscul mortii pentru a asi­gura succesul unui crez sau al unei idei, ar putea fi legate cu entuziasm pentru glorie si onoare, ar putea fi conduse fara hrana si fara arme, ca in vremea Cruciadelor, sa elibereze mormintul lui Hristos de sub stapinirea infidelilor sau, ca in '93, sa-si apere patria. Un astfel de eroism este, fara indoiala, cumva inconsti­ent, dar din asemenea eroisme este facuta istoria. Daca oamenii ar fi facut numai fapte mari cu singe rece, analele lumii ar fi inregistrat prea putine dintre acestea.'

(Le Bon, 1977, pp. 33-34)

S-ar parea ca nu este nimic demential sau patologic in asa-numita nebunie, furie sau in delirul maselor. Multimile sint compuse din oameni normali si relativ stabili, oameni ca mine si ca tine - cu diferenta ca, odata ce formeaza o multime, acesti oameni simt, gindesc si se comporta diferit. Se misca intr-un univers mental diferit ce are propria sa logica. Numai ca o astfel de diferenta nu ne indreptateste sa o diagnosticam drept "nebunie colectiva', "isterie de masa' sau, vorbind in mod strict, ca ceva patologic. Etichetele sint inselatoare, iar a clasifica un astfel de comportament drept exceptional nu are nici o garantie. Asa cum scria istoricul Georges Lefebvre cu privire la razmeritele Revolutiei Franceze:

"Este un punct de vedere cit se poate de fals acela care sustine ca astfel de excese sint rezultatul «nebuniei colective» sau al «multimii delincvente», in astfel de cazuri, o multime revolutionara nici nu este inconstienta si nici nu se percepe pe sine drept vinovata; este convinsa ca indeplineste o pedeapsa dreapta si deliberata.'

(Lefebvre, 1954, p. 282)

Mai mult, daca observam o multime cu atentie si pentru o lunga perioada de timp, sesizam ca orice impresie de dezordine pe care am fi avut-o este nefondata. Psiho­logia individului si cea a multimii sint distincte, ca sa nu spunem opuse. Ceea ce pentru una pare "anormal' este perfect "normal' pentru cealalta.

Odata ce este acceptat acest lucru, multimile sau masele dobindesc un statut auto­nom. Nu conteaza daca sint burgheze sau plebee, criminale sau eroice, irationale sau rationale: ele reprezinta o activitate comuna, activitatea suprema a coexistentei, iar acest lucru este suficient. El a fost descoperit de Le Bon si confirmat de Tarde. Amindoi au perceput atit particularitatea, cit si universalitatea unei mase omenesti care, din Roma antica pina la Revolutia Franceza si pina in zilele noastre, nu a incetat sa evolueze. Atit timp cit a ramas o aparitie periferica, putea fi ignorata sau chiar ridiculizata. Cercetatorii o mentioneaza in treacat. Dar, odata ce a devenit acceptat, in mod general, ca masele sa joace un rol central, era imposibil sa nu fie observate cu atentie. La inceput, stiinta a vazut aceste mase drept o anomalie, o circumstanta tranzitorie si exceptionala si, ca urmare, neglijabila. Pentru omul de stiinta numai institutiile, clasele si miscarile organizate reprezinta factori adevarati, conditiile sta­bile ale societatii. Numai acestea erau demne de atentie. Oricum,

"numai prin dobindirea unei priviri din interior asupra psihologiei maselor se poate intelege cit este de sensibila actiunea legilor si institutiilor asupra lor, cit de lipsite de putere sint in a retine si alte opinii decit acelea care le-au fost impuse si ca nu prin reguli bazate pe teorii ale echitatii pure sint acelea prin care pot fi conduse.'

(Le Bon, 1977, p. 20)

De atunci, situatia s-a schimbat. Prin asa-numita "anormalitate' sau "delincventa', un intreg laborator istoric a aparut la lumina, iar puterea colectivitatii, ascunsa de organizatiile oficiale, s-a intors impotriva noastra. Daca sapam suficient de adinc in societate, descoperim multimea, asa cum, daca sapam suficient de adinc in om, gasim fiara. Este primul ingredient al fiecarui sistem politic, asa cum faina este ingredientul prim al piinii. Si este energia oricarei ridicari sociale.

Comparatiile istorice sint intotdeauna cam arbitrare, totusi, urmatoarea este inevi­tabila : incepind cu Freud, visul, actiunile involuntare, scaparile limbii - tot ceea ce pina atunci fusese vazut drept accident - au devenit simptome ale vietii psihice si categorii ale informatiei stiintifice; tot astfel, dupa Le Bon, multimile, cu rationa­litatea lor excentrica si comportamentul lor ciudat au incetat sa mai fie privite drept curiozitati si au devenit fapte vrednice de atentie. Nu numai ca trebuie sa fie definite, dar trebuie sa fie si explicate. Altfel, riscam sa esuam in intelegerea lumii noastre contemporane, care tinde sa aglomereze societati si in care masele stau in prim plan.

Cu alte cuvinte, ne confruntam cu un tip de fenomen pina acum necunoscut - un fenomen care nu mai este de competenta psihologiei obisnuite, asa cum ar parea sa creada cei care vorbesc de "nebunie' sau de "isterie'. Nu este nici sociologie, care percepe doar semnele de suprafata. Este necesar, astfel, sa se creeze o noua stiinta pentru studiul multimilor, un alt fel de psihologie. Asa cum a afirmat Le Bon:

"Stim prea putin despre aceste multimi care incep sa fie obiect de discutie. Cei care se ocupa in mod profesionist de psihologie, care au trait departe de acestea, le-au ignorat intotdeauna, iar cind, intr-un tirziu, si-au intors privirile asupra lor, a fost numai pentru a constata crimele pe care multimile le pot comite.'

(Le Bon, 1977, pp. 18-19)

Inutil sa mai adaug, acest nou tip de psihologie este psihologia maselor, al carei succes imediat ii prevedea un viitor fericit.

Aceasta creatie a avut o consecinta majora. Stiinta nu mai poate gasi, ca in trecut, o solutie psihiatrica, represiva sau legala la problemele pe care le pun multimile sau pe care le provoaca. Multimile nu sint de felul lor violente, criminale sau nebune. Ca urmare, ele nu trebuie repartizate nici psihiatriei si nici politiei. Singura solutie este una politica.

Nu este suficient ca o stiinta a maselor sa detina propria sa coerenta interioara, logica sa abstracta a interpretarii. Ea a aparut ca raspuns la o nevoie externa. Si acesta este un fapt istoric. Functia acestei stiinte este, prin urmare, de a defini un sistem de guvernare consistent cu psihologia maselor, dupa care sa-1 impuna oamenilor de stat si liderilor. Acesta este scopul initial al stiintei, care are drept sarcina sa gaseasca un raspuns practic intrebarii: Cum pot fi guvernate societatile de masa ?

Daca ceea ce am afirmat despre descoperirea sa este corect, inseamna ca psiholo­gia maselor nu a aparut adaugind doar o dimensiune sociala suplimentara psihologiei. Nici nu a injectat, pur si simplu, energie psihica in sisteme sociologice. Cu alte cuvinte, nu este o stiinta hibrida, un mozaic rezultat din fuzionarea de discipline. Originea sa a fost descoperirea unui tip de fenomen, tot asa cum fizica atomica este bazata pe radioactivitate sau economia politica pe piata. Din acest motiv, pionierii sai, atunci cind au conceput-o, i-au dat o semnificatie generala: intelegerea unei activitati psihice colective si a unui comportament colectiv, cu alte cuvinte, intelegerea "fiintelor umane'.

Le Bon, Freud si Reich si-au numit lucrarile Multimea sau Psihologia multimii, iar nu Psihologie sociala, Volkerpsychologie sau Psihologie colectiva. Nu este o simpla coincidenta. Fiecare dintre acestia a vrut sa indice cu precizie ce fel de feno­men investiga, care era baza teoriilor sale. in acelasi timp, stim ca ceea ce era impli­cat in demersul lor era o viziune asupra civilizatiei noastre si a umanitatii insumate intr-un singur cuvint: multimea.

Enigma formarii multimilor

Masa este un cuvint familiar, intelegem cu totii ce inseamna productie de masa, consum de masa si decizii de masa. Oricum, daca termenul este acceptat, fenomenul ramine pe deplin misterios. Garantez ca nu ar exista nici un mister daca, asa cum este cazul in general, masa ar fi inteleasa drept majoritate, aglomeratie, multime de oa­meni, densitatea populatiei sau gloata. Atunci ar fi suficient sa stim ce efect au asupra individului numerele mari si aglomeratia pentru a clarifica lucrurile. Numai ca enig­ma formarii maselor este ceva diferit. Este un loc comun faptul ca o persoana nu se comporta in acelasi fel cind este singura ca atunci cind se afla intr-o multime, intr-o situatie colectiva, constiinta individuala este obliterata. Indivizii inceteaza sa mai reactioneze in functie de potentialul lor. Fenomenul este in mod universal confirmat in documentele publice. Dupa Solon, un singur atenian e o vulpe sireata, in vreme ce un grup de atenieni e o turma de oi. Un proverb roman ne ofera o constatare simi­lara : Senatores omnes boni viri, senatus romanus mala bestia.

Putem spune cu adevarat ca experienta este arhetipala. Cu alte cuvinte, toate civilizatiile par sa fi facut aceeasi observatie, iar aceasta a fost transmisa drept lucru de la sine inteles. Nimeni nu simte nevoia sa-i puna autenticitatea la indoiala, asa cum nimeni nu se intreaba daca un corp greu cade. Psihologia masei se bazeaza pe aceasta experienta si o vede drept problema care trebuie rezolvata. Deci, ia drept garantat faptul ca trasaturile speciale ale unui individ se modifica imediat ce intra intr-o multime. Le Bon a vazut in aceasta o "dezintegrare' care releva noi caracteristici, iar Freud o regresie care faciliteaza trasaturilor reprimate iesirea la suprafata. Oricare ar fi, insa, aceasta modificare, ea este exprimata de trei simptome remarcabile.

O diminuare a facultatilor intelectuale. Facultatile rationale ale fiecarui individ
tind sa se deterioreze si sa scada mai curind decit sa creasca si sa se amelioreze
atunci cind acesta devine o parte a multimii. Maupassant a descris aceasta tendinta
mai ascutit decit orice alt om de stiinta.

"De cite ori n-am observat ca facultatile intelectuale devin mai ascutite si mai rafinate imediat ce raminem singuri, in vreme ce sint coborite si tocite cind ne amestecam cu altii! Conversatiile, schimburile de idei, tot ceea ce spunem si tot ceea ce trebuie sa ascultam si sa intelegem, ceea ce trebuie sa raspundem, toate au un impact asupra mintii. Un suis si un coboris al gindurilor trece din creier in creier, din casa in casa, din strada in strada, din oras in oras, dintr-o tara intr-alta, pina cind se stabileste un nivel, un intelect mediu pentru o intreaga si vasta masa de fiinte.' (Maupassant, 1888/1979, p. 102)

O intensificare a reactiilor emotionale. E ca si cum, odata ce sint adunati laolalta
si eliberati de controlul facultatilor lor mentale, oamenii nu ar raspunde decit la
solicitarile impulsurilor emotionale. Reactiile lor sint spontane si excesive. Indi­
vizii sint gata sa comita acte pe care etica lor altfel le-ar condamna, in multime,
facultatile rationale sint strivite, in vreme ce intensitatea impulsurilor spontane si
a reactiilor emotionale creste. Pare sa devina operanta un fel de entropie care
transforma ordinea in dezordine. Energia individuala rece este convertita in ener­
gia infierbintata a multimii.

Un dezinteres fata de profit, intr-adevar, daca e sa ii credem pe Tarde si pe Le
Bon, ca si pe majoritatea economistilor (v. Olson, 1965), atita vreme cit o
persoana este singura, ea se ingrijeste de propriile sale interese si incearca sa le
implineasca pe cit posibil. Procedind astfel, se comporta responsabil, cintarind
faptele pentru a alege si a decide intre diferite alternative. Astfel de precautii
avertizeaza impotriva sacrificarii vietii sale sau a averii in favoarea colectivitatii,
sau de a comite acte violente si neegoiste. Dar, surprinzator, odata ce este inghitita
de multime, aceeasi persoana isi va uita interesele personale si va inceta sa-si
calculeze si sa-si cintareasca toate cistigurile si pierderile pe care le-ar putea im­
plica o situatie. Cu alte cuvinte, el devine neegoist si, prin urmare, irational si
iresponsabil. Dupa Le Bon:

"Altruismul profund este o virtute colectiva. Orice activitate de importanta generala care reclama devotament orb, abnegatie si sacrificiu poate fi implinita doar de multime.' (Le Bon, 1982, p. 102)

Astfel, prin participare, indivizii se depasesc pe ei insisi. Devin eroici si marinimosi, martiri si patrioti - daca nu ajung lasi si cruzi, tradatori, calai, in cele din urma, insa, multimile, desi nu se poate spune nimic bun in privinta capacitatilor lor intelec­tuale, sint superioare indivizilor din punct de vedere etic. Ele poseda virtuti pe care indivizii nu le au sau la ale caror solicitari raspund numai in circumstante exceptionale.

Nu este necesar sa argumentez in favoarea autenticitatii unor astfel de simptome si nici sa accentuez dubiile pe care le-ar putea inspira. Le vom accepta drept loc comun, fapte arhetipale. Prin urmare, va trebui sa ne intrebam cum poate fi explicata aceasta metamorfoza, aceasta fuziune a individului in multime, starea de somnambulism in care se afla.

Dupa Le Bon, indivizii prinsi intr-o multime sau intr-o gloata se comporta exact ca indivizii aflati sub hipnoza. Tarde a dus aceasta ipoteza mai departe. Le Bon a reluat-o, a dezvoltat-o si i-a urmarit toate consecintele, inclusiv cele mai ofensive dintre ele. O astfel de ipoteza a fost dublu sustinuta, in primul rind, hipnoza era o terapie de grup. in spitalele de la acea vreme, medicii induceau transe in grupuri de pacienti adunati intr-o camera. Bernheim sustinea ca acest lucru era esential pentru succesul terapiei, in cartea sa despre hipnoza, se lauda cu atmosfera sugestiva din spitalul sau, ceea ce explica proportia mai mare de reusite decit in alte locuri (Bernheim, 1888).

in al doilea rind, "multimea hipnotica' si grupul puteau fi considerate modele reduse, circumscribile si usor de observat care sa inlocuiasca multimile largi. Feno­menele relevate in conditiile de laborator ale spitalului (un microcosm) pot fi echiva­late fenomenelor observate in macrocosmul social. Unele relatari pe care ni le-au lasat hipnotizatorii sint absolut uimitoare. Nu numai ca au reusit sa obtina o paleta intreaga de senzatii la pacientii lor, dar au fost in stare sa produca schimbari complete de personalitate. O pacienta credea ca este copil, un alt pacient ca este orator, iar un al treilea ca este o fata care se imbraca pentru un bal. Fata de aceasta varietate de reactii induse, aproape ca putem spune precum Binet si Fere (1887) ca sugestia poate duce la bun sfirsit orice.

Dupa Liebeault si Bernheim, hipnotismul obtine toate aceste rezultate prin simpla sugestie orala. Este o reactie psihologica pura, nimic mai mult. Succesul sau nu depinde de nici o conditie specific patologica sau psihologica. Cu alte cuvinte, toti oamenii normali pot fi supusi hipnozei. Nu este solicitata nici o predispozitie spe­ciala, iar uneori nici nu este nevoie sa induci o transa. Oricum, sugestibilitatea trece adeseori neobservata, din moment ce cenzura si discriminarea le tin sub control. Pe de alta parte, somnul ii da friu liber.

Aici este elementul care favorizeaza trecerea de la o sfera la alta, de la hipnoza individuala la hipnoza de masa. in acelasi timp, am adaugat definitiei unei categorii de fenomene sociale un model psihologic care ar putea sa o descrie, daca nu sa o explice. Asa cum o persoana sub hipnoza nu se comporta identic cu una in deplina posesie a facultatilor sale, tot astfel, o persoana in multime nu se comporta la fel cu aceeasi persoana luata separat. Cind observam o multime, avem senzatia ca ne aflam in prezenta unor oameni in transa, a unor somnambuli care si-au pierdut controlul reactiilor lor fizice, a dorintelor si gindurilor. Conditia halucinatorie este foarte ase­manatoare celei a dependentilor de droguri.

Ar mai fi multe de spus despre acest model, dar trebuie sa observ ca, chiar in aceasta privinta, psihologii procedeaza in acelasi mod ca ceilalti oameni de stiinta. Pornesc de la o curiozitate presupusa, un fenomen neobisnuit, cu alte cuvinte, un nondatum. il incorporeaza stiintelor sociale si ii ofera un loc proeminent. Astfel, il transforma intr-un obiect stiintific. McDougall era constient de implicatiile unei astfel de transformari si a asemanat-o unei descoperiri.

"Sugestia este un proces care poate fi ignorat integral de catre psihologi atita vreme cit nu sint preocupati de viata sociala; o buna bucata de vreme, a fost ignorat mai ales fenomenul sugestiei pe un subiect hipnotic si considerat drept curiozitate, monstruozitate sau expunere frauduloasa; si chiar astazi multi profe­sori de psihologie le ignora sau chiar le neaga existenta.' (McDougall, 1936, p. 2)

Acum ne putem intoarce la modelul nostru de sugestie. Ce constituie semnificatia sa istorica ? Faptul ca arata ca acest proces este responsabil de o metamorfoza extra­ordinara. Un individ, odata ce a fost absorbit de o multime, se supune impactului irezistibil al pasiunilor puternice. El imbratiseaza entuziast idei pe care este indemnat sa le accepte si experiente pe care nu le-a mai incercat pe cont propriu. Freud a descris cu mare luciditate particularitatile sugestiei.

"As vrea sa expun perspectiva ca ceea ce deosebeste o sugestie de alte feluri de influenta psihica, precum o comanda sau oferirea unei informatii sau a unei in­structiuni, este ca, in cazul sugestiei, ideia care s-a format in creierul celeilalte persoane nu este examinata in functie de originea sa, ci este acceptata ca si cum ar fi aparut in mod spontan in creier.' (Freud, 1888/1966, p. 2)

Astfel, fiecare individ din multime isi imagineaza ca actioneaza in mod liber si deliberat. Nu realizeaza ca este un instrument pentru decizii pe care nu le-a elaborat el. Sugestia, in atari conditii, devine metoda fundamentala a psihologiei maselor, transcendind ceea ce astazi este cunoscut sub numele de influenta. Pe de alta parte, sugestia ar parea sa defineasca o legatura esentiala intre oameni, ceea ce Weber numeste "actiunea conditionata de masa'. Pe de alta parte, implica o intreaga paleta de inter­actiuni personale precum posesiunea, constringerea, magia sau retorica, in vreme ce influenta se refera la un schimb de informatii intre fiinte normale, rationale (Moscovici, 1976) care, in cadrul schimbului, altereaza opiniile si credintele, ceea ce se intimpla prin sugestie este un transport dintr-o stare patologica in alta a indivizilor cuprinsi de multime.

Modelul sugestiei ofera si o privire din interior asupra ierarhiei si interactiunii sociale. Ierarhia care subordoneaza pacientul medicului devine cea a liderului care comanda si a multimii care se supune. Interactiunile colective sint concepute de-a lungul acelorasi linii teoretice. Le Bon a observat in mod precis ca atunci cind o persoana este intr-o stare de transa,

"cind si-a pierdut personalitatea constienta, se supune la sugestiile operatorului care 1-a deprivat de aceasta si comite acte in contradictie frapanta cu propriile sale obisnuinte si cu propriul sau caracter. Cele mai atente observatii par sa dovedeasca faptul ca un individ care s-a adincit pentru o vreme in multimea aflata in actiune se gaseste - fie ca urmare a magnetismului multimii sau din alt motiv pe care il ignora - intr-o stare speciala, care se aseamana starii de fascinatie in care individul hipnotizat se gaseste fata de hipnotizator.' (Le Bon, 1977, p. 31)

Cu alte cuvinte, in asemenea circumstante, o persoana devine robot, incapabila sa gindeasca sau sa ia initiative. Actiunile sale sint automate si intr-o asemenea maniera incit el nu le-ar face in mod normal.

Paradigma hipnotica a devenit atit de comuna, incit este greu sa-i sustinem im­portanta. Oricum, nimeni nu se indoieste de faptul ca, de cel putin 30 de ani, sugestia a aparut drept cheie la enigma formarii multimilor. Teoretic, ea explica modul in care indivizi rationali si constienti pot deveni dintr-o data multime, in practica, ea arata cum prin mobilizarea unei multimi putem stirni elementul irational in natura umana (cf. Moscovici, 1981). Abia mai tirziu a incercat Freud sa rezolve problema sugestiei insesi (Freud, 1921, 1940).

Nu pot, in virtutea a ceea ce am gasit pina acum, sa nu semnalez implicatiile ulterioare ale acestei descoperiri. Daca, asa cum cred, psihologia masei a influentat si inca influenteaza istoria contemporana, aceasta se intimpla dintr-un motiv foarte serios. Ea a imprumutat teoria si practica hipnozei din cimpul terapiei si le-a extras dintr-un context psihiatric pentru a le injecta mediului social ca model al relatiilor normale. Le-a asezat apoi in inima interactiunilor politice. De fapt, aceasta stiinta a sistematizat folosirea sugestiei colective (sau propaganda, pentru a folosi numele sau adevarat) ca un substitut al retoricii in influentarea opiniei publice. Aceasta arata de ce astazi, cind puterea nu mai depinde de discutii intre cei de la virf, ci de ascendenta asupra maselor, guvernarea prin sugestie a inlocuit guvernarea prin discutie. Asa cum Fromm, care a fost martor la o astfel de metamorfoza, a spus-o :

"Exact paralela dintre relatia hipnotica si cea de autoritate a ajutat psihologia sociala sa aduca o solutie originala si proaspata la problema istorica urgenta a autoritarismului de astazi.' (Fromm, apud Sollner, 1979, p. 52)

atit de original si de urgent, incit intreaga lume 1-a adoptat, de la dreapta la stinga (Moscovici, 1981).

Astfel, daca psihologia masei a transformat teoria si practica hipnozei intr-un model pentru civilizatie si, prin urmare, pentru viata noastra politica, este usor de vazut cum acelasi fenomen a facut istoria. Nu este nimic neobisnuit aici, la urma urmei. Multe stiinte au adaptat descoperirile altor stiinte. Oricum, cind ceea ce este adoptat si adaptat fuzioneaza cu viziunile si activitatile societatii, un astfel de impru­mut dobindeste semnificatie istorica.

Din toate acestea, nu este greu sa deducem ca psihologia masei isi datoreaza uimitoarea originalitate celor doua perspective majore:

a)   ca multimea este un tip de fenomen social si

b)    ca sugestia (hipnoza) este un mijloc de a transforma indivizii in multime si e o
paradigma a impactului liderului asupra grupului.

Pe baza aceasta si prin extensie, o intreaga stiinta - sau o protostiinta - pare a fi reusit mai intii sa defineasca, iar apoi sa explice o seama de lucruri, deschizind noi perspective asupra naturii umane. Perspective foarte sinistre, trebuie sa o recunoastem.

O stiinta a irationalului

Pina acum am incercat o privire globala asupra psihologiei multimilor. Ar trebui sa luam in considerare si alte aspecte, mai concrete, mai ales cele prin care subiectul este, de obicei, introdus : definitia multimilor. Multimile sint reprezentate sub forma unui numar de indivizi supusi tiraniei intereselor lor, actionind sub influenta pasiu­nilor lor si incapabili de discernamint. Aceste creaturi primitive sau copilaresti sint prada atit violentei, cit si idealismului. Firave si influentabile, opiniile lor fluctueaza de la o zi la alta. Calitatea distinctiva a omului multimii este conformismul. Se con­formeaza pentru ca este sugestibil. Din moment ce este sugestibil, este supus unor idei si emotii de care era inconstient, ridicindu-se din adincurile psihicului sau. Pe jumatate adormit, plonjeaza in lumea misterioasa a viselor, pe care le ia drept reali­tate. El copie in mod automat, se supune in mod somnambulic si, impreuna cu restul, se lasa purtat de val.

Acest capitol nu este o antologie si nu am nici o intentie sa ofer prea multe citate. Cu toate acestea, voi alege unul dintre multe altele, care dovedeste ca astfel sint reprezentate trasaturile esentiale ale psihologiei masei.

"Comportamentul masei, chiar in cazul multimilor ostile, asa cum pot fi gasite in razmerite, duce la o analiza de tip sociologic, fara a invoca psihopatologia, contagiunea, instinctul turmei, sugestia, un impuls distructiv care cuprinde oamenii dintr-o multime in momentul in care isi pierd dintr-o data frinele, facultati indivi­duale dobindinte prin procesul civilizator al familiei si educatiei si alte procese similare popularizate de autorii secolului XIX, in special Le Bon.'

(Oberschall, 1973, p. 324)

Si nu numai in secolul XIX, dar si in secolul XX, daca ii includem printre acesti scriitori pe McDougall, Michels, Reich si Freud.

Un astfel de raport nu este lipsit de acuratete, intr-adevar, mai ales astfel au fost descrise multimile. Un portret destul de revoltator, ar conchide, pe drept, majoritatea. Si nu este mai putin revoltator astazi, atit in imaginea pe care o prezinta umanitatii, cit si in ideologia din care provine. Totusi, prin exagerare, reiterare si imprumuturi dintr-un anumit folclor socio-stiintific, psihologia multimilor a ajuns sa fie privita drept o textura de ineptii, intr-o asemenea masura incit trebuie sa ne intrebam noi insine de ce atit de multi oameni, unii dintre ei de geniu, au putut sa o ia in serios. Nu neg ca acest folclor contine un simbure de adevar, ba chiar dimpotriva. Cu toate acestea, a ajuns sa fie ca o planta parazita care acopera trunchiul unui copac si ne impiedica sa vedem ce este dedesubt, intr-adevar, nu sint acceptabile nici verdictele defavorabile asupra multimilor, dar nici descrierile colorate. Este vorba de ceva di­ferit : modelul irationalitatii pe care 1-a construit psihologia multimilor. Dupa unii, a creat un scandal. Dupa altii, a fost ceva revolutionar. Am sa inaintez pas cu pas pentru a fi pe cit posibil mai clar.

Daca ne incredem informatiilor furnizate de un numar de autori, irationalitatea implica faptul ca oamenii, adunati intr-o multime, sint incapabili de a percepe realitatea. Actiunile lor sint dictate in mod consistent de pasiunile si instinctele lor, din moment ce sint "incapabili sa-si exercite cea mai elementara forma de cognitie'(Berk, 1947, p. 365) si, "odata contaminati, angajati intr-un comportament irational, produc consecinte sociale negative'(Oberschall, 1973, p. 13). Asemenea opinii sint relevante pentru a arata ca, pentru cei mai multi, comportamentul irational al multimii denota haos social, o totala lipsa de logica si de standard moral. O stare din care trasaturile de baza care deosebesc oamenii de animale sint absente. Astfel de oameni sint prada impulsurilor.

Multimile manifesta simptome de acest fel, nimeni nu o poate nega. Dar, pentru a imprastia o persistenta neintelegere, trebuie sa restabilim anumite fapte esentiale, inainte de orice, voi face o afirmatie indrazneata: potrivit psihologiei multimii, ratio­nalitatea e un factor predominant individual, in vreme ce irationalitatea e un factor de masa. Dar este o greseala sa credem ca indivizii se comporta mereu intr-o forma rationala, iar multimile sint complet irationale. Tarde, Freud si Reich au recunoscut acest lucru in egala masura. Prin urmare, studiind psihologia masei, se obtine o mai buna intelegere a factorului irational a carui prezenta nu poate fi negata, tot astfel cum prin studierea psihologiei viselor se realizeaza o mai buna intelegere a imagi­narului sau a factorilor simbolici. Acest lucru este, mi se pare, un aspect al sistemului care tinde sa fie neglijat. Totusi, acest aspect este cel care garanteaza eforturile noas­tre pentru a le transforma in stiinta.

Acum ne putem ocupa din nou de chestiunea principala. Prin irational s-ar parea ca ar trebui sa intelegem ceva specific, semnificativ din punct de vedere intelectual, sau chiar primejdios, in primul rind, datorita convingerii ferme ca oamenii apartin unui anume grup uman de care sint legati prin obligatii emotionale mutuale precum frica, dragostea, simpatia etc. Dispozitiile acestor oameni sint modelate dupa legaturi si loialitati distincte: fata de biserica opusa armatei, fata de o adunare ocazionala opusa apartenentei la un juriu si asa mai departe. Aceste caracteristici sint mult mai usor percepute intre familii decit intre partide politice : oricum, comunitatea emotio­nala e nu mai putin decisiva in astfel de circumstante; impactul sau este foarte larg si pentru unii oameni cu stiluri de viata, ocupatii, caractere si niveluri de inteligenta foarte diferite (Le Bon, 1977). Ei pot avea chiar interese contradictorii, precum cei care urmeaza un lider charismatic sau in cazul participantilor la o miscare nationalista.

O consecinta a acestui punct de vedere este ca una dintre conditiile cele mai importante - probabil, cea mai importanta - pentru a apartine la un grup este ca toti membrii sai sa imparta aceleasi convingeri sau credinte. S-ar putea spune ca oamenii uniti astfel, departe de a se comporta orbeste, se supun unor reguli, principii, doc­trine. Ei nu actioneaza in directii impartasite mai inainte. Ei se supun pentru ca au primit un mesaj, un ordin de la Dumnezeu, Biserica, Istorie sau de la alta autoritate recunoscuta - altfel spus, de la cultura lor. Astfel sint credintele dictate de imaginile comune, obiceiuri si limbaje care modeleaza comportamentul si principiile multi­milor.

Cu alte cuvinte, daca astfel de reguli, principii si doctrine sint irationale, asta nu este in mod necesar din cauza implicatiilor lor si nici pentru ca ar fi contrare ratiunii. Ar putea foarte bine sa fie valide din punct de vedere stiintific, dar nu asta este ceea ce conteaza. Impactul lor asupra colectivitatii are o cu totul altfel de cauza: nevoia comuna de coerenta. Acest fapt le confera "arbitrarietatea' comuna tuturor regulilor si doctrinelor acceptate de o cultura, arbitrarietatea conventiilor bazate pe consens. Impuse ca adevaruri absolute si reiterate in mod neincetat, ele devin, treptat, impene­trabile la logica.

"O credinta este cu totul altceva decit o opinie pe care o dezbatem; ea exista ca factor de comportament si detinea, prin urmare, putere atunci cind a fost incredintata subconstientului si a format acolo acea structura concreta pe care o numim sentiment. Atunci credinta poseda caracterul esential, daca trebuie sa fie imperativ, si il pastreaza la distanta de influentele discutiilor si analizei.'

(Le Bon, 1982, p. 62)

Acest fapt este in mod special adevarat in masura in care multimile nu vor contine nici dezbatere si nici discutie. Ele nu au timp de asa ceva: ocazia pentru care sint agregate eludeaza interogatia critica sau reflectia. Tot ceea ce vor este asigurarea care le mentine si intareste intoleranta.

"Una dintre caracteristicile generale ale credintei este intoleranta sa. Cu cit este mai puternica credinta, cu atit este mai accentuata intoleranta. Oameni care se afla sub vraja unei credinte ferme nu pot sa-i tolereze pe cei care o resping.'

(Le Bon, 1977, p. 235)

Astfel este credinta pe care o impartaseste un grup: intransigenta si dogmatica. Nu accepta nici subtilitate intelectuala si nici moderatie emotionala.

in trasaturile lor generale, astfel de credinte sint precum acel sistem care a reusit mai bine decit altele sa ingemaneze indivizii intr-o civilizatie comuna si sa-i faca pe acestia sa actioneze ca un intreg : religia. Acela care intentioneaza sa implice o mul­time cu trup si suflet, trebuie sa-i precizeze acesteia crezul pe structura de asemanare a unei religii. Indiferent de originea sa, o astfel de credinta va sfirsi ca religie. Freud a incercat sa explice aceasta lege, a carei universalitate Le Bon deja o semnalase.

"Convingerile multimilor asuma acele caracteristici ale supunerii oarbe, min-drie si intoleranta, si nevoia de propaganda violenta, care sint inerente sentimen­telor religioase si, din acest motiv, s-ar putea spune ca toate credintele au forma unui sentiment religios.' (Le Bon, 1977, pp. 73-74)

Mai departe, o multime urmeaza pattern-ul unui organism biologic care se ba­zeaza, in principal, numai pe elementele sale, pentru a satisface necesitatile evolutiei si functiilor sale. Conditia esentiala a existentei sale este ca trebuie sa se conformeze modurilor traditionale de gindire, traire si actiune. Concluzia pe care o tragem de aici este ca natura umana nu este, de regula, realizata complet prin individ. Nici grupurile la care se ataseaza sau pe care le paraseste in mod deliberat pentru interesele sale personale (organizatii, societati, asociatii etc.) nu pot, din cauza naturii lor contrac­tuale, sa contribuie la implinirea potentialului sau. Aceasta se petrece doar in interi­orul unei mase percepute drept natiune, partid politic, trib, familie etc. Cind spunem ca acestea sint irationale, ceea ce intelegem, in realitate, este ca scopurile si "consti­tutia' lor sint dictate de memoria lucrurilor trecute, mai curind decit de perceptia lucrurilor prezente. Ele urmeaza mai mult amintirea decit ratiunea. Cea mai buna cale de a recupera acest trecut nu este prin analiza constienta, ci printr-un fel de fler, o intuitie a relatiei unice in care individul devine integrat in ciclul generatiilor.

"Atunci cind oamenii se aduna pentru a discuta o chestiune de politica, de religie sau morala, cei care vorbesc sint mortii, nu viii. Sint sufletele stramosilor lor care vorbesc prin gura lor, iar cuvintele lor sint ecouri ale eternelor voci ale mortilor, fata de care cei vii sint mereu ascultatori.' (Le Bon, 1982, p. 67)

Pentru a reusi, ideile lor trebuie sa-si asume caracterul unei credinte, sa penetreze constiinta individuala, sa infiltreze emotiile masei, sa gaseasca un ecou in memoria populara. Le Bon, ca si Freud (si sint ei singurii ?) pareau sa creada intr-o evolutie lamarckiana a culturii, in transmiterea ideilor si emotiilor care constituie o "mostenire arhaica' ; daca sintem gata sa acceptam ca

"am construit o punte peste prapastia dintre psihologia individului si cea de grup: putem sa ne ocupam de multimi asa cum ne ocupam de individul nevrotic'.

(Freud, 1939, 1973, p. 100)

in psihologia masei, rolul conducator trebuie sa fie acordat trecutului pe care il incor­poreaza multimile, puterii acelui trecut caruia indivizii nu-i rezista.

"Este demn de accentuat faptul ca fiecare portiune care revine din uitare se afirma cu o putere cu totul deosebita si exercita o influenta incomparabil de puter­nica asupra oamenilor din multime si ridica o pretentie de adevar irezistibila, fata de care obiectiile logice ramin fara de putere: un fel de «credo quia absurdum».'

(Freud, 1973, p. 85)

Liderul sau partidul care sint capabile sa invoce un asemenea factor prin mijlo­cirea unei formule sau a unui simbol exercita o influenta irezistibila si isi cistiga o ascendenta sigura asupra multimii. Un asemenea lider exploateaza traditia care, la rindul ei, intretine o corespondenta aparte cu psihicul fiecarui individ. Asocierea unei idei constiente si a unei memorii inconstiente scurtcircuiteaza logica si devine la fel de compulsiva precum o obsesie, in acest fel, el este capabil sa "vrajeasca multimile asa cum am vazut in cazul traditiei religioase'. (Freud, 1973, p. 101)

Aici este punctul crucial: descoperirea, prin mase, a impactului emotiilor primare si al culturii, a unei imagini simbolice asupra comportamentului individual, imediat ce persoana devine o parte a multimii. Am putea discuta mai pe larg problema iratio-nalitatii. Este o chestiune dificila. Poate fi definita intr-o suta de feluri diferite, ca lipsa de rationalitate, un nod de impulsuri si de emotii care sa demonstreze cit de neimportanta este. Si este exact ceea ce au facut atit de multi, in graba lor de a condamna ceea ce refuzau sa inteleaga, in orice caz, acestia nu au reusit sa ajunga in inima problemei, la esenta psihologiei masei. Punctul esential le-a scapat: iratio-nalitatea nu este altceva decit antropologie.

Cu alte cuvinte, comportamentul indivizilor intr-o multime este modelat de cultura lor. Luat separat, un om ii poate scapa; in multime - niciodata. Inutil sa o mai spun, psihologia masei se opune economiei, utilitarismului intereselor si resurselor si unei filosofii care pretinde ca ratiunea este cea care guverneaza actiunile omului. Ea nu respinge economia, interesul personal sau ratiunea ca fiind complet lipsite de valoare, dar afirma ca acestea, ca toate celelalte, sint subiect al unei reguli de fier a culturii, potrivit careia omul se comporta intr-un anumit mod si nu altfel. Numai in aceasta privinta este o stiinta a irationalului.

Multimile sint inconstientul

Teoriile fundamentale ale psihologilor de la sfirsitul secolului XIX erau derivate din credinta ca natura umana este, in mod fundamental, constienta. Pe asemenea temeiuri s-a considerat ca o structura ar putea fi ridicata daca si in masura in care era asigurata de reguli si generalizari care pot fi testate sau demonstrate. Ei isi defineau stiinta ca pe o stiinta exacta a constiintei. Mai departe, ei erau convinsi ca metode similare celor ale mecanicii newtoniene, atit de pline de succes pe terenul materiei inerte pot fi aplicate cu egal succes si in cimpul gindirii, limbajului si al inter-relatiilor sociale, in general. Acum, psihologia masei adopta mai mult sau mai putin atitudinea inversa si afirma suprematia inconstientului pe care 1-a luat drept zona de investigatie, antici-pind, astfel, chiar psihanaliza.

De ce adopta o astfel de atitudine ? Evident, hipnoza si sugestia ar fi contribuit la aceasta. Dar nu este totul. Psihologia multimii afirma in mod neambiguu ca in in­teriorul societatii, mai ales al societatii noastre, indivizii sint guvernati de forte inconstiente. Acestea rasar din locurile in care se ascund si apar spontan si in mod deschis intr-o situatie de masa. Le Bon spunea:

"Substituirea actiunii inconstiente a maselor cu actiunea constienta a indivizilor este una dintre caracteristicile principale ale timpului nostru.'(Le Bon, 1977, p. 3)

O afirmatie sumara, poate, dar cum putem sa o ignoram cind ne gindim la repercusiu­nile sale istorice, de neuitat ? Sa consideram, prin urmare, implicatiile sale mai largi.

Acestea sint, deja, destul de familiare intr-o forma sau alta. Odata ce un individ se alatura unui grup, cimpul constiintei sale se reduce. De acum incolo, el nu-si mai poate controla o parte crescinda a imaginilor, gindurilor sau actiunilor. Pe de alta parte, insa, el experimenteaza impactul pozitiv al inconstientului sau. Evident, acesta, acum, nu mai este o putere invizibila, ascunsa. Dar putem, oare, vorbi de un fel de inconstient colectiv construit din arhetipuri sau din simboluri reprimate de rationa­litatea individuala ? Variatiile in toate grupurile permanente sint mult prea mari pentru a garanta ipoteza supravietuirii acestor arhetipuri. Ramine, atunci, unica solutie ce corespunde adevarului chestiunii: masele sint inconstientul. Astfel, psihologia multi­mii este, in mod simultan, o psihologie a inconstientului.

Freud a fost si el de aceasta parere, chiar daca avea ceva rezerve:

"Este o oarecare diferenta intre opiniile lui Le Bon asupra conceptului de inconstient si cele ale psihanalizei.' (Freud, 1940, p. 10, nota de subsol)

Dar conceptul e acolo, iar psihologia multimii, ca si psihanaliza, are drept intentie investigarea sa. Ea spera sa dobindeasca acest lucru imprumutind metode biologice si antropologice. Si-a fixat drept sarcina perceperea fenomenelor inconstiente in istorie, religie, mituri, precum si in institutiile juridice si politice.

Sa vedem care sint relatiile sale cu celelalte stiinte sociale. Psihologia masei condamna cu severitate conceptul lor de demonstratii si proteste politice, concept bazat pe in­teresul personal, rationalitatea agentilor sociali si dezvoltarea acestei rationalitati in paralel cu cea a stiintei si tehnologiei. Sociologia si stiintele economice, de exemplu, se straduie sa fie stiinte ale modernismului - exprimat prin dominatia si expansiunea mediului, o rationalizare a intreprinderilor si institutiilor. Rezultatul automat al aces­tora, dupa Weber, va fi dezvrajirea lumii. Psihologia multimii provoaca acest concept care subestimeaza importanta multimilor si nu le intelege adevarata natura. Atunci cind indivizii fuzioneaza intr-o multime, ei isi uita interesele particulare. Sint motivati de un scop comun, scopul pe care liderii lor il declara a fi comun. De ce ? Pentru ca ei gasesc ca este atit placut, cit si necesar sa te conformezi. Constiinta lor se dezintegrea­za sub impactul iluziilor ca suprafata unei faleze sub impactului apelor tumultuoase.

Ce implica aceasta? Nimic altceva decit ca ideile si scopurile, si, mai ales, cele nascocite de stiinta si de rationalitate trebuie sa se supuna unei serii de metamorfoze inainte de a putea fi acceptate de catre multime. Odata transformate in formule, imagini si comparatii, ele inceteaza sa mai fie parte a constiintei si intra in lumea inconstientului. Derationalizate de pasiune, dezactualizate de memorie, ideile si scopurile renasc drept simboluri si credinte irationale. Astfel, dobindesc ele puterea de a-1 supune pe omul multimii.

Pe scurt, dupa psihologia de masa, nevoia de a protesta sau de a demonstra intr-o societate de masa a relevat o irationalitate despre care se credea ca este pe terminate, un simplu rest de pe vremea zilelor idolilor si zeitatilor. Departe de a ingenunchea in fata instalarii progresului, rolul sau a devenit, in mod crescind, mai semnificativ. Stiinta si tehnologia o pot alunga din economie, istoria oficiala ii poate nega in van existenta, dar irationalitatea este inca activa in lumea politica si in istoriile private. Locul sau este intre marile concepte care au scos din joc doctrinele ortodoxe. Dar iata ce spune Berlin despre acest subiect si o spune in cel mai clar mod posibil:

"Acestea ar putea sa fie unele dintre cauzele decisive ale teoriei politice clasice, care presupune ca oamenii care sint, intr-o anumita masura, liberi sa aleaga intre posibilitati, o fac din motive inteligibile lor si altora, si sint pro tanto, deschise convingerii prin argumentare rationala. Penetrarea factorilor ascunsi si «deghizati» -psihologici, economici, antropologici - in viata sociala individuala, prin exami­narea rolului lor, a transformat simplul model al naturii umane cu care au operat teoreticieni ai politicului de la Hobbes la J. Stuart Mill si a mutat accentul dinspre argumentul politic spre disciplinele mai mult sau mai putin descriptive, care au inceput cu Tocqueville, Taine si Marx, continuate de catre Weber, Durkheim, Le Bon si Tarde, Pareto si Freud si discipolii lor de la vremea respectiva.'

(Berlin, 1981, p.

Multimi naturale si multimi artificiale

Opozitia fata de teoriile cele mai importante ale psihologilor de grup - si fata de incursiunile lor in teritoriile etice si politice - este la fel de veche ca stiinta insasi. Astfel de oponenti au avut un succes relativ. Odata ce socul initial a fost depasit, cu totii au acceptat autonomia acestui tip de fenomen, masele si legitimitatea intreprin­derii unei investigatii stiintifice asupra acestui subiect.

Din studiul acestor fapte, s-a nascut un vocabular care ajuta din ce in ce mai multe persoane sa devina constiente de realitatea lor colectiva. Ca urmare, acum sint ca­pabile sa o exprime si, nu mai putin, sa o gindeasca. Destul de ciudat a fost profund rationalul Weber in Germania si pragmaticul Park in Statele Unite, care au contribuit la definirea cimpului specific al psihologiei multimii. Constienti de semnificatia sa, ei au incercat sa-i determine anvergura si nu au aratat nici un fel de semn de dispret, care este atit de des intilnit la istorici si la sociologi. Acestia din urma - ne vin in minte nume precum Rudi, Tilly si Oberschall - se bucura, in lipsa de oponenti, de o victorie usoara si de o popularitate cam joasa. Pentru ca psihologii sociali au aban­donat demult ideea de a-si ocupa pozitia de drept si de a-si apara predecesorii. Cum a fost si cazul acelor natiuni care, incapabile sa-si faca o istorie proprie si nemaiavind un imperiu de care sa tina, au cautat protectie din afara. Astfel, daca nu pot fi mari, macar sa fie respectabile.

Sa ne intoarcem la ceea ce mie mi se pare a fi un paradox ciudat. Pe de o parte, asa cum am vazut, psihologia masei a aparut ca o incercare, una dintre caracteristicile principale ale timpului nostru - puterea maselor. Pe de alta parte, atunci cind ii discutam "obiectul' : gloata, multimea, razmeritele, rebeliunile, comunicarea de ma­sa, miscarile sociale si asa mai departe, acestea sint calificate drept aparitii relativ neorganizate social, atitudini anormale si antisociale, in acest fel, accentul cade pe spontaneitatea lor distinctiva, pe excitabilitate si discontinuitate; ele sint considerate extrainstitutionale si marginale intr-atit de mult, incit sintem surprinsi sa aflam ca interpretarea lor reprezinta una dintre preocuparile majore ale timpului si civilizatiei noastre. Oricum, paradoxul dispare odata ce realizam ca, departe de a fi spontan, necontrolat si neorganizat, comportamentul dictat de asa-numitii factori irationali este, dimpotriva, un raspuns la presiunea cvasi-irezistibila a principiilor, simbolurilor, traditiilor si institutiilor. Mai mult, paradoxul va inceta sa existe daca examinam mai clar dezvoltarea originala a teoriei multimilor.

Fara indoiala, Le Bon dorea sa descrie masele drept spontane, anarhice, drept adunari sporadice. Pentru el, masele constituiau date primare ale existentei sociale. Oricum, Tarde si Freud vedeau lucrurile altfel. Lor le datoram distinctia dintre mul­timi naturale si artificiale si felul in care una se transforma in cealalta. Multimile artificiale furnizeaza materialul brut pentru multimile organizate, ierarhia cu care sintem noi familiarizati: sindicate, firme, sisteme de partid sau de stat. Acestea sint cel mai bine ilustrate de armata si de biserica.

Drept urmare, trecerea de la o multime spontana la una organizata aduce o dezvol­tare logica, intr-o circumstanta specifica si inopinata,

"primul stadiu de asociere care va aparea il vom numi multime. Printr-o serie de stadii intermediare, progresam de la acest agregat primitiv, tranzitoriu si amorf, la un grup ierarhic organizat, permanent si ordonat care poate fi vazut ca o cor­poratie, in sensul cel mai larg al cuvintului. Cea mai ingusta expresie a corporatiei religioase este manastirea, iar a corporatiei laice, armata sau atelierul. Cele mai largi expresii ale fiecareia sint statul si biserica.' (Tarde, 1910, p. 168)

Dinamica, seria de alterari suferite de un grup in timp ce se transforma in altul, evidentiaza o trasatura noua. Diferenta dintre o multime naturala si una artificiala consta in gradul de organizare, de ascendenta exercitata de credintele comune, de ierarhia care isi subordoneaza membrii fata de sistemul de referinta si fata de lider. Un lider induce o stare hipnotica. Impactul sau este transmis din persoana in persoa­na, prin contagiune, si dureaza atit de mult cit dureaza evenimentul care 1-a prilejuit. Unirea persoanelor este urmata de dezmembrarea lor.

Dar masele disciplinate sint agregari de un ordin mai inalt. Sint legate prin relatii bazate pe principii si idealuri comune. Astfel, membrii lor fac tot ceea ce pot pentru a se asemana celor care au inspirat aceste idealuri, liderul si ceilalti superiori ie­rarhici. Aceasta se obtine printr-o serie de imitatii. Societatea, intr-adevar, nu este altceva decit un compendiu unde fiecare incearca sa intre si sa reproduca actiuni, cuvinte si idei ale celor care ii inconjoara. "Societatea este imitatie, iar imitatia este un fel de somnambulism.' (Tarde, 1890/1962, p. 87)

Sa ne intoarcem acum la dezvoltarea teoriei psihologiei multimii. Ea a recurs la notiunea de sugestie pentru a da seama de impactul unei persoane asupra alteia si a explica starea "inconstienta' a omului masei. Apoi, conceptele au evoluat: imitatia si identificarea au definit relatiile specifice in cadrul unui grup organizat. Acesti termeni explica atit similaritatea membrilor grupului, cit si alegerea de catre ei a unei credinte comune sau a unui ideal comun, in acest fel, rolul jucat de organizare este limpezit. Ea ofera infinit mai multe ocazii de imitare. Gradele de mai jos le copie pe cele de mai sus care transmit atitudini si idealuri. Tendinta de identificare gaseste un spatiu mai larg pentru satisfactie. Mai mult, e o greseala sa crezi ca organizatia asigura o diviziune cinstita a muncii si ca e esentiala in mecanizarea cooperarii. De fapt, ea nu face decit sa faciliteze gradelor joase sa-si imite superiorii si sa asigure ca toti se vor conforma modelului unic.

"O ierarhie sociala este folositoare prin aceea ca favorizeaza propagarea exem­plelor ; o aristocratie constituie turnul de apa care asigura caderea imitatiilor, astfel incit acestea sa formeze cascade succesive care se extind succesiv.'

(Tarde, 1890, p. 210)

Transformind multimi spontane in mase disciplinate, organizarea furnizeaza si un alt avantaj: ridica standardul intelectual general. S-a spus ca nivelul intelectual mediu al unui grup este nivelul celor mai putin dotati membri ai sai si ca facultatea de rationare a individului se deterioreaza. Dar, cind astfel de indivizi isi copie superiorii, fiecare din ei se ridica deasupra propriului nivel si standardul general va fi mai ridicat decit cel al indivizilor. Fiecare membru dobindeste inteligenta liderului. Asa cum fiecare logician, invatind diagramele logicii lui Aristotel devine egalul filosofului, tot astfel fiecare militant al unui partid, fiecare soldat in rindurile sale devine un agitator politic, un capitan puternic, egal liderului, generalului, fie el Lenin sau Napoleon. S-ar parea ca persoanele regreseaza in interiorul unui grup natural, pierzindu-si facul­tatile intelectuale specifice, dar, atunci cind se inroleaza intr-un grup artificial, identi-ficindu-se cu ceilalti membri si cu liderul, dobindesc facultati intelectuale comune, care ar putea fi superioare celor proprii.

Aceasta ar putea explica de ce unele multimi nu sint capabile de creatii autonome, in vreme ce altele sint. S-ar explica astfel toate creatiile colective care constituie bogatia si fundatiile unei civilizatii precum cintecele regionale si dansurile, miturile, religiile, folclorul, arta, mestesugurile si, in special, limbajul. Freud a accentuat nevoia de distinctie:

"in fata acestor relatari complet contradictorii pare ca si acum munca psiholo­giei grupurilor ar fi determinata sa nu ajunga niciodata la un capat. Dar este usor sa gasesti o iesire mai plina de speranta din aceasta dilema. Un numar de formatii foarte diferite au fuzionat, probabil, sub numele de «grup» si pot cere sa fie deose­bite. Afirmatiile lui Sighele, Le Bon si restul se refera la grupuri cu un caracter pe termen scurt, pe care un interes trecator le-a aglomerat, extragindu-le din diferite feluri de indivizi. Caracteristicile grupurilor revolutionare si, in special, cele ale marii Revolutii Franceze au influentat, fara indoiala, descrierea lor. Opiniile opuse isi datoreaza originea considerarii acelor grupuri sau asociatii stabile, in care ome­nirea isi traieste viata, si care sint incorporate in institutiile societatii. Grupuri de primul tip stau in acelasi fel de relatie cu cele care apartin de al doilea tip, precum marea fata de o insula.' (Freud, 1940, pp. 25-26)

Avantajul principal al organizarii este combinarea celor doi factori, ratiune si rationalitate care, impreuna, asigura succesul unei intreprinderi, crearea unei struc­turi stabile. Pentru acest lucru, stau marturie sistemele de guvernamint si partidele politice, ca si razmeritele sociale. De aici poate fi trasa o concluzie importanta: politica este o cale rationala de a exploata irationalitatea fundamentala a maselor. Ea creeaza o sinteza a elementelor constiente si inconstiente din multime. Toate meto­dele propuse de psihologia maselor, toate metodele de sugestie si comunicare pe care le codifica deriva din aceasta formula.

Odata ce psihologia multimilor a definit si inclus aceste doua feluri de multime (Moscovici, 1981), teritoriul sau a fost extins in mod considerabil. Mai inainte, ma­sele erau vazute drept rezultatul dezintegrarii si spargerii cadrului normal al socie­tatii ; in vremuri de colaps institutional, de revolutie si revolta, ele sint ca un riu care se varsa in mare. Multimile nu erau altceva decit haos si dezordine, ca moleculele unui gaz. Dar acum stim ca ele sint chiar acel material care, atunci cind este modifi­cat, constituie institutiile sociale si politice. Armata, Biserica si chiar familia sint tipuri particulare de asociatie, asa cum electricitatea, carbunele si vegetatia sint forme specifice de energie.

Concluzia este usor de tras. Psihologia multimii, preocupata la inceput numai de o anumita categorie de fenomene - si, prin urmare, limitata, fara a-i nega impor­tanta - se afla in procesul de a deveni stiinta grupurilor sociale, in general. Nu sustin ca si-a atins acest scop. Dar s-a straduit sa o faca si a lasat o marca de nesters asupra istoriei ideilor si asupra istoriei ca intreg.

Am ajuns acum la ideea finala pe care voiam sa o ating - pozitia pe care eu insumi am luat-o. Psihologia multimilor, cu alegerea sa asupra ideologiilor, perspectiva sa asupra naturii umane si opiniile sale asupra lumii moderne nu pot sa nu provoace; mai ales ca a exprimat citeva adevaruri care nu pot fi respinse pe loc. in orice caz, literatura extensiva, pavata cu bune intentii si impermeabila la aspectele psihologice ale existentei umane, care a incercat sa le respinga, nu a reusit. Astfel, cintarind pro-urile si contra-urile, m-am convins eu insumi ca, mai mult decit oricare alta stiinta contemporana, psihologia multimilor a elucidat o parte din misterul pe care il reprezinta fenomenele politice si miscarile sociale. Pe linga aceasta, o multime de lucrari contemporane par schematice, insipide si limitate - nu ca ar gresi, dar adeva­rurile lor nu releva nimic, nici bun si nici rau. Scrierile psihologilor multimii sint, adeseori, repugnante. Dar ele ne fac sa privim lucrurile in fata si sa intelegem reali­tatea. Din acest motiv, pentru mine, astfel de scrieri vor fi mereu clasice.