Principii de baza ale psihoterapiei familiale

PRINCIPII DE BAZA ALE PSIHOTERAPIEI FAMILIALE

1. Principii comune terapiilor interactive

Dallos si Prockter (i990) au sintetizat urmatoarele principii, proprii terapiilor interactive:

a. problemele (care de regula sunt prezentate ca fiind ale unuia dintre membrii de familie) sunt privite ca ale intregului sistem familial. De obicei, acesta este motivul pentru care la evaluare si la interventie participa intreaga familie, sau in orice caz membrii semnificativi ai acesteia.

b. procesul terapeutic este compus din trei faze: examnarea, care conduce la la elaborarea ipotezelor despre modul in care functionarea familiei intretine problema, pe baza carora se incep interventiile. Cele mai multe deosebiri intre diferitele scoli se intalnesc in cadrul fazei de interventie. Elementul comun al interventiilor consta in orientarea catre schimbare a intregului sistem, nu numai a individului.

c. terapia este realizata de regula de un grup de terapeuti, din care unul participa la sedintele cu familia. Ceilalti membrii ai echipei urmaresc sedintele din spatele unei oglinzi speciale sau prin televizoare cu circuit inchis. Terapeutul care lucreaza nemijlocit cu familia, uneori paraseste incaperea si se consulta cu colegii sai.

Watzlawick (Dallos si Prockter, 1990) arata ca viziunea interactiva diferentiaza intre greutati, dificultati si intre problema. Dificultatile survin in viata tuturor oamenilor din cauza schimbarilor, care apar de-a lungul ciclurilor de viata, in mod obisnuit experienta de viata si presiunile izvorate din situatia respectiva, sunt suficiente pentru producerea modificarilor adecvate. Watzlawick (idem) este de parere ca incercarile repetate ale familiei de a rezolva dificultatile intr-o maniera in care, acestea nu se pot rezolva, conduc la procese circulare, care se transforma in problema in sine. In terapie accentul cade pe sprijinirea familiei gasirea si stoparea acestor incercari inutile si in cautarea modalitatilor de rezolvare noi, care submineaza acest cerc care se autointretine.

Primul pas il constituie interviul. Acesta are ca scop formularea problemei, in aceasta faza, intrebarile terapeutului tintesc demonstrarea caracterului interpersonal al comportamentelor. Un pas urmator consta in crearea de ipoteze. Grupul din Milano a atras atentia ca in cazul fiecarui interventii noi, este benefica formularea unei ipoteze despre felul in care familia functioneaza ca sistem. Aceasta ipoteza determina modalitatile de reactie ale terapeutului, care tintesc realizarea unor schimbari in modul de reactie a membrilor de familie. 'Ipoteza trebuie in asa fel stabilita incat sa tina seama de toate informatiile despre familie' (Dallos si Prockter, 1990, p. 42). Ipotezele care apar trebuiesc privite ca ipoteze de munca, care sunt testate si revizuite pe parcursul muncii cu familia in cadrul relatiei din sistemul terapeutic.

Jenkins (1990) arata ca in cadrul tuturor interventiilor psihoterapeutice eficiente exista un moment in care se declanseaza o criza, intr-o oarecare masura toti teoreticienii si practicienii din doemeniul psihoterapiei familiei accepta existenta cicilurilor de viata, si a fenomenelor de dezvoltare care le insotesc. Comportamentul terapeutilor si tehnicile utilizate de acestia pot fi foarte diferite, totusi, la un mai inalt nivel de abstarctizare se pot constata elemente comune. Un astfel de element comun, consta in provocarea crizei.

Jenkins (1990) accentueaza faptul ca psihoterapiile adecvat realizate imita natura. Initial au loc interactiuni simple intre terapeut si familie, bazate pe observarea reciproca, in aceasta faza inca interventiile terapeutului nu sunt puse in mod special in slujba schimbarii, se produce doar observarea, adunarea de informatii, clarificarea. Dupa aceasta faza se pot alcatui intrebari care aduc deja informatii noi pentru familie.

Minuchin (Jenkins, 1990) - reprezentant al structuralismului- a fost unul dintre acei terapeuti ai familiei care se concentra in cea mai mare masura asupra provocarii crizei in timpul terapiei. 'Toate metodele terapeutice, chiar si terapiile analitice individuale, includ criza, indiferent daca aceasta izvoraste din confruntarea cu propriile puncte de vedere sau din responsabilitatea fata de propria identitate, in absenta producerii unei anumite cantitati de anxietate, nu exista posibilitatea interventiei eficiente in nici una intre formele de tratament' (idem, p. 139).

Psihoterapeutii structuralisti pun mare accent pe schimbarea structurii familiei (schimbarea subgrupurilor organizate pe sexe, pe diferite functii). Terapeutul realizeaza si desface coalitii rand pe rand cu diferitii membrii de familie, permanent urmarind schimbarea. Aceasta este un scop in terapie 'indiferent ca este vorba de atitudinea de implicare activa a modelului structural sau de cea aparent neutra a milanezilor' (Jenkins, 1990, p. 139).

2. Principii fundamentate ale psihoterapie! familiaie de orientare sistemica. Interviul interventiv.

Un grup de terapeuti din Milano: Selvini-Palazzoli, Boscolo, Cecchin si Prata (1990) si-au propus la un moment dat, sa realizeze cercetari cu scopul de a clarifica ce se afla in spatele unor etichete - ca intuitia, carisma - prin care, timp de decenii erau caracterizati terapeutii eficienti, fara ca sa se fi stiut exact care este continutul real al acestora, fara ca acestea sa fi fost transmisibile prin procesul formarii. Cercetarile lor au urmarit descoperirea acelor principii si metode care asigura eficienta interviurilor si interventiilor realizate cu familii. Interviul clinic ofera mai multe posibilitati de interventie terapeutice decat se crede de obicei. Tomm (1990) considera ca sunt multe posibilitati de interventii eficiente, motiv pentru care Scoala de la Milano a recurs la definirea celor trei linii directoare ale interviului, tocmai pentru a se evita pierderea acestor posibilitati.

Grupul terapeutilor din Milano a ajuns la concluzia potrivit careia exista trei principii  fundamentale, care sunt nemijlocit legate de interventiile terapeutice adecvate. Cecchin (1990) arata ca acestea au fost elaborate in 1975 si sunt:

I.     Crearea de ipoteze

II.       Abordarea sistemica (circularitatea)

III.     Atitudinea neutra a terapeutului (neutralitatea)

Tomm (1990) sustine necesitatea introducerii unui al patrulea principiu, cel al crearii de strategii.

Utilizarea acestor principii fundamentale are drept scop stimularea familiilor in acordarea acelor informatii care sunt necesare din punctul de vedere al unui proces terapeutic eficient.

2.7. Crearea (construirea) de ipoteze

Din punct de vedere etimologic termenul ipoteza, provine din grecescul 'hypothesis' si inseamna ceea ce este in spatele a ceva. Dictionarul din Oxford, afirma ca ipoteza reprezinta punctul de pornire al cercetarii, al studiului, 'este o presupunere, care sta la baza argumentatiei, indiferent de valoarea sa de adevar' (Selvini-Palazzoli si colab., 1990, p. 55). in terminologia stiintelor experimentale, ipoteza reprezinta 'acea premisa nedemonstrata, care este acceptata ca proba, pentru a servi examinarilor ulterioare, pe baza carora se poate ajunge la confirmarea sau infirmarea acesteia' (idem, p. 55). Se poate spune ca ipoteza practic serveste la adunarea informatiei.

Valoarea ipotezei de regula este una functionala. 'Ipoteza in sine niciodata nu este adevarata sau falsa ci mai mult sau mai putin folositoare' afirma Selvini-Palazzoli si colab. (1990, p. 55). Chiar si ipotezele care s-au dovedit a fi false, au functionalitatea lor, intrucat indica caile care nu sunt de urmat.

Construirea de ipoteze - arata Cecchin (1990) - este strans legata de starea de interes, de curiozitate a terapeutului, dar apartine intr-o mai mare masura laturii tehnice a terapiei. Familia soseste la terapeut in momentul in care scenariul (script-ul) pe baza caruia isi conducea viata, nu mai functioneaza intr-un mod satisfacator, ceea ce inseamna ca este nevoie de 'rescrierea' acestuia. Noul scenariu 'se scrie' pe baza ipotezei terapeutului, dar naturalmente familia contribuie la modelarea acestei ipoteze.

Selvini-Palazzoli si colab. sai (1990) prin construirea de ipoteze inteleg, conceperea de catre terapeut a unei/unor ipoteze pe baza informatiilor obtinute in urma interviului realizat cu familia. Ipoteza reprezinta un punct de pornire careia i se poate proba validitatea in decursul practicii, in conditiile in care o ipoteza se dovedeste a fi falsa, terapeutul trebuie sa constuiasca o alta ipoteza, incluzand in aceasta informatiile pe care deja le-a obtinut in urma testarii ipotezei care nu s-a confirmat. Ipoteza adecvata trebuie sa contina toate elementele componente ale vietii familiale. Presupunerea trebuie sa fie valabila pentru intregul sistem relational al familiei. Metoda milaneza lucreaza cu o ipoteza preliminara, formulata chiar inaintea primei sedinte, pe baza informatiilor provenite fie de la un specialist (de exemplu medicul care a recomandat terapia) fie de la familia in sine (in urma producerii primului contact, de exemplu cu ocazia solicitarii programarii prin telefon).

Prezenta ipotezei faciliteaza urmarirea de catre terapeut a schemelor de interactiune din cadrul familiei. Aceste modele comportamentale sunt scoase la suprafata in urma stadaniei active a terapeutului. De exemplu daca terapeutul ar fi pasiv, si ar asculta doar ca un observator cele relatate, atunci familia ar prezenta propria ideatie cauzala, propriul scenariu asupra cauzalitatii, ceea ce ar conduce doar la desemnarea persoanelor, 'bolnave psihic', 'vinovate', iar acest fapt nu ar mai prezenta nici o informatie pentru terapeut. Informatia utila, in contextul dat, desemneaza elementele legate de modalitatea de functionare a relatiilor in cadrul familiei (Selvini-Palazzoli si colab.,1990).

Cecchin (1990) arata ca in momentul in care se descrie: cine cum este, ce anume este, in termeni categorici, definitivi, atunci operatiunea de crearea a ipotezelor inceteaza.

Activitatea terapeutica care se desfasoara in lipsa ipotezei, este o activitate in mare masura dezordonata. Prin dezordine in aceasta acceptiune trebuie inteleasa absenta informatiilor (Selvini-Palazzoli si colab.,1990).

2.2. Abordarea sistemica (circularitatea)

Selvini-Palazzoli si colab. (1990) considera ca, abordarea sistemica reprezinta acea capacitate a terapeutului de a realiza interventia luand in considerare feed-back-ul familiei referitor la informatiile introduse de catre terapeut. Este o anumita abilitate de a reactiona la schimbari si la diferente. Conditia achizitionarii acestei capacitati consta in eliberarea terapeutului de acele conceptii si prejudecati, potrivit carora, exista o cauzalitate 'corecta'. Cecchin (1990) arata ca circularitatea este o tehnica care se foloseste in scopul dezvoltarii ipotezelor. Selvini-Palazzoli si colab. (1990) afirma ca aceasta conduce inclusiv la scaderea rezistentei familiei in cadrul procesului interventiei.

Din punct de vedere tehnic abordarea sistemica se traduce prin punerea asa numitelor intrebari circulare, care sondeaza de exemplu, modul in care un anumit membru al familiei, vede relatia existenta intre alti doi membrii ai familiei. Din acest motiv fiecare membru al familiei trebuie invitat sa spuna cum vede relatia dintre alti doi membrii, in prezenta acestor doi. in acest fel se pot identifica triadele din cadrul familiilor si modul lor de functionare (Selvini-Palazzoli si colab., 1990). Cecchin (1990) noteaza ca intrebarile circulare au drept scop mentinerea interesului, a curiozitatii atat a terapeutului cat si a membrilor familiei. Familia in sine devine interesata de propriile ipoteze in urma acestui gen de intrebari. Acestea submineaza sistemul de conceptii si prejudecati al familiei, indeosebi credintele legate de 'adevarurile existente' (de exemplu: <baiatul meu este lenes, tatal meu este alcoolic>). in momentul in care se clatina sistemul vechi de convingeri, exista posibilitatea crearii unor ipoteze si a unor scenarii noi.

2.3. Atitudinea neutra a terapeutuiui (neutratitatea).

Initial principiu! neutralitatii insemna evitarea activa de catre terapeut a acceptarii ideii potrivit careia un membru de familie are intr-o mai mare masura dreptate decat celalalt. Totusi pentru multi terapeuti aceasta a insemnat - in mod eronat - evitarea implicarii, a exprimarii unor pareri ferme, a asumarii responsabilitatii, chiar si in conditiile care impuneau acest fapt, si a condus la adoptarea unei pozitii reci, indiferente. Disputele desfasurate de-a lungul anilor au aratat ca nu se poate vorbi de neutralitate reala, intrucat fiecare comportament, inclusiv manifestarile verbale, au loc in contextul interactiunilor sociale, si ca atare exercita o influenta asupra acestora, arata Cecchin (1990).

Acelasi autor afirma ca pentru a se putea preveni aceasta neintelegere, neutralitatea, poate fi privita ca o stare de interes, de curiozitate prezentata din partea terapeutului. Numai aceasta curiozitate poate sa conduca la idei si propuneri alternative si prin feed-back, noile puncte de vedere, noile idei, pot trezi interesul, curiozitatea pe mai departe. Astfel neutralitatea si viziunea sistemica se potenteaza reciproc in procesul cunoasterii problemei si se pot evita blocajele care ar putea sa apara in diferite situatii.

Cecchin (1990) atrage atentia asupra faptului ca procesul de predare, formarile, terapia, deopotriva folosesc limba, cu ajutorul careia se formuleaza, se formeaza descrierile situatiei. Dar aceste 'descrieri' adeseori vorbesc despre cauzalitatea liniara, in anumite situatii acest mod de a vedea lumea este justificata. Atunci cand se doreste explicarea comportamentelor, tipurile de relatii cauza-efect par a fi cel mai la indemana, dar valoarea lor de adevar arareori este pusa sub semnul intrebarii, intrucat, intereseaza indeosebi caracterul lor folositor sau nefolositor. Grupul din Milano a discutat inclusiv despre dificultatile lingvistice ivite in calea descrierii fenomenelor circulare. De exemplu, ei au propus, ca terapeutii sa spuna ca membrii familiei arata, unii catre altii, sentimente de manie, tristete, neincredere, astfel se poate accentua caracterul interactional al acestor fenomene, in opozitie cu caracterul lor intrapsihic individual (Dallos si Prockter, 1990).

Viziunea cauzala, descriptiva nu faciliteaza interesul, curiozitatea terapeutului. Bateson (Cecchin, 1990) a demonstrat ca acesta pune capat dialogului. Avand o explicatie, de regula nu mai cautam o alta. Daca se ajunge la explicarea motivului pentru care se mentin conflictele in cadrul cuplului descriind comportamentele sotului si ale sotiei, se realizeaza un obstacol in calea muncii terapeutice. Daca neutralitatea este considerata a fi asteptarea plina de curiozitate a terapeutului, atunci se poate intelege de ce explicatiile cauzale distrug curiozitatea in loc sa o faciliteze, motiv pentru care milanezii avertizeaza ca in masura posibilitatilor trebuie sa se evite descrierile si explicatiile cauzalitatii lineare. Alternativa cealalta consta in respectarea complexitatii interactiunilor si in cadrul explicatiilor sa se evidentieze caracterul lor polifon, recurgandu-se la cauzalitatea circulara. Cronen (Cecchin, 1999) arata ca terapeutul in acest cadru explicativ nu incearca sa stabileasca valoarea de adevar a explicatiilor, ci accentueaza aceasta complexitate a comportamentelor, atitudinilor, relatiilor si a altor fenomene, ceea ce faciliteaza formarea unei viziuni sistemice, a unei viziuni a punctelor de vedere multiple, care este favorizeaza interesul viu al terapeutului. Cecchin (1990) afirma ca in psihoterapia familiala au prioritate analizele izvorate din interesul genuin, curiozitatea terapeutului, nu analizele a caror scop este stabilirea valorii de adevar a celor spuse de clienti.

Terapeutul poate fi eficient insa in masura in care poate forma si mentine o anumita separare, fata de familia cu care lucreaza, situandu-se la un metanivel fata de aceasta (Selvini-Palazzoli si colab., 1990). Din punct de vedere tehnic neutralitatea este realizabila prin faptul ca terapeutul intreband mereu cate un membru de familie referitor la relatia altor doi membrii, face aliante consecutive cu toti membrii de familie si cu niciunul dintre ei totodata. Cu cat mai mult utilizeaza terapeutul in munca sa, viziunea sistemica cu atat mai mult este interesat de provocarea feed-backului, de adunarea informatiilor, si cu atat intr-o mai in mica masura are tendinta de a formula judecati morale. Formularea judecatilor morale ascunde pericolul ca terapeutul sa devina, intr-un mod inconstient aliatul unui sau altui membru de familie. Aceste tendinte trebuiesc constientizate si stopate cat mai rapid in cadrul procesului terapeutic.

Este utila realizarea unei delimitari intre aliantele, coalitiile strategice ale terapeutului pe de o parte si tendintele inconstiente sau involuntare de a realiza aliante, coalitii, sau de a recurge la realtionari de natura privilegiata cu unii din membrii familiei, sau cu unele subsisteme ale acesteia, pe de alta parte (Selvini-Palazzoli si colab., 1990).

Selvini-Palazzoli si colab. (1990) mai surprind inca o fateta a neutralitatii, manifestat printr-un efect special, obtinut in practica in urma faptului ca in timpul sedintei atentia terapeutului in totalitate este indreptata spre familie si nu catre propriile tendinte de interventie.

Efectul neutralitatii asupra familiei apare in momentul in care membrii familiei isi fac o idee despre inteligenta, capacitatea empatica, caldura umana a terapeutului, dar nu au sentimentul ca acesta a fost de partea cuiva anume, sau ca a emis judecati referitoare la cineva dintre membrii de familie.

Cecchin (1990) a sintetizat unele semne ale absentei neutralitatii terapeutice. Autorul afirma ca acestea apar indeosebi sub forma plictiselii si a simptomelor psihosomatice.

Plictiseala este prezenta de regula atunci cand terapeutul are sentimentul ca intelege prea bine despre ce este vorba, sau atunci cand crede ca a gasit solutia adecvata, motiv pentru care solutiile alternative nu mai prezinta interes pentru el. in aceste conditii insa apare pericolul manifestarii cliseelor, neobservarii informatiilor noi. Printre cele mai frecvente simptome, senzatii de disconfort psihosomatic, se numara: cefalea, transpiratia, durerea de spate, tensiunea arteriala ridicata.

Cecchin (1990) arata ca in dezvoltarea interesului, a curiozitatii terapeutului, un rol deosebit il are si o alta conceptie, cea estetica.

Bateson (Cecchin, 1990) intr-un articol devenit memorabil -scris in urma experientei sale de a preda studentilor de la Institutul de Arta Teatrala din California - arata ca memoria acestora prezenta o sensibilitate, o deschidere catre patternurile care se inter-relationeaza, se leaga intre ele ('pattern wich connect'). Bateson (idem) mai arata, ca aceasta stradanie de a rezolva problemele intr-o maniera mai difuza, prin modele, are o forta sugestiva mai mare, decat realitatea obiectuala, inchisa, statuata. Atitudinea estetica de baza necesita 'curiozitatea de a gasi si construi diferente' (Bateson citat de Cecchin, 1990, p. 69).

Aceasta abordare artistica aplicata in terapie, conduce nu numai la concluzia importantei deosebite a concentrarii terapeutului asupra complexitatii pattemurilor sistemului ci si la acceptarea faptului ca numarul pattemurilor posibile este infinit. Cecchin (idem) scoate in evidenta legatura dintre numarul infinit al variatiunilor si mentinerea interesului, curiozitatii terapeutului. Aceste doua se inter-relationeaza. Interesul, curiozitatea potenteaza numarul 'istorioarelor' care se pot ascunde in spatele unei singure interactiuni, pe cand infinitatea istorioarelor genereaza atitudinea tot mai curioasa a terapeutului, arata Cecchin (l990).

Cecchin (1990) exemplifica acest fapt in felul urmator: in momentul in care familia soseste la terapeut, atunci isi asuma faptul ca are nevoie de ajutor. Daca terapeutul cu ocazia primului interviu porneste de la crezu! ca exista o singura explicatie cauzala atotcuprinzatoare a problemelor familiei, atunci cauta adevarul printre cele spuse de membrii familiei, in acest caz terapeutul, fie ca accepta versiunea unui membru, ca fiind in mai mare masura adevarata decat a celorlalti, fie construieste adevarul prin depictarea explicatiilor de la diferiti membrii ai familiei. Acest tip de interes, curiozitate corespunde intr-o mult mai mare masura unei explicatii stiintifice traditionale, decat unei atitudini estetice. Aceasta din urma nu cauta o singura explicatie adevarata ci urmareste modul in care pot coexista in cadrul familiei o serie de interpretari diverse, si modul in care acestea se ingemaneaza, se intrepatrund intr-un model ('pattem'). Ca urmare nu se selecteaza descrierile 'bune' ci se observa modelul rezultat din ingemanarea tuturor descrierilor. Aceste patternuri insa pot fi observate in conditiile in care atentia terapeutului se desfasoara, 'pluteste' intr-o stare de neutralitate.

Cecchin (1990) afirma ca aceasta stare de interes, curiozitate genereaza un cu totul alt stil de a pune intrebari decat acela, care are ca si scop cautarea adevarului. Maturana (idem) numea stilu! prin care unul dintre cei care participa la interactiune desemneaza ce are de facut si cum anume sa procedeze celalalt, 'm/erac^mne w^rMc/Fva'. Aceasta se leaga de gandirea lineara traditionala, care in conditiile unei atitudini estetice este abandonata. Aceasta din urma evolueaza si cu un respect fata de patternuri, respect care genereaza interes, curiozitate in continuare. Respectam doar lucrurile care ne trezesc curiozitatea, interesul si viceversa, noteaza Cecchin (1990).

Autorul mai adauga ca daca terapeutul crede in eficienta 'interactiunii instructive', atunci va incerca sa-si influenteze clientii in mod direct, in timp ce atitudinea estetica renunta la influentarea nemijlocita. Curiozitatea estetica pleaca de la premisa ca fiecare sistem are o logica proprie, care nu este buna sau rea, corecta sau incorecta ci pur si simplu este una care functioneaza in respectiva familie (Cecchin, 1990).

Cecchin (1990) atrage atentia asupra importantei recunoasterii permanente a limitelor cunostintelor pe care terapeutul le poseda despre sistemele umane. Aceste cunostinte din cand in cand, se schimba. Poate fi cunoscut trecutul sistemelor, dar nu si viitorul acestora. Psihoterapeutul poate fi de folos familiei, daca pune in miscare modelele, patterenurile, prin faptul ca stabileste contact cu aceste modele. Deoarece nu se poate sti ce fel de scenariu se va potrivi unei familii, se poate 'mobiliza' sistemul familial pentru ca in urma acesteia sa se contureze un nou scenariu sau sa se rescrie cel precedent.

Acelasi autor este de parere ca responsabilitatea terapeutica incepe prin constientizarea pozitiei terapeutului in cadrul sistemului in care lucreaza. Este de dorit ca terapeutul sa constientizeze, ceea ce este necesar sa faca in cadrul acestei munci, fara sa-si asume controlarea tuturor aspectelor intalnite ale fenomenelor. Cecchin (1990) crede ca nu arareori responsabilitatea este confundata cu controlul social pe care il poate exercita terapeutul, in cazul unei familii confruntate cu problema incestului - exemplifica autorul - in munca terapeutica se cere controlarea acestei situatii, insa, daca terapeutul isi asuma acest rol, ajunge inevitabil la emiterea unor judecati morale, in locul crearii posibilitatii de a studia patternurile interactionale. Daca totusi terapeutul isi asuma in aceste conditii acest rol, atunci trebuie sa se straduie ca macar in paralel sa mentina atitudinea de viu interes, de curiozitate, de acceptare.

inainte de luarea acestor decizii, merita realizarea evaluarii consecintelor preluarii unui control total asupra problemei de catre terapeut, in conditiile in care terapeutul isi asuma prea adeseori acest rol de controlator al familiei - avertizeaza Cecchin (1990) - poate sa se confrunte usor, cu sentimentul maniei izvorate din convingeri morale, cu instalarea sa intr-o pozitie superioara din punct de vedere etic, pe pozitia celui care stie cel mai bine, si a celui care actioneaza in maniera cea mai adecvata. Aceasta stare de fapte conduce la o etichetare rigida care este urmata de incercari corective. Familiile in care apar diverse forme ale criminalitatii adeseori au asteptarea, de a fi controlate de terapeut. Daca insa terapeutul chiar face acest lucru, atunci, in marea majoritate a timpului controleaza familia in loc sa faciliteze cautarea, gasirea resurselor acesteia.

in acelasi timp Neder-Hosp (1991) atrage atentia ca in conceptia psihoterapiilor familiale, 'grupul familial nu este considerat o simpla suma de elemente independente, ci drept un sistem integrat, un intreg, marcat de relatii circulare; aceasta abordare exclude conceptul cauzalitatii lineare sau responsabilitatea, vina unuia dintre membrii'(p. 248).

Goldner (1991) propune transcederea dihotomizarii intre neutralitatea vs. controlul social in conditiile tratamentului realizat cu familii in care are loc abuz, violenta, in timp ce terapeutii de orientare feminista adopta pozitia impunerii controlului social in aceste situatii (de exemplu, neinceperea terapiei doar in conditiile in care abuzul a fost suspendat), terapeutii de orientare sistemica adopta o pozitie contrara - neconvingatoare in opinia autoarei - stabilind o dihotomie intre neutralitate si contol social, reducand problema la schimbarea rolurilor in cadrul procesului terapeutic in functie de necesitati. Goldner (1991) propune introducerea unor serii de intrebari clinice, care permit abordarea problemelor morale fara moralizare. Prin aceasta tehnica, pe de o parte se evita mustrarea celui care recurge la abuz, si provocarea sentimentului rusinii celui abuzat, pe de alta parte, se ajunge la clarificarea modelelor de gandire prin care se ajunge la rationalizarea abuzului de catre cel care recurge la violenta, si tolerarea acesteia de catre victima, in urma acestei clarificari, partenerii pot cauta modalitati alternative de a fi impreuna, sau daca acest fapt nu e posibil, pot alege sa intrerupa relatia.

Cecchin (1990) atrage atentia ca, terapeutul nu trebuie sa uite ca pe de o parte, familia sosita in terapie este un sistem viu, functional intr-un anume sens, pe de alta parte, chiar daca in familia respectiva exista agresivitate, aceasta nu da dreptul terapeutului sa fie agresiv la randul lui. Sarcina terapeutului este de a ajuta familia in gasirea unor modalitati de functionare mai eficiente. Primul pas care se poate face in acest sens consta in acceptarea familiei asa cum este ea. Din perspectiva estetica schimbarea este mai probabila, daca sistemul nu este instruit in mod directiv, ci ii sunt oferite mai multe alternative pentru schimbare.

Atitudinile de baza descoperite de Rogers si care stau la baza Psihoterapie! Centrate pe Client - empatia, acceptarea neconditionata a clientului, congruenta terapeutului - raman elemente fundamentale care conditioneaza crearea unui raport, a unei atmosfere terapeutice care fac posibila interventia eficienta.

2.3. Propunerea unui nou principiu: Crearea de strategii terapeutice

In viziunea lui Tomm (1990) (1) crearea de ipoteze, (2) circularitatea, (3) neutralitatea, sunt atitudini. Autorul este de parere ca, primul principiu este usor de inteles dar nu si celelalte doua, iar prin introducerea unei a patra atitudini (linii directoare), celei a (4) 'crearn & 3?fY?;egn ^eropeM^'ce', toate aceste atitudini si efectele lor ar fi mai usor de inteles si aplicat.

in opinia autorului crearea de strategii este legata de modul in care terapeutul ia decizii in decursul terapiei, inclusiv cele referitoare la modul de utilizare a celor trei atitudini deja discutate. Termenul de strategie se refera la faptul ca terapeutul isi propune atingerea unui scop prestabilit.

'Crearea de strategii poate fi definita ca acel efort al terapeutului sau al echipei de lucru, desfasurat la nivelul rationamentelor, care urmareste obtinerea efectului terapeutic maxim posibil, prin evaluarea a ceea ce deja a avut loc, producerea de noi idei, cantarirea consecintelor probabile si planificarea ritmului procesului terapeutic' (Tomm, 1990, p. 78). in cazul unui interviu obisnuit, de regula intrebarile sunt puse pentru ca terapeutul sa-si poata face o idee despre situatie, intrebarile, de regula, nefiind privite ca interventii terapeutice. Chiar in pofida acestei viziuni asupra intrebarilor, acestea de fapt, pot avea efect terapeutic, dar si efect contrar, antiterapeutic.

in realitate, arata Tomm (1990), intrebarile influenteaza, chiar pot determina, directia discutiei, acestea constituie reale interventii ale terapeutului, iar interviul in sine trebuie privit ca un lant de interventii continue. Astfel s-a nascut expresia de 'wfervm z'M?erveMf;'v'. Din acest punct de vedere tot ceea ce face terapeutul inseamna interventie, largindu-se astfel, sfera interventiei terapeutice. Aceasta pozitie intareste ideea potrivit careia terapeutul nu poate fi in contact cu un pacient iara sa exercite o influenta asupra acestuia. Toate intrebarile, toate comentariile si manifestarile neverbale exercita o influenta. 'Chiar si absenta unei evaluari sau a unei observatii, adeseori este interpretata de familie, drept o incuviintare tacita sau spijin tacit' (Tomm, 1990, p. 76). intrebarile sistemice sunt considerate a fi una dintre tehnicile interviului interventiv.

Efectul oricarei interventii terapeutice, depinde bineinteles de starea pacientului, nu numai de intentia terapeutului. 'Intentiile, comportamentele terapeutului, doar initiaza raspunsul, dar niciodata nu le determina' (Tomm, 1990, p. 76). Interventiile foarte bine gandite de regula isi ating scopul, dar niciodata acest fapt nu este garantat. Clientul aude, traieste doar ceea ce este capabil, pregatit sa auda, sa traiasca la un moment dat, in functie de ecuatia vietii sale, starea sa emotionala, prejudecatile sale, sistemul sau de valori, mecanismele sale de coping, etc. Astfel oricare dintre intrebarile care au fost foarte atent elaborate pot ramane fara efect terapeutic, pe cand o intrebare explorativa, cu care terapeutul nu a avut nici o intentie terapeutica, poate sa trezeasca interesul pacientului si sa produca acest efect (Tomm, 1990).

'In schimb este imposibil sa se recepteze toate raspunsurile pacientului si sa se raspunda la acestea cu toata complexitatea si in mod constient' (idem, p. 77). in opinia lui Tomm situatia scapa de sub control in conditiile in care terapeutul nu dispune de-, nu creeaza anumite principii generatoare de ordine, care in ultima instanta faciliteaza actiunile terapeutice eficiente si le impiedica pe cele neeficiente.

Nu intamplator, Scolii Milaneze ii este proprie pregatirea minutioasa a interventiilor, planificarea cu grija a fiecarui pas. Tomm (1990) arata ca terapeutii milanezi isi pun permanent intrebari, inclusiv in timpul sedintei terapeutice, intrebari la care dau raspunsuri constiente sau instinctive. Din categoria acestor intrebari fac parte: Pe care dintre ipoteze sa le urmareasca ?; Este pregatita familia acum sa vorbeasca deschis despre o anumita tema ?; Ce consecinte poate avea daca acum nu se ocupa terapeutul de o tema data ?; Ce fel de intrebari sa puna, cum sa le formuleze, cui sa i le adreseze, care pot fi reactiile asteptate din partea clientilor? Sa observe tristetea cuiva sau sa nu faca nici o precizare referitoare la aceasta? (Tomm, 1990, p. 77). Terapeutul reactioneaza la milioanele de intrebari, la situatiile in care este nevoie de decizii in functie de personalitatea sa, de experienta sa terapeutica, arata acelasi autor. Colegii care privesc si asculta sedinta din spatele oglinzii, in mod continuu evalueaza activitatea terapeutilor. Daca au o propunere esentiala, ii cheama afara pe acestia si pe scurt le-o comunica.

Crearea de strategii se poate realiza la niveluri diferite. Doua dintre ele se refera la:

1. nivelul atitudinii conceptuale a terapeutului

2. un nivel actionai special (strategia punerii intrebarilor).

Cele doua strategii sunt conectate, intrucat anumite actiuni sunt mai usor sau mai greu realizabile in functie de atitudinea pe care o ia terapeutul la un moment dat. De exemplu este mai simplu pentru terapeut sa puna intrebari pur exploratorii intr-o stare de neutralitate, in timp ce lucrul cu strategia intrebarilor confrontative se realizeaza mai usor de pe pozitia unei atitudini strategice.

Principiile milaneze, dupa parerea lui Tomm (1990) pot fi privite ca 'un punct de vedere de rangul conceptiei, care producand o atitudine stabila, faciliteaza aparitia anumitor patternuri ale gandirii si ale comportamentelor, in timp ce impiedica mascat manifestarea altora' (p. 78).

Atitudinea creatoare de ipoteze mobilizeaza gandirea terapeutului in directia gasirii unor explicatii. Terapeutul se concentreaza asupra legaturilor dintre observatii, datele cunoscute, antecedente si experienta personala, pentru ca sa poata formula un mecanism al producerii simptomelor arata acelasi autor.

Tomm (1990) mai afirma ca exista diferenta intre crearea de ipoteze sistemice (circulare) si crearea de ipoteze cauzale (lineare). Atitudinea sistemica conduce la intrebari sistemice, pe cand atitudinea cauzala lineara conduce la intrebari care urmaresc cauze, in cadrul interviului interventiv, acestea au efecte foarte diferite, iar din punctul de vedere al fortei terapeutice, efectul intrebarilor circulare este de departe mult mai mare.

Decizia referitoare la intrebarile utilizate priveste atitudinea strategica a terapeutului. Terapeutul din complexitatea de raspunsuri ale familiei, extrage reactiile care au valoare atitudinala, cauta diferenta dintre intentii si efecte, testeaza permanent prin intrebari si prin reformularea raspunsurilor clientilor, prin observarea reactiilor neverbale ale lor, si prin aceasta scoate in evidenta caracterul diferit al experientei, trairilor lor. Terapeutul nu poate ramane pasiv (Tomm, 1990).

Neutralitatea ca principiu de realizare a intrerviului, este greu de inteles deoarece in aceasta situatie este imposibila neutralitatea. La prima vedere neutralitatea ar fi neinterventie, lipsa oricarei actiuni, dar in situatiile in care asteptarea se leaga tocmai de actiune, lipsa acesteia nu conduce la neutralitate, nici in cea mai mica masura (Tomm, 1990).

Terapeutul actioneaza, dar se straduie sa creeze un echilibru, care mentine atitudinea de neutralitate (asteptare plina de interes, o absenta a luarii de pozitie referitoare la valori si semnificatii), in timpul interviului neutralitatea inseamna a accepta absolut orice, fara atractie, respingere favorizare. Practic terapeutul este deschis spre orice tema, este capabil sa inainteze in mod spontan, evita sa sprijine sau sa reprime clientii si este deschis ca in orice moment sa se autoexamineze. Terapeutul neutru nu se straduie sa afle care este 'adevarul', ci recunoaste ca exista multe 'adevaruri'. Terapeutul poate sa aleaga intre a-si exprima sau nu acordul/dezacordul, printr-o intrebare sau o observatie, dar aceasta decizie se i-a de pe pozitii strategice, noteaza Tomm (l990).

Tomm (1990) prezinta cateva variante ale neutralitatii: 1. 'neutralitatea indiferenta': terapeutul primeste cu interes constant tot ceea ce apare in timpul sedintei. Aceasta atitudine poate transmite pacientului, lipsa implicarii terapeutului.

2. 'neutralitatea intaritoare': terapeutul accepta clientul ca persoana, indiferent de ceea ce spune. Este o atitudine foarte incurajatoare, care se completeaza reciproc cu atitudinea circulara, plina de grija fata de client.

3. 'neutralitatea surda': apare cand terapeutul are dificultati in acceptarea clientilor, si nu poate sa fie de acord cu acestia. Ca urmare ajunge intr-o metapozitie fata de familie, si ramane inafara interviului.

4. 'neutralitatea strategica': apare atunci cand neutralitatea nu este prezenta sub forma atitudinii de acceptare, ci terapeutul o utilizeaza ca si tehnica, in scop strategic.

Neutralitatea este in opozitie puternica cu atitudinea strategica.

Esenta neutralitatii consta in acceptarea situatiei. Esenta atitudinii strategice este urmarirea a ceea ce trebuie sa fie atins, a scopului. Utilizate in mod exagerat, ambele pericliteaza eficienta terapeutului. Daca terapeutul accepta intotdeauna totul, atunci el insusi poate deveni un obstacol in calea schimbarii. Daca este prea strategic, daca urmareste in mod exagerat scopurile stabilite, atunci poate fi sau parea violent. Aceasta violenta poate sa apara cu usurinta in cazul terapeutilor care nu sunt neutri, atunci cand lucreaza cu familii rezistente.

Una dintre intrebarile cheie se refera la posibilitatea sau imposibilitatea coexistentei atitudinii neutre cu cea strategica. Desi din multe privinte acestea sunt contradictorii 'natura umana este suficient de complexa pentru ca sa putem fiinta simultan la nivele diferite' afirma Tomm (1990, p. 82).

2. Utilizarea strategica a atitudinilor

Utilizarea principiului strategic se realizeaza la diferite nivele, de fapt acesta cuprinde activitatea de acceptare, creare de teorii si actiuni ale terapeutului. Se extinde atat asupra fenomenelor verbale cat si asupra celor neverbale.

Tomm (1990) atrage atentia asupra faptului ca este deosebit de important ca terapeutul sa aiba o strategie referitoare la propria atitudine strategica. Acesta trebuie sa creeze ipoteze in timpul derularii fenomenelor din cadrul procesului terapeutic, trebuie sa urmareasca daca deciziile sale au sau nu efect terapeutic. Terapeutul poate sa isi formeze cu atat mai mult propria strategie cu cat isi asuma personal raspunderea pentru actiunile, alegerile, deciziile sale.

Opusul asumarii responsabilitatii personale consta in strategia terapeutica proiectiva, cand terapeutul afirma ca realizeaza anumite actiuni, ia numite decizii deoarece din cauza situatiei date, nu are nici o alta alternativa, obligat fiind de datele problemei sa ia aceste decizii. Asumarea responsabilitatii personale asigura insa o mult mai mare libertate si flexibilitate in manevrele strategice ale terapeutului.

Tomm (1990) afirma ca atitudinea strategica constituie baza interviului interventiv.

In timpul interviului (a) prima sarcina terapeutului este sa stabileasca modul in care s-ar putea defini din punct de vedere strategic principialele atitudini 'pe baza carora in oricare moment, actiunile spontane au cea mai mare probabilitate de a avea efect terapeutic' (Tomm, 1990, p. 83). (b) A doua sarcina consta in urmarirea si dirijarea proceselor de constiinta a terapeutului.

In timpul interviului initial, terapeutul adopta o atitudine sistemica pentru a avea acces la pattemurile interactionale repetitive ale familiei. Pe urma transfera aceste observatii in sfera crearii de ipoteze, ia in considerare cateva strategii posibile de interventie, se intreaba asupra ordinii si modului in care se vor desfasura interventiile terapeutice. Deciziile sunt concretizate pe urma in actiuni concrete. Dupa ce interventia a avut loc terapeutul adopta din nou atitudinea de neutralitate si observa efectul interventiei sale. Vede in acest moment pattemurile familiei, si cercul descris incepe de la inceput. 'Deci pe masura ce se desfasoara interviul, terapeutul urmareste constient, rand pe rand, rezultatele finale ale atitudinilor: sistemice, crearii de ipoteze, strategice, si a neutralitatii si acest cerc se repeta continuu (ca in cadrul unei cercetari stiintifice)' (Tomm, 1990, p. 84). Eficienta terapeutica a interviului interventiv creste atunci cand terapeutul dispune de abilitatea de a aplica analiza repetata a gandurilor si actiunilor sale. (c) O alta sarcina a terapeutului este aceea de a-si dezvolta sensibilitatea fata de semnalizarile sistemului terapeutic (familie-terapeut).

Astfel daca:

a. atmosfera interviului devine fortata sau incarcata de rezistente, atunci probabil ca responsabila de acest fapt este atitudinea prea strategica a terapeutului. Clientii pot sa creada in aceste situatii, ca terapeutul le pretinde prea mult sau ca ii judeca, in acest caz este nevoie de mai multa neutralitate.

b. daca atmosfera sedintei, devine prea plictisitoare, atunci terapeutul este prea pasiv si este nevoie de o atitudine mai puternic strategica.

c. atunci cand se pare ca terapeutul a pierdut directia, si nu mai stie incotro sa se indrepte, este nevoie de creare de ipoteze.

d. daca, desi exista ipoteze clare, si totusi sedinta nu se dovedeste a fi fructuoasa, atunci mai multa atentie merita acordata comportamentelor clientilor. Estre nevoie de atitudinea izvorata din viziunea sistemica. Trebuiesc adunate noi observatii, care influenteaza ipotezele deja existente ale terapeutului. Numai prin observarea acestor semnale si prin invatarea unor reactii adecvate, terapeutul poate ramane suficient de deschis pentru a putea face reevaluari si schimbari de atitudine ori de cate ori e nevoie.

Mobilizarea, mentinerea, schimbarea atitudinilor, si combinarea acestora intr-o strategie unitara - devin procese interne instictuale ale terapeutului (ca si atitudinile de sine statatoare), in aceste conditii constiinta terapeutului poate 'plana' cu adevarat liber' in timpul procesului terapeutic (Tomm, 1990, p. 85). Ori pentru cresterea eficientei terapeutice a interviului exact de aceasta este nevoie.