Somatizare si medicina psihosomatica

Somatizare si medicina psihosomatica

Incercarea medicului de intelegere a simptomelor somatice neexplicate ca manifestari ale conflictelor inconstiente, ale modelelor comportamentale sau disfunctionalitatilor familiale, se loveste de sentimentul ca nu este inteles din partea pacientului ca si in cazul in care aceste tulburari corporale sunt puse pe seama perturbarii neurotransmitatorilor (Simon GE, 1993). Ca si in vremea incercarilor lui Freud S de a explica isteria, pacientii actuali cu simptome somatice neexplicate, privesc eforturile clinice si stiintifice drept nefolositoare, iar publicatiile unor organizatii de suport ale bolnavilor cu astfel de tulburari (encefalita mialgica, sindrom de oboseala cronica) sunt vehement critice la adresa celor care indraznesc sa lege aceste conditii de depresie sau suferinta psihologica (Jackson, 1988). Majoritatea definitiilor somatizarii includ presupunerea ca simptomele somatice neexplicate ar rezulta dintr-un disconfort (suferinta psihologica latenta), (Kaplan HI si Shadock BJ, 1989). Este evidenta si incurcatura manualelor "ateoretice" DSM-III-R si DSM-IV care, lucru fara precedent, admit "prezumtia clara ca simptomele sunt legate de factori sau conflicte psihologice", deci fac referiri la procese psihodinamice.

Daca momentul actual pare sa fie cel al unei extensii neobisnuite in ceea ce priveste conceptul de somatizare, el isi poate gasi explicatia nu doar in buna incercare de circumscriere a acestei realitati, ci si revenirii psihiatriei in spitalele cu profil general si renasterii drept consecinta a psihiatriei in consultanta interdisciplinara ca si unei reintegrari a psihiatriei la un nivel acceptabil in echipa medicala sau chiar mai mult in cea medico-chirurgicala.

Somatizarea pare sa ia locul medicinii psihosomatice care se ocupa prin traditie de investigarea si tratarea determinantilor psihologici ai bolii. Incercand sa studieze rolul conflictelor psihologice specifice si a dimensiunilor personalitatii in boala, teoria psihodinamica a supravietuit cu greu (dupa unii chiar a sucombat) aspiratiilor si veleitatilor sale si chiar mai mult, a avut efectul nefericit de a orienta anumiti clinicieni spre a considera unele boli ca fiind in mod esential psihosomatice. La pierderea de viteza a psihosomaticii au contribuit datele contemporane de epidemiologie si psihofiziologie care au evidentiat rolul stresului asupra cauzelor si cursului bolii ca si prezenta ubicuitara a acestuia. Mai mult, DSM-III a trebuit sa recunoasca faptul inexistentei unei clase unice de tulburari psihosomatice admitand in cazuri clinice particulare rolul jucat de factorii psihosociali in determinarea sau agravarea starii pacientului. Kirmayer JL si Robins JL considera ca termenul de psihosomatic ar putea fi aplicat mai degraba unor situatii clinice decat unor anumite categorii de boala, in acest fel, medicii fiind incurajati sa ia in discutie procesul psihosomatic ca o dimensiune specifica a bolii. Saltul de la teoria psihosomatica, centrata pe cauza bolii, la somatizare, preocupata de expresia bolii si de trairea bolii, se materializeaza in reformularea definitiei originale a lui Lipowski (1988).